România literară, aprilie-iunie 1982 (Anul 15, nr. 14-26)

1982-06-24 / nr. 26

Breviar Situaţia lui Caragiale IN ZORII zilei de 9/22 iunie 1912, înceta din viaţă Ion Luca Caragiale, in locuinţa sa din Berlin, unde se stabilise dimpreună cu familia din anul 1905. Căzuse din pat, fulgerat de o moarte probabil clementă — embolia. Cu cinci luni înainte, împlinind virsta de 60 de ani, refuzase categoric sărbătorirea ce i-o propunea Societatea Scriitorilor Români, din care surghiunitul voluntar, de altfel, nu făcea parte. Acceptase însă de la direcţia Teatrului Naţional din Craiova, ca începutul stagiunii 1911—1912 să fie consacrat comediilor lui, precum şi dramei Năpasta, care nu izbutise, la premieră, pe prima noastră scenă. Susceptibilul N. Iorga nu înţelegea cauzele plecării lui Caragiale din ţară, iar strălucita lui broşură, 1907 din primăvară pină-n toamnă, o declara „defetistă“, deşi ideile marelui scriitor nu se prea deosebeau de acelea ale tînărului istorie, exprimate în Opinions sincere». Cauzele numai aparentei sale înstrăinări au fost multiple. Reduse la cea principală, era desconsiderarea celui mai mare scriitor român în viaţă, căruia nu i se găsise o ultimă întrebuinţare mai potrivită, decit de registrător-şef în cadrele Ministerului de Finanţe, şi aceea doar ca un hatîr intolerabil şi ca atare suprimată de noul ministru preşedinte, veninosul D.A. Sturdza, acelaşi care-i veştejise opera, ca antinaţională şi imorală, cu ocazia dezbaterii asupra unui premiu literar, refuzat teatrului caragialean. Oricît ar fi fost, în legitima lui mindrie, de nepretenţios, fostul director-general al teatrelor şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti în cursul unei singure stagiuni (1888—1889), nu se putea împăca nicidecum cu regimul social inferior ce se impunea scriitorilor şi artiştilor în ţara in care huzureau moşierii şi politicienii cointeresaţi, din rotativa guvernamentală. Împins aşadar la actul in fond disperat al exilului, căldura căminului, deprinsă din copilărie şi adolescenţă, şi realizată de el însuşi la maturitate, i-a fost insuficientă ca să se simtă in apele sale la Berlin, cu tot confortul ce-i putea oferi drojdia faimoasei moşteniri a Momuloaiei, vara primară a mamei lui. Rospină-n măduvă de dorul de ţară, ţinea casa deschisă tuturor compatrioţilor în trecere prin capitala Reichului, coresponda săptămânal cu inteligentisimul Paul Zarifopol, ginerele lui Gherea, făcea foarte des naveta Berlin-Lipsca, unde şedea mai tinărul său nou şi ultim prieten, melomanul nelecuit abonîndu-se oarecum la concertul de la Gewandhaus, cerea şi primea scrisori din ţară, interesîndu-se de tot ce se petrecea in patria de care încercase să se rupă, iar cu prilejul răscoalelor ţărăneşti, zguduit de tragedia în curs, săvîrşi marele act patriotic de a renunţa la tăcerea ce-şi impusese, înfierind vechea constituţie „arhontologică“ şi preconizînd intrarea ţării in drepturile ei, prin acordarea votului universal şi înfăptuirea unor reforme democratice. Defetist, prin definiţie, este cel ce fuge de la postul său, sustrăgindu-i-se mişeleşte, adică şi de frică şi din lipsa sentimentului de onoare. Or, cînd cel mai mare scriitor român în viaţă îşi părăsea cu inima alcerată ţara — şi prin acest cuvint înţelegem a trage la răspundere exclusiv pe cea oficială — Caragiale avea calitatea unui mare clasic, alături de Eminescu şi de Creangă, aşadar cultura română