România literară, ianuarie-martie 1984 (Anul 17, nr. 1-13)

1984-01-26 / nr. 4

Breviari Pagini de publicistică VARIATELE „materiale“ ale acestui volum) au fost judicios impărţite de Emil Manu în următoarele rubrici : Articole literare, Articole şi cronici dramatice, Articole de artă plastică, Reportaje şi impresii, Mărturii şi interviuri. Această bogată activitate a poetului (liric, epic şi dramatic, ar fi spus Mihail Dragomirescu), mai puţin cunoscută, se eşalonează între anii 1907 şi 1943, în numeroase periodice, reflectîndu-l aşadar pe autor, de-a lungul întregii sale cariere literare. Puţini dintre publiciştii din rindurile literaturii s-au desfăşurat atît de sinceri şi comunicativi ca Ion Minulescu, incit cei ce l-au cunoscut şi apropiat îi regăsesc în stilul său oral, personalitatea cuceritoare. Cartea se deschide cu faimosul manifest literar, apărut în primul număr din „Revista celorlalţi“, la 20 martie 1908, care începe cu îndemnul „Aprindeţi torţele sa luminăm prezentul literar !“. Poetul Romanţelor pentru mai tirziu, publicate in acelaşi an, îşi rezumă programul în această cuprinzătoare frază : „Libertatea şi individualitatea in artă, părăsirea formulelor învăţate de la cei mai bătrîni, tendinţa spre ceea ce este nou, ciudat, bizar chiar, ce nu extrage din viaţă decit părţile caracteristice, a da la o parte ceea ce este comun şi banal şi a nu da atenţie decit actelor prin care un om se deosebeşte de altul ; iată cîteva din principalele jaloane cu care cei cîţiva au curajul să-şi însemne calea lor“2). Pină cu puţină vreme înainte, poetul refuzat de toate periodicele literare trebuise să recurgă la o stratagemă, prezentîndu-i lui Ilarie Chendi una din compunerile sale drept o tălmăcire dintr-un autor necunoscut, din antichitate, şi numai astfel reuşind să forţeze uşile ce-i erau închise. A dat astfel „lovitura“ cu Celei care minte, poezie de care-şi amintea că o dăduse ca „tradusă după un papirus egiptean“. Mistificarea a prins. „A doua zi“, adăuga autorul, „toată cafeneaua o ştia pe dinafară“. Spirit independent, deşi mai aproape de tradiţie decit de inovaţie, Chendi fu cucerit şi-i publică lui Minulescu „toate marinele“ ce l-au făcut celebru pe autorul lor, scrise la Constanţa, unde funcţionase ca „secretar“ al lui „Iancu Păucescu, administratorul Domeniilor statului din Dobrogea“. Tot acolo se împrietenise cu Dimitrie Anghel, care-i admira muzicalitatea versurilor şi cu care tradusese cîteva poezii din simboliştii francezi, oferite sub pseudonim şi publicate la „Semănătorul“. Cînd criticul Ion Scurtu află că sub acel pseudonim se ascundea, alături de D. Anghel, plecat de la revistă, şi Ion Minulescu, „a avut un atac de apoplexie“. Şi paginile „Vieţii Româneşti“ îi fuseseră inchise, pînă ce Constantin Stere, auzindu-l pe poet recitind în cerc intim cîteva din „romanţele“ sale, le impuse redacţiei ostile, care apoi, la apariţia lor în volum, şi-a reluat libertatea de a nu înţelege noul. Cu tot succesul lor, Ion Minulescu afirmă în altă parte că prima lor ediţie nu s-ar fi epuizat decît după întîiul război mondial. IN INTERVAL, după efemera „Revista celorlalţi“, urmă o altă publicaţie, „Insula“, la 18 martie 1912, in care nu mai apare un program, ci hotărîrea, în acelaşi spirit, de a călca pe „drumuri neumblate“ şi de a născoci „motive noi“, din „necesitatea sufletească de singularizare“. Acest din urmă cuvînt este cheia tuturor inovaţiilor , expresia dorinţei de a se deosebi de înaintaşi, de a-şi găsi o fizionomie proprie. Singularul şi singularizarea sînt noţiuni pe