România literară, aprilie-iunie 1984 (Anul 17, nr. 14-26)
1984-05-10 / nr. 19
23 AUGUST 1944-23 AUGUST 1984 NUMELE lui Radu Boureanu nu se leagă doar de opera poetică, oricum latura cea mai cunoscută a personalităţii sale complexe, căci Radu Boureanu este deopotrivă prozator, dramaturg şi traducător, actor — o vreme chiar pe scena Teatrului Naţional, după studii de specialitate la Academia de muzică şi artă dramatică —, pictor cu prezenţe încununate de două premii naţionale înainte de război... O asemenea ilustrare multiplă nu este, să o recunoaştem, un lucru obişnuit. în plus, în toate ipostazele sale, Radu Boureanu a manifestat o excepţională unitate de ton şi de comportament, incit am putea spune, pe bună dreptate, că el face parte din acea rară categorie de creatori a căror existenţă şi operă sînt expresia aceluiaşi tip de elan vital. Se cere observată, în primul rînd, aristocratica melancolie a artistului, linie ce a impus în poezie un stil pe cît de evident, pe atît de sigur conturat încă din primele volume. Radu Boureanu apărea în 1933, cu Zbor alb drept un confesiv discret și nostalgic. Confesiunea e începută în registrul reflexiv, cu rostire măsurată, cu albul marcat, așa cum va fi în toată opera sa poetică : „Sufletul mi-l cere prelingerea lină de stepă, / tîrit după verdele pal pîrjolit de arşiţă, / singur, spre capătul lumii, porumbiţă, / Sufletul se vrea zariştea albă tăiată de stepă. / / Zboară prin somnul ce-i tremură apa morţilor caldă, / în treacăt îşi freacă aripa de altele-n veşnicul drum, / în roata plînsului de nicăieri, / în amintirea nopţilor se scaldă, / şi se alungă din sfîşieri / cînd seara se lasă pe stepă, / cu umbre de fum / cu valuri de scrum“. Tonul nu se schimbă fundamental in celelalte volume, înfrigurarea cîntată de poet e moale, moartea ca instanţă a sfîrşitului se desfăşoară sub zîmbetul cerului, suferinţa, chiar cînd e evocată mai apăsat, are în ea ceva generic, nu se simte personalizarea durerii. Şi totul capătă pînă la urmă o nuanţă oarecum festivă, chiar dacă simbolul vehiculat ar trimite la o trăire mai adîncă, mai crudă : „Argonauţii de ieri, de aiurea, / stau lingă inima noastră de azi / cum lingă secure visează pădurea , / /şoaptele morţii sînt spuse prin brazi. / / Trec sănii de umbră prin iarna de singe ; / topind zodiacul în orbitele stinse, / înalt voi rămîne cerşind în zăpada ce se ridică la tîmplele ninse“. Nu ştiu dacă seninătatea, care la urma urmelor nu trebuie să fie neapărat o opţiune conştientă, ci poate mai mult o infirmitate, lipsa disponibilităţii de a rezona la sentimentul tragic al existenţei, este cea care pune surdină acestei poezii adesea impecabile sub raportul mijloacelor decorative şi picturale. Oricum, forţa viziunii e indiscutabil mai accentuată în poemele din Caii de apocalips (1940), în ciuda obiecţiilor lui G. Călinescu, faţă de acest gen de poezie cu acorduri philippidiene : „Intenţiile de apocaliptic, arhanghelesc, procesional, de eteral sunt zădărnicite de o prea mare încordare materială a frazei“. Această încordare există şi ea e tocmai elementul care strecoară o sensibilă tensiune în desenul, de acum ştiut, al liricii lui Boureanu : „Trecea un vînt subpămintean în vis / şi ascultam un ■şuierat de moarte, / un glas cules de timp din oase sparte. / Pămîntul de sub mine s-a deschis, / şi în tiparul golului culcat / din scrisul vieţii noastre stau surpat“. Dar poetul nu ajunge decit arareori să evoce stări excesive. E o observaţie pur descriptivă aceasta şi ea priveşte poate mai mult tipul de creator căruia Radu Boureanu îi aparţine : calm, ponderat, fără spaime, cu aplecări artizanale, cenzurat, cu frică de ridicol, încrezător în virtuţile acumulării. El însuşi se defineşte în aceşti termeni : „Eu am fost din categoria celor care, descoperindu-se, întreprind o progresivă urcare a treptelor, respirînd metodic, ajunşi la acea lărgire a plămînilor care îţi asigură o neobosită şi consecventă urmărire a marcajelor idealului. Focul meu n-a urcat vîlvătaie spontană. Poţi porni de la focarul punct al licuriciului, dar raza ta vizuală are în vedere în permanenţă Steaua Polară. Chiar şi steaua călăuzitoare a navigatorilor în dimensiile spaţiului cosmic, dimensionată vederii noastre, pare că este un reflex al lucidei-vampire“. I -a fost dat poeziei lui Radu Boureanu să treacă peste viitoarea marilor schimbări