România literară, aprilie-iunie 1985 (Anul 18, nr. 14-26)

1985-06-06 / nr. 23

P­ETRE Sălcudeanu a avut, cindva, ideea să scrie o serie de romane poliţiste in care personajul-detec­­tiv să nu fie frumos, să nu fie tînăr, să nu fie sportiv de performanţă. Acest personaj, supranumit Bunicul şi avind identitatea de maior de miliţie ie­şit la pensie, dar pasionat în continuare de rezolvarea unor cazuri, s-a impus treptat în conştiinţa publicului, a devenit popular. Apoi, Petre Sălcudeanu a reuşit, cu masivele romane Biblioteca din Ale­xandria şi Cina cea de taină, nu numai să aibă succes de librărie, cum avea de obicei, dar şi să atragă atenţia criticii literare, care i-a acordat un interes apar­te, situîndu-l printre cei mai importanţi autori de romane despre deceniul şase. Iată că de curînd scriitorul a revenit la vechiul său personaj, povestindu-i noi­le peripeţii în romanul Apa care tace *). Bunicul nu s-a schimbat, dar ne-am schimbat noi, cititorii, în sensul că, en­tuziasmaţi sau măcar interesaţi de roma­nele sociale ale recriitorului, vrem acum ca şi într-un roman poliţist să găsim a­­celeaşi observaţii realiste asupra exis­tenţei. Vrem, cu alte cuvinte, ca un gen prin definiţie convenţional să conţină (şi) viaţă. Parcă presimţind că aşa se va in­­tîmpla, scriitorul a avut grijă să includă în intriga detectivistică citeva biografii ilustrative pentru o anumită epocă. Aşa se explică de ce, parcurgînd romanul, nu ne putem decide cum să-l citim : ca pe un roman poliţist sau ca pe un roman social , să urmărim exclusiv ce întreprin­zi Petre Sălcudeanu. Apa care tace, Ed. Eminescu de Bunicul pentru a dezlega enigma cri­minalistică sau să fim atent­ doar la mo­dul cum se constituie o reprezentare a societăţii. Această dublă natură a con­strucţiei epice ii aşează pe autor într-o lumină favorabilă deoarece dovedeşte ce multe are el de spus şi ce strimt pare cadrul unui roman în faţa capacităţii sale de invenţie (sau a documentaţiei pe care o deţine); în acelaşi timp, însă, se confi­gurează o anumită indecizie în produ­cerea efectului estetic. Romanul poliţist, după cum se ştie, este înainte de toate un joc in care contează nu atit identitatea personajelor, cu­ dialectica raportului din­tre calcul şi hazard, dintre ipoteză şi plauzibilitate. Este ca şi cum autorul ar juca o partidă de şah cu cititorul, într-un roman social, există altă regulă de bază şi anume scriitorul se străduieşte să re­prezinte cit mai expresiv, cit mai evoca­tor o realitate, astfel incit publicul să o recunoască. Funcţionează aici logica mimesis-ului, specifică artei, pentru că romanul social este chiar artă, spre deo­sebire de romanul detectivistic, care ră­­mîne un divertisment. In sfîrşit... în Apa care face „conflictul“ dintre aceste două tipuri de naraţiune se rezolvă după principiul „peştele mare înghite pe cel mic“ şi anume romanul realist îl desfiin­ţează treptat pe cel poliţist, îl transformă pînă la urmă într-un simplu pretext. Dar să vedem cum se petrece această dramă... naratologică. Romanul se des­chide, în mod surprinzător, cu prezen­tarea interiorului unei săli de reanimare dintr-un spital in care stau în poziţie ori­zontală, racordaţi la tot felul de tuburi de perfuzii, transfuzii şi infuzii, trei pa­cienţi. Unul este, bineînţeles. Bunicul ajuns in anticamera morţii în urma unui incident petrecut în tribuna unui stadion de fotbal, incident care i-a provocat un infarct. în al doilea pat se află un bărbat între două vîrste, Holerga, victima unui grav accident de automobil (fiica lui a şi murit în această împrejurare, dar el nu ştie aceasta, iar soţia lui are picioa­rele rupte). Al treilea pacient, neidentifi­cat, moare în scurt timp şi este dus la morgă, iar în locul lui brancardierii aduc un intoxicat cu bere, Potescu, un fel de Mitică din Caragiale în ipostaza de client al sălii de reanimare. In acest spaţiu in care nu pătrunde ni­mic din afară şi în care nu se aude decit sunetul de metronom al picăturilor mi­raculoase înainte de a se infiltra în ve­nele pacienţilor, bătrînul detectiv, ieşit din starea de comă, nu