cit de seducătoare pentru toţi începătorii, pe atît de odioase gardienilor tradiţiilor literare şi artistice, care suspectează îndărătul lor farsa, impostura şi maladivul. însuşi a toate înţelegătorul Goethe, avînd a disocia între clasicism şi romantism, a reţinut în cel dinţii termen sănătatea şi în cel de al doilea nesănătatea (ca să nu zic insanitatea). Printre cele mai Interesante din ciclul de Articole literare ale lui Ion Minulescu, sunt cele consacrate poeţilor francezi, ce i s-au relevat în cei patru ani de şedere la Paris, după obţinerea bacalaureatului. Ii citez In ordinea din volum : Arthur Rimbaud, Albert Samain, Charles Baudelaire, Jean Moréas, Paul Verlaine. Dintre prozatori : Jules Renard (poet şi el, in „tabletele“ lui şi în „istoriile naturale“ de notaţie lirică) şi Remy de Gourmont, criticul simbolist, el însuşi poet, prin sensibilitatea receptivă. Futurismul lui F. T. Marinetti e salutat la 25 octombrie 1909, in „Viaţa literară şi artistică“ a lui Ilarie Chendi, care se arată încă o dată binevoitor neutral faţă de formule literare şi artistice foarte avansate. Cînd Duiliu Zamfirescu s-a manifestat ostil simbolismului, Minulescu nu s-a sfiit a-i caracteriza „poetul bătrîn“ — nu atît ca vîrstă de viaţă, cit ca vîrstă literară. Un alt act de curaj al poetului a fost modul in care, de două ori la scurt interval, i-a desminţit pe editorii ce afectau a face comerţ în pierdere cu literatura. Nu e insă mai puţin adevărat că în acei ani antebelici, cartea nu-şi găsea uşor amatorii, dovadă chiar destăinuirea lui Minulescu, asupra insuccesului de librărie a Romanţelor pentru mai tirziu. Generos în entuziasmele lui, poetul exagerează valoarea lui Damian Stănoiu, al cărui nonconformism îl îndeamnă la această amicală apostrofă : „Nu ştiu dacă eşti popă adevărat sau diavol. Eşti însă un mare scriitor“. Nu era nici una din cele trei ipostaze, ci un călugăr care călcase la început in literatură cu dreptul, ca apoi să se repete in clişee mereu mai şterse şi stereotipe. Un mare scriitor se valorifică prin neîncetata putere de primenire (în inovaţie şi în expresie). Asupra lui Banait Istrati se înşală insă cînd crede că s-ar fi stabilit la Galaţi şi că din amintirile acelui port dunărean şi-ar fi înfiripat opera. Istrati era brăilean. Dacă Minulescu nu fabulează, afirmind că l-a căutat în zadar la Galaţi, era firesc să dea greş, dar s-ar fi găsit cine să-l orienteze a trece pe malul celălalt al fluviului. Mişcătoare rămîne, la aflarea bolii lui, în 1933, urarea caldă de însănătoşire şi „o caldă stringere de mină, cu multă prietenie şi tot atit de sinceră admiraţie“. La moartea lui Obrăileanu, Minulescu explică, în calitatea sa ultimă, de directorgeneral in Ministerul Cultelor şi al Artelor, avatarele3 ediţiei de Poezii, la semicentenarul morţii lui Eminescu (apărută în editura Ramuri, la Craiova, în 1941, ilustrată de Al. Brătescu-Voineşti) 4). Nu era însă „textul complet al poeziilor“, ci unul selectat de cel ce se arătase ostil publicării integrale a postumelor. • Tot G. Ibrăileanu a fost acela care acceptase să publice primul roman al lui Minulescu, Roşu, galben şi albastru, totodată întîiul său mare succes de public, obţinind de departe preferinţa în concursul instituit de „Ideea europeană“, în concurenţă cu Ion al lui Rebreanu. CRONICARUL dramatic, la mari intervale antebelic şi mai regulat in anii 1920—1922, ne apare extrem de judicios, atît în aprecierea pieselor din variatul repertoriu al teatrelor bucureştene, cit şi în aceea a jocului actoricesc. Caracterizarea lui