îi era incalculabil debitoare, pe cind societatea noastră — incă o dată, cea de sus — se socotea achitată cu pomana unei mediocre slujbe, impropriu-zis sinecură, cerind prezenţa corporală zilnică, in calitate de „rond-de-cult“. Care erau insă titlurile lui Caragiale la recunoştinţa sau măcar recunoaşterea cuvenită ? După debuturi modeste nu calitativ, ci etic, la „Unimpele“, „Claponul“ şi „Naţiunea română“, obţine admiraţia Comitetului de lectură al Teatrului Naţional cu magistrala tălmăcire în versuri a dramei Rome vainene de Parodi, care ii deschide în 1878 uşile Junimii literare. In acelaşi timp, tînărul publicist, într-o serie de articole ce trebui curmată pentru că indispusese forurile respectabile, denunţă năravul generalizat al plagierii şi adaptării nemărturisite din repertoriul aşa-zis original al teatrelor noastre, preconizînd încetarea incorectei sisteme şi crearea unor opere originale. Ştiind insă că una este să recomanzi, şi alta să creezi, Caragiale dărui de indită prin O noapte furtunoasă sau no rulă, prima puternică şi valoroasă comedie realistă, cu o cunoaştere temeinică, atit a mediului înfăţişat, cit şi a tehnicii teatrale. Fructificase aşadar învăţătura la clasa de Conservator dramatic a unchiului său Costăche Caragiali, ca şi pasiunea pentru teatru, ciştigată prin urmărirea repertoriului celuilalt unchi, Iorgu Caragiali, precum şi scurta lui trecere, după Eminescu, in cuşca sufletului. Dacă ne amintim că şi Luca, tatăl său, se încercase pe scenă, fără succes, că insuşi se gîndise să fie actor, putem încheia constatînd că tînărul era integral pregătit şi inzestrat pentru o mare carieră de creaţie dramatică. Aceasta s-a desfăşurat în decurs de numai şase sau şapte ani de comediografie, intre succesul Nopţii furtunoase (1879) şi căderea piesei D-ale Carnavalului (1885); în cuprinsul aceloraşi date s-a situat şi comedioara O soacră sau Soacră-mea Fifia, singura de factură şi atmosferă vodevilescă fără patrie, ieşită din repertoriu, după ce umpluse golurile acestuia, în tristul an al ocupaţiei străine (1917—1918), la Bucureşti. Cu Năpasta (1890), Caragiale cunoscu o foarte stimabilă „cădere“, recunoscîndu-i-se calităţile literare, dar nu şi cele dramatice, deşi viitorul avea să desmintă verdictul mofturoşilor cronicari teatrali ai momentului. O revistă teatrală de comandă, „100 de ani“ (1899), pentru comemorarea secolului in ajunul declinului, nu a fost decit o însăilare de texte străine, fără propriu liant valabil, iar începem (1909), acel „lever de rideau“ la deschiderea teatrului particular al lui Al. Davila, nu se înscrie printre creaţiile majore ale autorului. La Berlin, Caragiale a plănuit să dea cu Titircă Sotirescu & C-ie, situaţia proeminentă, după douăzeci-douăzeci şi cinci de ani, a protagoniştilor din O noapte furtunoasă şi o scrisoare pierdută, în societatea bancară şi industrială a primului deceniu al noului secol. Cum însă „eroii“ nu-i mai „vorbeau“, autorul, prin excelenţă un auditiv, nu reuşi să iasă din impasul în care crezuse că s-ar putea descurca. înseamnă oare aceasta falimentul dramaturgului ? Nicidecum. In anii 1899— 1900—1901, într-o serie de schițe, adunate la un loc sub norocosul titlu Momente, Caragiale își regăsise prin darul neîntrecut al dialogului caracterizant terenul potrivit geniului său dramatic. După treizeci de ani de la apariţia lor în volumul, şi el respins de Academie de la premiu, in 