România literară, aprilie-iunie 1984 (Anul 17, nr. 14-26)

1984-05-10 / nr. 19

23 AUGUST 1944-23 AUGUST 1984 N­UMELE lui Radu Boureanu nu se leagă doar de opera poetică, ori­cum latura cea mai cunoscută a personalităţii sale complexe, căci Radu Boureanu este deopotrivă prozator, dramaturg şi traducător, actor — o vreme chiar pe scena Teatrului Naţional, după studii de specialitate la Academia de mu­zică şi artă dramatică —, pictor cu pre­zenţe încununate de două premii naţio­nale înainte de război... O asemenea ilus­trare multiplă nu este, să o recunoaştem, un lucru obişnuit. în plus, în toate iposta­zele sale, Radu Boureanu a manifestat o excepţională unitate de ton şi de compor­tament, incit am putea spune, pe bună dreptate, că el face parte din acea rară categorie de creatori a căror existenţă şi operă sînt expresia aceluiaşi tip de elan vital. Se cere observată, în primul rînd, aris­tocratica melancolie a artistului, linie ce a impus în poezie un stil pe cît de evident, pe atît de sigur conturat încă din primele volume. Radu Boureanu apărea în 1933, cu Zbor alb drept un confesiv discret și nostalgic. Confesiunea e începută în re­gistrul reflexiv, cu rostire măsurată, cu albul marcat, așa cum va fi în toată opera sa poetică : „Sufletul mi-l cere prelinge­­rea lină de stepă, / tîrit după verdele pal pîrjolit de arşiţă, / singur, spre ca­pătul lumii, porumbiţă, / Sufletul se vrea zariştea albă tăiată de stepă. / / Zboară prin somnul ce-i tremură apa morţilor caldă, / în treacăt îşi freacă aripa de al­­tele-n veşnicul drum, / în roata plînsului de nicăieri, / în amintirea nopţilor se scal­dă, / şi se alungă din sfîşieri / cînd seara se lasă pe stepă, / cu umbre de fum / cu valuri de scrum“. Tonul nu se schimbă fundamental in ce­lelalte volume, înfrigurarea cîntată de poet e moale, moartea ca instanţă a sfîr­­şitului se desfăşoară sub zîmbetul cerului, suferinţa, chiar cînd e evocată mai apăsat, are în ea ceva generic, nu se simte per­sonalizarea durerii. Şi totul capătă pînă la urmă o nuanţă oarecum festivă, chiar dacă simbolul vehiculat ar trimite la o trăire mai adîncă, mai crudă : „Argonau­ţii de ieri, de aiurea, / stau lingă inima noastră de azi / cum lingă secure visează pădurea , / /şoaptele morţii sînt spuse prin brazi. / / Trec sănii de umbră prin iarna de singe ; / topind zodiacul în orbitele stinse, / înalt voi rămîne cerşind în ză­pada­­ ce se ridică la tîmplele ninse“. Nu ştiu dacă seninătatea, care la urma urmelor nu trebuie să fie neapărat o op­ţiune conştientă, ci poate mai mult o in­firmitate, lipsa disponibilităţii de a rezo­na la sentimentul tragic al existenţei, este cea care pune surdină acestei poezii ade­sea impecabile sub raportul mijloacelor decorative şi picturale. Oricum, forţa vi­ziunii e indiscutabil mai accentuată în poemele din Caii de apocalips (1940), în ciuda obiecţiilor lui G. Călinescu, faţă de acest gen de poezie cu acorduri philippidiene : „Intenţiile de apocaliptic, arhanghelesc, procesional, de eteral sunt zădărnicite de o prea mare încordare ma­terială a frazei“. Această încordare există şi ea e tocmai elementul care strecoară o sensibilă tensiune în desenul, de acum ştiut, al liricii lui Boureanu : „Trecea un vînt subpămintean în vis / şi ascultam un ■şuierat de moarte, / un glas cules de timp