Ştefăniţă (la Grigore Ureche, Ştefan cel Tînăr), din Viforul lui Delavrancea, este tipic „minulesciană“ : „...un om jumătate nebun, jumătate îndrăzneţ şi laş şi de două ori canalie“. Autorul dramei îşi luase libertatea faţă de marele cronicar, care-l caracterizase pe fiul lui Bogdan cel Orb şi nepotul lui Ştefan cel Mare, cam în aceiaşi termeni ca şi cei consacraţi acestuia, şi anume : „Acest Ştefan vodă întru tot simăna cu firea moşu-său lui Ştefan cel Bun, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbîndiia şi lucrul său îl ştiia purta, măcară că tînăr de zile, amintrilea era om mînica şi pre lesne vărsa singe“. Citeva din cronicile dramatice ale anilor 1920—1922 ne-au împrospătat propriile impresii şi ne-am bucurat să ne simţim, după peste 60 de ani de la spectacolele respective, la unison cu strălucitul cronicar teatral : Vlaicu-Vodă cu Demetriad, Regele Lear cu Nottara, Domnişoara Iulia cu Dida Solomon şi G. Ciprian, Nora cu Agepsina Macri-Eftimiu, Scrisoarea pierdută cu Ion Brezeanu, Ion Petrescu, Vasile Toneanu, Ion Morţim şi Maria Filotti, neuitate reprezentaţii, la cel mai înalt nivel artistic. Tot atît de revelatorii sunt şi cronicile plastice ale lui Ion Minulescu, care a promovat pictori mari, ca G. Petraşcu, Th. Pallady şi Iser, iar dintre sculptori, pe Brâncuşi şi Paciurea, înainte de a ajunge „la modă“, icoanele pe sticlă au fost relevate de Ion Minulescu, nu fără a sublinia meritele Institutului Social Român al lui D. Gusti, „cu prilejul unei campanii iconografice prin ţinutul Făgăraşului“. E vorba, desigur, de ancheta sociologică din satul Drăguş. Comentatorul explică puterea de vrajă a acelor icoane prin „misterul degajat din privirile sfinţilor pictaţi pe sticlă“. Este un punct de vedere, sprijinit pe vederea, subiect şi obiect totodată. Reporterul ocazional nu căuta senzaţionalul, ci găsea interesul în umilul cotidian. Poetul face pelerinajul la mormîntul lui Eminescu şi înregistrează uimirea unei doamne care se miră că n-a văzut şi pe acela al Veronicăi, deşi tot ea afirmă despre femei că nu ar şti „iubi un artist“. Contrariul este adevărat : femeile sunt foarte simţitoare faţă de această categorie versatilă de bărbaţi şi le jertfesc adeseori tinereţea. Tot la cimitirul Bellu, poetul zăboveşte de vorbă cu gardianul, vechi în serviciu de douăzeci de ani, care beneficiază de „aldămaşul“... „de sufletul morţilor“. Reportajele lui Minulescu ne poartă, poetic, prin toate anotimpurile şi pe variate meleaguri ale ţării. Ne surprinde insă anticipaţia cu patru luni, a vizionării cometei — 1910, de fapt cometa Halley, vizibilă la Bucureşti abia pe la jumătatea lunii mai, dar căutată pe cer încă din prima decadă a lunii ianuarie, cînd este „foarte scumpă la vedere“. Cu alte cuvinte, s-a lăsat aşteptată. Poetul a privit şi el, din piaţa Sărindar, pierdut in mulţime, ivirea astrului, urmărit cu spaimă timp „de patru seri consecutive“5). DINTRE interviuri, cel mai reuşit este cel luat de F. Aderca şi apărut în „Viaţa literară“ a lui Ion Valerian, în 1926. Adevărata confesiune literară apare însă în faţa Institutului de istorie literară al lui D. Caracostea, în 1940. Formaţia sa lirică a fost, după o scurtă influenţă eminesciană15), exclusiv franceză. Din literatura română mai puţin cunoscută, l-a iubit pe Depătraţeanu pentru „faimoasa baladă literară“, în „Un“ şi „O“, şi pe Mihail Zamphirescu, pentru Romanţa realistă (Cind ziua trece, cînd noaptea vine...). întors în ţară, a frecventat cafenelele literare : Kübler, Terasa( 7), Cap.