consideră ceva imposibil să întreprindă investigaţii cri­minalistice. Este ingenioasă această răs­turnare de situaţie propusă de Petre Sălcudeanu şi — în planul tehnicii roma­nului poliţist — ar merita un brevet de invenţie , în locul unui anchetator înzes­trat cu arme sofisticate, avion, submarin, fişier etc., el ne înfăţişează unul care nu are absolut nimic la dispoziţie, nici mă­car o minimă libertate de mişcare. Imobilizat la pat şi trădat — ori de câte ori încearcă să facă ceva — de monito­rul pe care i se afişează datele activităţii cardiace. Bunicul reuşeşte totuşi să des­făşoare o cercetare detectivistică, valori­­ficînd inteligent puţinele informaţii pe care le află , din ceea ce spune prin somn Holerga, din confesiunile lui Potescu, din frunturile de conversaţie ale unor surori de caritate etc. Legătura cu lumea din afară o ţine cu ajutorul celor doi cîini ai săi, Condei şi Tom, care, cu un devota­ment ieşit din comun şi cu o abilitate comparabilă cu a lui „Fram, ursul po­lar“ reuşesc să pătrundă neobservaţi în spital şi să-i aducă Bunicului mesaje de la fostul său subaltern, Panaitescu (alt personaj cunoscut din cărţile poliţiste anterioare ale lui Petre Sălcudeanu). A­­cestea sunt premisele poliţiste şi nu vom insista asupra modului cum sunt­ ele dez­voltate deoarece, prin tradiţie, un critic nu are voie să divulge cititorilor cine anume este vinovatul. Mai putem adău­ga doar faptul că „accidentul“ lui Holer­ga, un personaj relativ influent, care a primit de-a lungul timpului multe scrisori de ameninţare, fiind un om autoritar şi dur, pare să fie un accident provocat in­tenţionat de cineva, nu se ştie de cine anume. Acest secret vrea să-l afle Bu­nicul. Situaţia-limită în care se află il determină pe Holerga ca pentru prima oară în viaţă să se analizeze cu lucidi­tate (cam aşa cum procedează „înaltul funcţionar dintr-un minister-cheie“ ima­ginat de Alexandru Ivasiuc). Cu luciditate sau, mai exact spus, cu dorinţa de lucidita­te, întrucît pare paradoxal ca un om să aibă o conştiinţă clară tocmai atunci cind abia iese din starea de comă, înţelegem trep­tat că el a fost întotdeauna de o intran­sigenţă inflexibilă şi cu propria sa fiică şi că, in general, şi-a trăit viaţa tranşant şi simplificator, înstrăinîndu-se de sine. Mărturisirile sale grave şi ceţoase se co­roborează cu confesiunile de palavragiu ale lui Potescu. în plus, Bunicul primeşte, prin curierii săi canini, o lungă scrisoa­re de la o necunoscută, care, pînă la urma, se dovedește a avea legătură cu cazul. Detectivul întreprinde și cercetări pe cont propriu intrînd, de exemplu, la morgă și aflind că fiica lui Holerga, Ma­riana, are pe genunchi urmele unor foar­te vechi cicatrici rămase din copilărie, cind tatăl ei o pedepsea să stea pe coji de nucă din cauză că nu ştia pe de rost biografia unui faimos personaj istoric din epocă. In felul acesta se conturează, tot mai pregnant, romanul social, dens, puternic, uneori sumbru şi, în orice caz, cu o mai mare capacitate de a se impune conştiin­ţei cititorului decit romanul poliţist. Scri­itorul foloseşte formula realistă cu accen­te pamfletare din Biblioteca din Alexan­dria. îşi manifestă şi aici o anumită în­clinaţie pentru macabru, sesizată şi incriminată de critică (după cum se vede, fără rezultat) la momentul potrivit. în orice caz, impresia dominantă este dată nu de stridenţele de acest fel, ci de bo­găţia, parcă inepuizabilă, a materialului epic. Metoda povestirii în povestire este utilizată pe larg, fiecare personaj relatînd despre sine sau despre alte personaje tot felul de întîmplări neobişnuite şi semni­ficative. Există o notă melodramatică, însă în ansamblu se configurează imagi­nea unei lumi frămîntate, în care se întîmplă foarte multe, aproape orice, în­tre Bunicul sfătos şi desuet, inventat în joacă pentru a susţine partitura unui ro­man poliţist, şi această lume carnavales­­că, străbătută de un fior tragic apare î o incompatibilitate de ordin literar. însăşi id­eea de vină ni se înfăţişează in două variante, una strict judiciară, iar cealal­tă filosofică. Alex. Ştefânescu