din oase sparte. / Pămîntul de sub mine s-a deschis, / şi în tiparul golului culcat / din scrisul vieţii noastre stau surpat“. Dar poetul nu ajunge decit arareori să evoce stări excesive. E o observaţie pur descriptivă aceasta şi ea priveşte poate mai mult tipul de creator căruia Radu Boureanu îi aparţine : calm, ponderat, fără spaime, cu aplecări artizanale, cen­zurat, cu frică de ridicol, încrezător în virtuţile acumulării. El însuşi se defineşte în aceşti termeni : „Eu am fost din cate­goria celor care, descoperindu-se, între­prind o progresivă urcare a treptelor, res­­pirînd metodic, ajunşi la acea lărgire a plămînilor care îţi asigură o neobosită şi consecventă urmărire a marcajelor idea­lului. Focul meu n-a urcat vîlvătaie spon­tană. Poţi porni de la focarul punct al li­curiciului, dar raza ta vizuală are în ve­dere în permanenţă Steaua Polară. Chiar şi steaua călăuzitoare a navigatorilor în dimensiile spaţiului cosmic, dimensionată vederii noastre, pare că este un reflex al lucid­ei-vampire“. I -a fost dat poeziei lui Radu Boureanu să treacă peste viitoarea marilor schimbări fără contorsiuni însemnate , poate, într-un fel, in consonanţă cu destinul însuşi al poetului. Poetul nu a reţinut prea multe lucruri din Singele popoarelor (1948) — a selectat doar opt poeme in ediţia de „Scrieri“ din 1972, ceea ce ni se pare simptomatic — şi nici din Umbra stelelor (1957) sau Cîntare Cetăţii lui Bucur (1959), volume în care comandamente circumstanţiale sunt trans­puse — fără exces insă — în versuri mai mult sau mai puţin înaripate. Trebuie spus insă limpede că şi în aceste culegeri poe­tul îşi păstrează alura generală de reflexiv seren, nuanţele noi îmbogăţind, în fapt, tabloul unei poezii care şi-a găsit de la bun început tonul fundamental : „Aşteap­­tă-mă acolo lingă al serii mai, / unde se împleteşte legenda cu visarea ; / luceafă­rul culege-l cum ai culege floarea, / Calea lactee pune-o pe umeri ca un şal. 1 I Im­­bracăte-n imagini. Pe negrul Ducipal, / tristeţea legănîndu-mi în şa, vom trece marea, / spre bolta australă, zburînd, să bem uitarea / ce-o toarnă Vărsătorul în­­tr-un ceresc pocal“. Ca şi în cazul altor scriitori, multe din poemele acestei peri­oade suferă de un oarecare schematism, totuşi e remarcabilă deschiderea poetului faţă de ideile generoase ale unui uma­nism fără limite — de rasă, naţionalitate sau orînduire socială — menit să pro­iecteze pe pînza existenţei viitoare o lume mai echitabilă şi ferită de războaie. Cule­gerea Cîntare Cetăţii lui Bucur (1959) aduce şi ea o serie de versuri inspirate (volumul celebrează împlinirea a 500 de ani de atestare documentară a oraşului Bucureşti), mai cu seamă cînd, în evocă­rile istorice, poetul imaginează mari fresce în care îşi etalează cu strălucire calităţile sale vizuale şi simţul sigur al limbii. Celui care ar reproşa acestui gen de poezie supra-saturarea cu recuzită cultu­rală, cadenţele atît de corecte şi acea aşe­zare care poate părea vecină cu lipsa de profunzime, i s-ar putea răspunde cu ar­gumentul stabilităţii poetului în cadrele organic constituite ale liricii sale. Ceea ce transpare şi din declaraţiile de principiu ale lui Radu Boureanu : „Poezia este un limbaj absolut. Este cronica uriaşă a sen­sibilităţii umane. Poezia este cadenţa timpului, a destinului, a