şa8). La cea dinţii, ambele grupări literare îi excită verva : „Tradiţionaliştii erau siniştri, iar moderniştii erau caraghioşi“. Grupul de la „Revista celorlalţi“ a strîns laolaltă un mare număr de poeţi, în această ordine alfabetică : G. Bacovia, Şerban Başcovici, Nicu Budu-G) Cometa, în ziarul „Viitorul“, 10 Ianuarie 1910. 6) Poetul semna atunci, semnificativ , I. M. Nirvan. 7) Otetelişanu, pe locul actualului Palat al Telefoanelor. 8) De la Colţul Căii Victoriei cu str. Edgar Quinetrăscu, Mih. Cruceanu, Dim. Karnabatt, N. Davidescu, D. Iacobescu, Emil Isac, Claudia Millian9), Adrian Maniu, Eugen Ştefănescu-Est, Mihail Săulescu, Eugen Speranţia, Theodor Solacolu şi Al. Viţianu’). Poetul a trecut pe la „Sîmbetele literare“ ale lui Mihail Dragomirescu, care a crezut de cuviinţă să-i dubleze, cu o proprie versiune, poemul clopotelor, cu care prilej Caragiale s-a entuziasmat de aceea a lui Minulescu, rezervîndu-și libertatea de a da și el o variantă, cu iz politic, la formarea partidului conservator-democrat. Adeziunea marelui clasic la genul său, care-i speria pe criticii-profesori, a fost suprema bucurie literară a lui Minulescu. Originalul scrisorii lui Caragiale către Dragomirescu, prin care se interesa cine este autorul poeziei, se găseşte expus sub geam în casa din bd. dr. Gh. Marinescu, conţinînd Colecţia Minulescu, la dispoziţia publicului în fiecare duminică dimineaţa- întrebarea a fost astfel formulată : „P. S. Rogu-te, cine o fi Ion Minulescu, în oraşul cu trei sute de biserici este ceva nepreţuit. Ăsta nu mai e domnişoară ! ăsta e bărbat ! Bravo lui ! De mult n-am avut aşa impresie, îl salut călduros şi-i mulţumesc pentru înalta plăcere ce mi-a făcut-o cu ciudatele-i versuri ! Dar despre el mai pe larg, cînd voi avea plăcerea să ia revăz“11). Ca să închei cu confesiunea literară în faţa studenţilor, menţionez că ea s-a încheiat pirandellian, vorbitorul citindu-şi poemul Nu sunt ce par a fi. Să ne Întrebăm şi noi care va fi fost „oul profund“, cum se zice, al conferenţiarului ? Ar fi greu, mai ales in marginea acestor foarte vii şi interesante pagini publicistice, în care poetul ni s-a înfăţişat liber, neconstrins (stilisticeşte vorbind), in fuga condeiului, dar cu atît mai delectabil, deşi lipsit de... mister. Şerban Cioculescu ) Ion Minulescu, Opere. IV. Publicistică. Ediţie îngrijită şi note de Emil Manu, în colecţia Scriitori Români, Editura Minerva, Bucureşti, 1983. ^ Cud. Ion Minulescu despre el şi despre alţii, în op. cit., p. 533.3) Plural conform normelor Academiei. La G. Călinescu : „Avatarii faraonului Tia“ de Eminescu. 4) Vezi nota lui Emil Manu, la pag. 615. A fost prima ediţie de lux a Poeziilor lui Eminescu, mai reuşită decit aceea a Municipiului Bucureşti, 1939, sub îngrijirea lui L. Dauş. 9) Viitoarea soţie a poetului.) Mai sunt în viaţă Mihail Cruceanu şi Alexandru Viţianu. ”) Textul completal scrisorii în I. L. Caragiale, Scrisori şi acte, Colecţia Studii şi Documente, publicate de subscrisul în 1963, la Editura pentru Literatură, pag. 48. 18 România literara" Ardealul DIN cite pagini am scris despre Ardeal, aceea în care mi-am închipuit cum îl va fi văzut Bâlcescu, de pe cea mai înaltă culme a Carpaţilor, cel mai des îmi vine în minte, un altfel de sunet în vuietul vremii, ca o generoasă şi blinda ninsoare, în timpii cînd duc dorul zăpezii. CLIPA in care Nicolae Balcescu, ajuns pe culmea Carpaţilor, a văzut deschizindu-se în faţa sa priveliştea Ardealului îmi apare, dintre toate clipele veacului trecut, aceea pe care cel mai uşor pot să mi-o închipui şi chiar să o retrăiesc. Atîtea