1902, acele schiţe, astăzi cele mai multe oferite naţiei noastre prin mirajul micului ecran, fură „dramatizate“ şi înmulţită, odată cu repertoriul caragialean, ceea ce aş numi universul său, rămas modelul neatins al întregii noastre comediografii moderne şi contemporane. Mitică, Lache şi Mache, reporterul Caracadi, Lefter, Anghelache, Marius Chicoş Roştogan, Costăchel Guduran, Edgar Bostandaki, Esmeralde Piscopescu şisora ei Tincuţa, Domnul Goe şi ceilalţi toţi, funcţionari, reporteri sau gurăcască din Momente, se adaugă lumii din comediile lui capitale şi alcătuiesc, cum a observat G. Ibrâileanu, cea mai bogată contribuţie literară la starea civilă a literaturii noastre. DOMENIUL Caragiale nu este numai un nesecat izvor de umor şi voie bună, cu replici memorabile, pe buzele tuturor celor ce l-au „vizionat“ sau „lecturat“ de atunci şi pînâ acum, ci şi o înaltă şcoală indirectă de caracter şi de onestitate intelectuală. Fără a predica, în genul mai mult sau mai puţin laic — Slavici, Agrrbiceanu, Galaction — ironia genială a lui Caragiale, cenzurînd incultura, neseriozitatea şi impostura, veghează intru realizarea unui nivel de civilizaţie şi de cultură, vitriolind emfaza, grandilocvenţa, nesubstanţialitatea şi curăţind terenul, pregăteşte un alt climat, al autenticităţii. Să mai amintim că marele meşter al dialogului a fost şi creatorul nuvelei noastre moderne, atit al celei realiste, (O făclie de Paşte, Păcat, In vreme de război, Două loturi) cit şi al celei fantastice (La hanul lui Minjuală, La conac)? într-una singură s-a pus în scenă, dînd totodată cea mai atroce viziune a unei nopţi petrecute chiar în oraşul său ,„natal“, Ploieşti : Grand-Hôtel Victoria Română, o capodoperă a genului, ca şi La hanul lui Minjoală. Cel ce condamnase adaptările a ştiut să şi realizeze experienţa depăşirii modelului cu Kir Ianulea (1909), după Belfagor al lui Machiavelli. O ultimă serie de creaţii din epoca berlineza, Pastramă trufanda, Pradă de război, Abu Hasan, pe lingă sus numitul Kir Ianulea, au contribuit la situarea unei părţi notabile a creaţiei caragialiene în aria „balcanismului“ nostru literar. Autorul reporterului Caracudi, care a imortalizat trucul profesional, a dat insă exemplul marelui reportaj politic în capodopera genului politic, Culisele chestiunii naţionale (1896), al celui criminalicesc în păţania prietenului său, arhitectul N. Gabrielescu, precum şi al dramei intime, sinuciderea lui Al. Odobescu. Teoretician lucid al artei sale, Caragiale şi-a sintetizat convingerile în substanţialele Cîteva păreri (1895), in cronici teatrale şi muzicale, iar ziaristul politic a lăsat multă vreme tinerilor săi cititori amintirea unor articole corosive ca O lichea, Caradale şi budalale, Toxin şi toxice. Dramaturgul preconiza un teatru fără subvenţie şi control oficial, precum şi întemeierea unuia nou, municipal, cu preţuri ieftine, pentru educăria marelui public, Teatrul Naţional afirmindu-se ca ataşat prin repertoriul său suprastructurii sociale. In contratimp cu epoca, puţin prielnică răsplătirii şi cinstirii marilor creatori spirituali, Caragiale s-a zugrăvit indirect in simbolicii eroi din Cănuţa am sucit şi în Ion, intuindu-şi parcă destinul literar vitreg, printre contemporani. Cei şaptezeci de ani de la moartea lui l-au înălţat însă pe treapta cea mai înaltă, alăturîndu-l celor mai mari creatori, Eminescu şi Creangă, cum am spus mai sus şi întregind