destinelor, a ire­versibilului. Este marele eşichier imaterial pe care se mişcă, se joacă valorile timpu­lui, mări nevăzute mută­cionii cuvintelor fatidice sau revelatoare. Poezia este ac­ţiune vitală, are un sens vital, în genere, chiar dacă accentul cade pe dramatic, pe desperare. Poezia, mai ales, pentru poeţi, pentru cei ce o încheagă din vag şi abso­lut este un mod de vehiculare“. Mărturii deosebit de semnificative pentru un crea­tor care, subiectivităţii impulsive, îi opune obiectivitatea, mai degrabă rece , nuanţe­lor imperceptibile le preferă culorile dis­tincte , vagului — expresia limpede. O mutaţie semnificativă desluşim în Moartea morilor de vînt (1961), unde chiar poemul titular — remarcabilă piesă — aduce un dramatism mai puţin propriu poeziei lui Radu Boureanu. Trei mori de vînt — „Imagini de pe urmă ale zădăr­niciei / ce mai încearcă aripi putrezite / să-şi părăsească umbrele lungite / pie­rind în zbor de pe pămînt“ — la Baba­dag, în Dobrogea arşiţelor, la Alföld, lingă Tisa, şi la Sozopol, pe ţărmul bulgar, îşi trăiesc simbolic agonia în preajma uzine­lor care le vor trece pentru totdeauna în uitare. Volumul întreg ne confruntă, de altfel, cu un individualism sentimental nou, o trăire mai directă, mai puţin me­diată de convenţii. Tematic, apare tot mai apăsat obsesia senectuţii, pierderea ilu­ziilor, aşteptarea extincţiei : „De-acum în­colo ce-o să se întîmple ? / Vezi, iara vremii ne-a urcat pe munte, / Mai aureşte soarele pe frunte, / Zăpada însă mi-a tre­cut pe tîmple. / / Va veşnici ca pe Fins­­terarhorn, / sau pe-un alt pisc cu nesfîr­­şită iarnă, / o mică veşnicie ce-o să cear­nă / atît cît fumul va ieşi pe horn. / / De­­acum încolo ce-o să se întîmple ? / Am strîns pe raft un raft de feţe scrise, / Dar paginile-n lume netrimise / Ca lespezi mari mi-apasă greu pe tîmple. II Pe ele cresc imaginile vieţii / Spre care mă aplec, tot mai aproape / ca necuprinsu-i chip să-l prind sub pleoape, / Şi scutur frun­tea să alung nămeţii“. P­ENTRU o poezie atît de temperată, iată primele semne ale unei stări de urgenţă. Volume precum Inima desenată (1963), Cocoşi de vînt (1967), Cheile somnului (1968), Piramidele frigului (1970), Mîinile orelor (1971) nuan­ţează această nouă stare, dar temperanţa fundamentală a liricii lui Radu Boureanu nu se tulbură încă din pricina acestor pre­zenţe, oarecum izolate, încadrate de poe­me în care tonul elegiac, vizualizarea prin cadrele plastice, prozodia sunt ale poeziei lui dintotdeauna : „Timpul se-ntoarce-n timp, nu moare nici o clipă , / Cheltuitor de vis, avar de amintiri. / Te-a îngrădit tăcerea cu marile clădiri, / Dar ceru-ţi face semne cu marea lui aripă . / Timpul se-ntoarce-n timp, nu moare nici o cli­pă. / / Cheltuitor de vis, avar de amin­tiri, / Ia tot colanul serii, atirnă-l de gru­mazul / Statuiei de lumină care şi-a în­tors obrazul / Că întîrzii privirea sub şold cînd o admiri, / Cheltuitor de vis, avar de amintiri“. Cu culegerea Planeta curată (1976), aris­­tocratica melancolie a scriitorului cîştigă noi valenţe. Poetul pe care, cu mai bine de 40 de ani în urmă, Eugen Lovinescu il aşeza sub zodia luminii, definindu-i creaţia ca : „elegie armonizată în tonuri infrînte şi minore, în surdină sentimen­tală, pe fond însă alb, senin, eterat“, oferă aici ipostaza sa cea mai energică, directă, şi