s-au schimbat în lume, atîtea zigzaguri sau salturi au survenit în felul nostru de a simţi şi de a gîndi, dar cred că oricine contemplă de pe culmea Carpaţilor măreţul ţinut ce se deschide spre miazănoapte şi nu e străin de fiorul istoriei, simte pentru o clipă, pe umeri, pelerina lui Bălcescu. Pagina cu care se deschide a patra carte din Românii supt Mihai-Voievod Viteazul rămîne pentru sufletele noastre poarta prin care, cu cea mai multă solemnitate, pot trece în Ardeal. Dacă pe hrisovul revoluţionarului de la 1848 ar mai fi fost nevoie de incă o pecete de nobleţe, ea poate fi găsită în această pagină pe care, cu atîta har şi cu atîta generozitate, a inchinat-o provinciei transilvane. Povestea vieţii lui Mihai, toată acea cavalcadă pe culmi din ce în ce mai înalte la capătul cărora se deschidea prăpastia, tot acel flux de intuiţii geniale şi de greşeli fatale, tot acel şir de strălucite fapte de arme, sub privirile uimite ale Europei, fără a putea rupe însă firul intrigilor ce se ţeseaui, în felurite cancelarii, după cele mai rele legi ale politicii, şi toată acea împletitură de destine, vertiginoasă şi fascinantă, bărbaţi şi femei gravitînd în jurul eroului peste al cărui creştet se învolburau norii deznodămîntului, totul se întrerupe o clipă, pentru a face loc măreţiei Ardealului, intr-una din cele mai inspirate şi vi- brante descrieri. Fiecare rînd al acestei pagini e încărcat de o gravă bucurie, de dragoste şi înţelegere pentru o altă realitate decît cea de dincoace de munţi, şi n-ar fi putut fi scris decît de un bărbat ce a trăit cu fervoare simţămintele pe care le transmite. In însuşi tumultul vieţii lui Bălcescu, mistuită de flăcări atit de înalte şi pure, descoperirea Ardealului apare ca o clipă rară şi fecundă, în timpul căreia privirile şi sufletul i s-au înseninat, în timpul căreia credinţele i s-au întărit, iar fiinţa lui febrilă a dobîndit o nouă energie. Purtat de interesele revoluţiei, încercînd să o întoarcă iarăşi pe făgaşul izbînzii, alergînd de la o căpetenie la alta, în pumni cu apa clarviziunii, prin oricît de istovitoare sau dramatice împrejurări ar fi trecut, omul cu fruntea palidă şi înaltă n-a încetat să observe cit de măreţ era ţinutul pe care îl străbătea, tresărind la fiecare privelişte, la fiecare mărturie a unei vechi civilizaţii, încărcîndu-se pentru totdeauna de luminoasa lor amintire. Iar cind, mai tirziu, ajunge cu povestea vieţii lui Mihai în Ardeal, trage de frîul dezlănţuiţilor cai care îi purtau eroul spre glorie şi pierzanie, zăgăzuind-o o clipă, lăsînd să se audă, în nebunescul galop, un cîntec de slavă pentru frumuseţea acelor pămînturi la ale căror rîuri limpezi istoria a adăugat prea multe rîuri de singe : Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi se întinde o ţară mîndră şi binecuvîntatâ... Şi toată pagina e un imn de bucurie izvorît din cunoaştere şi dragoste faţă de priveliştile şi aşezările acelei ţări. Pentru un om din partea aceasta a munţilor, pentru un muntean, ar putea părea aproape de necrezut un atit de lung fior în faţa pămînturilor, cu totul diferite, de dincolo de Carpaţi. Dar cine mai mult decît Bălcescu putea depăşi perimetrul dragostei pentru locurile natale, ridicîndu-se la sentimentul întregii patrii ? De atunci, cred că au fost mulţi munteni, iar eu mă număr printre ei, care, în orele lor solemne, au iubit Ardealul mai mult decît provincia în care au copilărit, descoperind în ţinutul de dincolo de munţi vatra primordială a neamului nostru. ____________________________________________________ | Geo Bogza