astfel treimea primului nostru clasicism. In anii culturii nostre, tirajul uneia singure din cărţile lui, în Biblioteca pentru toţi, depăşeşte răspindirea întregii sale opere, din timpul vieţii lui. Piesele de teatru onorind repertoriul naţional, au trecut graniţele, străbătînd oceanele, „peste mări şi ţări“, pe zeci de scene străine, în timpul vieţii sale, numai Năpasta şi O făclie de Paşte tentaseră citeva din scenele occidentale, făţiş sau prin fraudă. Astăzi opera lui are un statut de universalitate. N-aş crede că autorul ei şi-l prevăzuse, deşi era conştient de valoarea sa. Şerban Cioculescu ION PACEA : In Deltă (Din Expoziţia de pictură şi grafică, deschisă la Casa de cultură a sindicatelor lirgovişte, cu prilejul, simpozionului Oamenii de cultură şi pacea) Istoria Istoriei 35. Primejdiile care au pîndit Cartea ce ne-a fericit atit, puţind să-i dea un chip ce ne-ar fi fericit mai puţin, sau chiar sa ne lase fără ea, se împart, ca şi evenimentele timpului pe care l-am trăit, în cele de dinainte şi cele de după război. Primele privesc epoca in care G. Călinescu o zămislea, nefiind multă vreme, aproape pină în ultima clipă, hotărit asupra înfăţişării ei finale, şi abia in acea ultimă clipă a întrezărit-o, el insusi fericit - el insusi exultind - de ceea ce i-a venit in minte. Al doilea rind de primejdii a apărut după război, cînd a început să se vorbească, aşa cum s-ar vorbi de rouă in Sahara, despre reeditarea fabuloasei tipărituri, şi cînd, odată cu aceasta, s-au pus in circulaţie cele mai aberante şi nefericite idei, cele mai grosolane pretenţii. 36. „Aşa cum nu pot să-mi închipui ţara în care trăiesc, de ale cărei felurite ţinuturi nu contenesc să mă minunez, doar ca pe o întindere de pămint de la un hotar la altul, fără munţii care o străbat, prefăcind-o in cetate, şi fără marea care-i deschide drumul soarelui şi al întregii lumi, fiindcă simt că încep să-mi pierd respiraţia şi chiar să mă îmbolnăvesc, tot aşa nu pot să-mi închipui Istoria literaturii române de la origini pină In prezent decit in formatul in care a apărut, cu litera, cu ilustraţiile şi cu punerea in pagină care au făcut din ea una dintre cele mai îneîntătoare tipărituri ale culturii noastre...”, scriam in această revistă, in martie 1978, la un an după catastrofalul cutremur, la treisprezece ani - aceste date cum mi s-ar putea şterge din minte ? - după moartea lui Călinescu. 37. Pină atunci, îmi închipuisem că nici el nu şi-o închipuise altfel, că aşa fusese în capul lui de la început, ca Minerva in capul Iui hipiter. „Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti" îmi dezvăluise insă că lucrurile — în fond, miracolul erau departe de a fi stat aşa. Atunci m-a cuprins spaima, gindindu-mă la ce s-ar fi putut întîmpla. Cit ne bucurasem, fără a bănui că puţin a lipsit spre a fi lipsiţi - pentru totdeauna - de marea noastră bucurie. Slavă cerului că, în cele din urmă, Ulise a găsit drumul spre Ithaca. 38. Cînd a ajuns el in portul in care nici o furtună nu mai ameninţa să smulgă pinzele şi să fringă catargele corăbiei ? Atunci cînd a redus numărul volumelor pe care le avusese in minte la unul singur - altminteri, monumentală în fond, lucrarea lui n-ar mai fi fost monumentală în formă și cînd a scris editorului memorabila frază „Cu clișee cit mai multe, cartea trebuie să fie feerică“. In acea clipă, lunga rătăcire se terminase. Geo Bogzo '■ '-■■■■ — ■ România literară .