uneori chiar austeră, cu un suflu ten­sionat evident. Dacă, pe de o parte, volu­mul prelungeşte liniile mari ale liricii a­­cestui poet cu stilul atît de pregnant, pe de alta. Planeta curată înseamnă şi o dramatică ruptură. Creatorul priveşte acum de la înălţimea senectuţii existenţa lăsată în urmă şi lecţia ei îi apare mai în­semnată decit orice teoretizare sau transfi­gurare prin­­artificiu estetic : „Ce preţ mai pot avea lecturile / Cînd mint despre ce-a fost adevărat ? / O, timp redus, de ce mă ţii în copca ta de ger, / nu vezi aceste excavatoare, aceste braţe de fier, / Să­­pînd la agonii abstracte, / Aceste antedi­luviene forme / brontozauri, / ichtiozauri care lucrează ineditul veşnic, / Astăzi nou şi nesfîrşit de vechi“. Această recluziune in timpul care pare să prescrie oricărei existente destinul inexorabil îl face să exclame : „O, timp redus la scoica unei tragedii, / Aceea care fără spectatori consumă spaţiul / îngust ce te înscrie şi te pierde !“ Cît de departe sîntem aici de tonul graţios al unor medi­taţii asupra timpului — văzut ca­­instanţă ordonatoare, dar îngăduitor şi măsurat — din primele volume ale poetului ! Deşi eleganţa versului trădează predilec­ţia dintotdeauna a lui Radu Boureanu pentru rostirea îngrijită, uneori chiar ar­­tificial-picturală, se poate remarca tonul mult mai tranşant, de întrebare şi răs­puns, pe care îl aduc unele poeme : „Pot spune oare la ce treaptă am ajuns II O traiectorie intre două comete / A fost des­făşurarea visului ce par / Ce-o să dispar chiar dacă nu-s părere. / Intre cometa Hallay şi Kohoutek / Din vîrsta crudă către vîrsta cruzilor / Şi toate le-am văzut doar din profil“. Retorismul şi jocul de cuvinte nu sînt supărătoare aici, ele se salvează înalt prin stringenţa sensurilor vehiculate. Problematizarea e tulburătoare tocmai prin această teatrală, dar nu mai puţin autentică, îndoială de sine care bîn­­tuie acum poezia lui Radu Boureanu. Ob­servatorul seren, detaşat, uneori chiar us­cat, rece, prea monoton, previzibil, încli­nat spre calofilie e de astă dată profund implicat. Iar această implicare găseşte in arta poetică un ecou pe măsură. Şi iată cum, cel de la care, prin toate datele vieţii şi operei sale, am fi aşteptat un triumfal Exegi monumentum, ne dă, in cel mai recent volum al său, o emoţio­nantă, amar de modernă şi atît de umană confesiune, care nu mai are în ea nimic statuar : „Sunt obosit. Am înălţat munţi de dorinţe, / Am mutat mări de speran­ţe, / Am înecat cu acest prilej / Corăbii încărcate cu stanţe / Şi aceste ciudate fiinţe pe care le-am mîngîiat cu tăcere / Nu m-au auzit / îmi leagănă singele mie­rea, / Mierea întinsă cu un burete, / Um­brei răstignite pe albul perete, / Nu veţi găsi un rînd în almanahul Gotha, / cu treapta nobleţei mele suită pe Golgota // Nu mai pot face festoane albastrului mă­rii, / Pe degetele umbrei ling amintirea sării, / Ciudat şi absurd călăreţ / Zadarnic te salţi în scări / Copacul albastru e pă­dureţ, / Pustiul împinge fumul pe nări. / Oh, ce obosit sunt, ce obosit / Oh, veac su­perb sulemenit !“. E vibraţia cea mai gravă a unei­­opere poetice de o remarcabilă unitate stilistică. Dumitru Radu Popa Sub semnul elegiei senine 12 România literară KAMI BOUB&AMI POPOARELOR KAMI BOUMAHU US»­80W8XAKU CHIUI SOMNIIW MÎINILE ORELOR

Next