fără contorsiuni însemnate , poate, într-un fel, in consonanţă cu destinul însuşi al poetului. Poetul nu a reţinut prea multe lucruri din Singele popoarelor (1948) — a selectat doar opt poeme in ediţia de „Scrieri“ din 1972, ceea ce ni se pare simptomatic — şi nici din Umbra stelelor (1957) sau Cîntare Cetăţii lui Bucur (1959), volume în care comandamente circumstanţiale sunt transpuse — fără exces insă — în versuri mai mult sau mai puţin înaripate. Trebuie spus insă limpede că şi în aceste culegeri poetul îşi păstrează alura generală de reflexiv seren, nuanţele noi îmbogăţind, în fapt, tabloul unei poezii care şi-a găsit de la bun început tonul fundamental : „Aşteaptă-mă acolo lingă al serii mai, / unde se împleteşte legenda cu visarea ; / luceafărul culege-l cum ai culege floarea, / Calea lactee pune-o pe umeri ca un şal. 1 I Imbracăte-n imagini. Pe negrul Ducipal, / tristeţea legănîndu-mi în şa, vom trece marea, / spre bolta australă, zburînd, să bem uitarea / ce-o toarnă Vărsătorul într-un ceresc pocal“. Ca şi în cazul altor scriitori, multe din poemele acestei perioade suferă de un oarecare schematism, totuşi e remarcabilă deschiderea poetului faţă de ideile generoase ale unui umanism fără limite — de rasă, naţionalitate sau orînduire socială — menit să proiecteze pe pînza existenţei viitoare o lume mai echitabilă şi ferită de războaie. Culegerea Cîntare Cetăţii lui Bucur (1959) aduce şi ea o serie de versuri inspirate (volumul celebrează împlinirea a 500 de ani de atestare documentară a oraşului Bucureşti), mai cu seamă cînd, în evocările istorice, poetul imaginează mari fresce în care îşi etalează cu strălucire calităţile sale vizuale şi simţul sigur al limbii. Celui care ar reproşa acestui gen de poezie supra-saturarea cu recuzită culturală, cadenţele atît de corecte şi acea aşezare care poate părea vecină cu lipsa de profunzime, i s-ar putea răspunde cu argumentul stabilităţii poetului în cadrele organic constituite ale liricii sale. Ceea ce transpare şi din declaraţiile de principiu ale lui Radu Boureanu : „Poezia este un limbaj absolut. Este cronica uriaşă a sensibilităţii umane. Poezia este cadenţa timpului, a destinului, a destinelor, a ireversibilului. Este marele eşichier imaterial pe care se mişcă, se joacă valorile timpului, mări nevăzute mutăcionii cuvintelor fatidice sau revelatoare. Poezia este acţiune vitală, are un sens vital, în genere, chiar dacă accentul cade pe dramatic, pe desperare. Poezia, mai ales, pentru poeţi, pentru cei ce o încheagă din vag şi absolut este un mod de vehiculare“. Mărturii deosebit de semnificative pentru un creator care, subiectivităţii impulsive, îi opune obiectivitatea, mai degrabă rece , nuanţelor imperceptibile le preferă culorile distincte , vagului — expresia limpede. O mutaţie semnificativă desluşim în Moartea morilor de vînt (1961), unde chiar poemul titular — remarcabilă piesă — aduce un dramatism mai puţin propriu poeziei lui Radu Boureanu. Trei mori de vînt — „Imagini de pe urmă ale zădărniciei / ce mai încearcă aripi putrezite / să-şi părăsească umbrele lungite / pierind în zbor de pe pămînt“ — la Babadag, în Dobrogea arşiţelor, la Alföld, lingă Tisa, şi la Sozopol, pe ţărmul bulgar, îşi trăiesc simbolic agonia în preajma uzinelor care le vor trece pentru totdeauna în uitare. Volumul întreg ne confruntă, de altfel, cu un individualism sentimental nou, o trăire mai directă, mai puţin mediată de convenţii. Tematic, apare tot mai apăsat obsesia senectuţii, pierderea iluziilor, aşteptarea extincţiei : „De-acum încolo ce-o să se întîmple ? / Vezi, iara vremii ne-a urcat pe munte, / Mai aureşte soarele pe frunte, / Zăpada însă mi-a trecut pe tîmple. / / Va veşnici ca pe Finsterarhorn, / sau pe-un alt pisc cu nesfîrşită iarnă, / o mică veşnicie ce-o să cearnă / atît cît fumul va ieşi pe horn. / / Deacum încolo ce-o să se întîmple ? / Am strîns pe raft un raft de feţe scrise, / Dar paginile-n lume netrimise / Ca lespezi mari mi-apasă greu pe tîmple. II Pe ele cresc imaginile vieţii / Spre care mă aplec, tot mai aproape / ca necuprinsu-i chip să-l prind sub pleoape, / Şi scutur fruntea să alung nămeţii“. PENTRU o poezie atît de temperată, iată primele semne ale unei stări de urgenţă. Volume precum Inima desenată (1963), Cocoşi de vînt (1967), Cheile somnului (1968), Piramidele frigului (1970), Mîinile orelor (1971) nuanţează această nouă stare, dar temperanţa fundamentală a liricii lui Radu Boureanu nu se tulbură încă din pricina acestor prezenţe, oarecum izolate, încadrate de poeme în care tonul elegiac, vizualizarea prin cadrele plastice, prozodia sunt ale poeziei lui dintotdeauna : „Timpul se-ntoarce-n timp, nu moare nici o clipă , / Cheltuitor de vis, avar de amintiri. / Te-a îngrădit tăcerea cu marile clădiri, / Dar ceru-ţi face semne cu marea lui aripă . / Timpul se-ntoarce-n timp, nu moare nici o clipă. / / Cheltuitor de vis, avar de amintiri, / Ia tot colanul serii, atirnă-l de grumazul / Statuiei de lumină care şi-a întors obrazul / Că întîrzii privirea sub şold cînd o admiri, / Cheltuitor de vis, avar de amintiri“. Cu culegerea Planeta curată (1976), aristocratica melancolie a scriitorului cîştigă noi valenţe. Poetul pe care, cu mai bine de 40 de ani în urmă, Eugen Lovinescu il aşeza sub zodia luminii, definindu-i creaţia ca : „elegie armonizată în tonuri infrînte şi minore, în surdină sentimentală, pe fond însă alb, senin, eterat“, oferă aici ipostaza sa cea mai energică, directă, şi uneori chiar austeră, cu un suflu tensionat evident. Dacă, pe de o parte, volumul prelungeşte liniile mari ale liricii acestui poet cu stilul atît de pregnant, pe de alta. Planeta curată înseamnă şi o dramatică ruptură. Creatorul priveşte acum de la înălţimea senectuţii existenţa lăsată în urmă şi lecţia ei îi apare mai însemnată decit orice teoretizare sau transfigurare prinartificiu estetic : „Ce preţ mai pot avea lecturile / Cînd mint despre ce-a fost adevărat ? / O, timp redus, de ce mă ţii în copca ta de ger, / nu vezi aceste excavatoare, aceste braţe de fier, / Săpînd la agonii abstracte, / Aceste antediluviene forme / brontozauri, / ichtiozauri care lucrează ineditul veşnic, / Astăzi nou şi nesfîrşit de vechi“. Această recluziune in timpul care pare să prescrie oricărei existente destinul inexorabil îl face să exclame : „O, timp redus la scoica unei tragedii, / Aceea care fără spectatori consumă spaţiul / îngust ce te înscrie şi te pierde !“ Cît de departe sîntem aici de tonul graţios al unor meditaţii asupra timpului — văzut cainstanţă ordonatoare, dar îngăduitor şi măsurat — din primele volume ale poetului ! Deşi eleganţa versului trădează predilecţia dintotdeauna a lui Radu Boureanu pentru rostirea îngrijită, uneori chiar artificial-picturală, se poate remarca tonul mult mai tranşant, de întrebare şi răspuns, pe care îl aduc unele poeme : „Pot spune oare la ce treaptă am ajuns II O traiectorie intre două comete / A fost desfăşurarea visului ce par / Ce-o să dispar chiar dacă nu-s părere. / Intre cometa Hallay şi Kohoutek / Din vîrsta crudă către vîrsta cruzilor / Şi toate le-am văzut doar din profil“. Retorismul şi jocul de cuvinte nu sînt supărătoare aici, ele se salvează înalt prin stringenţa sensurilor vehiculate. Problematizarea e tulburătoare tocmai prin această teatrală, dar nu mai puţin autentică, îndoială de sine care bîntuie acum poezia lui Radu Boureanu. Observatorul seren, detaşat, uneori chiar uscat, rece, prea monoton, previzibil, înclinat spre calofilie e de astă dată profund implicat. Iar această implicare găseşte in arta poetică un ecou pe măsură. Şi iată cum, cel de la care, prin toate datele vieţii şi operei sale, am fi aşteptat un triumfal Exegi monumentum, ne dă, in cel mai recent volum al său, o emoţionantă, amar de modernă şi atît de umană confesiune, care nu mai are în ea nimic statuar : „Sunt obosit. Am înălţat munţi de dorinţe, / Am mutat mări de speranţe, / Am înecat cu acest prilej / Corăbii încărcate cu stanţe / Şi aceste ciudate fiinţe pe care le-am mîngîiat cu tăcere / Nu m-au auzit / îmi leagănă singele mierea, / Mierea întinsă cu un burete, / Umbrei răstignite pe albul perete, / Nu veţi găsi un rînd în almanahul Gotha, / cu treapta nobleţei mele suită pe Golgota // Nu mai pot face festoane albastrului mării, / Pe degetele umbrei ling amintirea sării, / Ciudat şi absurd călăreţ / Zadarnic te salţi în scări / Copacul albastru e pădureţ, / Pustiul împinge fumul pe nări. / Oh, ce obosit sunt, ce obosit / Oh, veac superb sulemenit !“. E vibraţia cea mai gravă a uneiopere poetice de o remarcabilă unitate stilistică. Dumitru Radu Popa Sub semnul elegiei senine 12 România literară KAMI BOUB&AMI POPOARELOR KAMI BOUMAHU US»80W8XAKU CHIUI SOMNIIW MÎINILE ORELOR