Viaţa în romanul poliţist Ecitura Erm­esai Promoţia '70 ■ IN 1968, cind debuta editorial cu placheta Vina nu e a mea (prefaţată en­tuziast de M.R. Paraschivescu), NORA IUGA (n. 1931) părea atrasă de o ispită caracteristică promoţiei 60 : refacerea punţilor cu tradiţiile interbelice ale poe­ziei româneşti, in cazul ei cu dicţiunea suprarealistă, recuperată parţial, la nive­lul imagisticii, dar fără abolirea oricărei logici, fără deci tabuizarea dicteului auto­matic ; o sensibilitate acut feminină, egal divulgată în senzualitate şi în duioşie maternă dirija imaginaţia de tip supra­realist spre o coerenţă a sensului poetic, subtextuală şi recurentă : „Călărea o nuia de alun, / şi-l chema Fluieră-vînt / pe fratele meu / şi al fetei de lemn,­­ in­cendiat de soare, / cind i-am născut / un făt frumos cu frunze / în jurul pînte­­cului / / Domnilor juraţi, / Onorabilă curte, / nu decapitaţi fetele de lemn / să vă faceţi roţi / la cărucioarele de infirmi / Fiul meu doarme-n copaci, / înghite privighetorile / şi trupul îi cîntă... / / Dacă vă intră pe horn, / vă creşte pă­durea în casă, / şi poate vă faceţi omizi / ca să nu muriţi fără neamuri“ ; acest amestec de romanţiozitate senzualist du­ioasă şi de disponibilitate imagistică în vecinătatea dicteului e străbătut uneori de o undă ludică, abia perceptibilă, care, înveselind în aparenţă discursul poetic, îi subliniază gravitatea melancolică a fondului : „Pe unde umbli domnule con­trabas ! cu gîtul sucit / după păsări de noapte ? / Răguşala începe din păr / ca mătreaţa şi dulapurile vechi / mai ştiu unele boli fără leac. / Nu sta pe lingă lacuri domnule contrabas / să nu te vadă / o fată cu piatra de gît, / că dacă-ţi face o gaură-n piept, / orchestrele intră-n inventar şi mîine­­ nu putem cumpăra un pachet de greieri­­ nici cu preţul unui poet“ ; sentimentalismul insinuat cu pru­denţă în ţesătura lexicală îşi căuta şi o justificare ontologică, în cîteva rînduri poeta punînd la capătul unor enumerări un imagini mai mult sau mai puţin suprarealiste întrebări ce vizau un ori­zont mitologic, o tentaţie a conexiunilor originare ...Am fost odată cu / o scoică sau un tipar, / sau o ciupercă îndrăgos­tită­­ de pieptul negru al pămîntului ?“ sau, altundeva, „Mă privesc în lac, / o broască îmi sare din ureche,­­ o broască imi iese din gură, / o broască mi se-nfă­­şoară un păr / şi rîsul meu e un orăcăit de apă , posedată de lună. / Am fost odată cu / un zeu primitiv, / decapitat la piciorul trestiilor ?“). Captivitatea cercu­lui (1970) prezenta aceleaşi particularităţi numai că supuse unei încercări de despărţire a celor două linii principale , ecoul suprarealist tinde să se izoleze într-un sunet nou, dominat de sinestezii şi orientat spre elemente cu funcţie sim­bolică tematistă (apa, aburul, ceaţa) : „Dar cu umbrelele ce facem / cind fie­care salut ne murdăreşte spinarea / şi apa nu curge nici seara­­ şi cei cu oche­lari îşi bat pisicile / pînă la zbîrnîitul ceasornicului.­­ La slujbă sînt preoţi spe­ciali / cu sfintele taine sub scuturi­­ şi păianjenii între două replici / capturează un copil nebărbierit. / Mi-e milă de degetul meu arătător / ar fi putut des­chide cîteva sertare, / dar ochiul din ceafă a crescut / şi subsolul e plin de recruţi. / Dragul meu semen nr. 1, / azi nu te primesc în pat / pentru că plouă / şi vreau să-mi spăl adresa / şi sîngele, azvîrlit în obraz“ ; la rîndu-i linia ro­manţioasă se lasă tot mai mult sedusă de o dicţiune de tip expresionist, încă nesigură şi diluată de sentimentalism : „Venea uneori cu narcise / în patul meu tulbure-n zori / avea o lumină pe creştet / şi-mi lăsa un cuţit în uşori / mirosea a lemn umed de sălcii / şi era ca un mînz fugărit / pipăiam lingă mine băr­batul / vinovată credeam c-a murit / erau albe cearceafuri pe frînghii / eu tăiam un curcan îndopat / singe cald mi-a pă­truns sub unghii / un beţiv lingă zid a­romat / oh, grădinile­ acelea umflate , cu parfumuri încinse tirzii / şi vioara lui tata la uşă / cu urme de dinţi de copii“ ; o tatonare deci este a doua carte a poe­­tei, dincolo de care se mai reţin cîteva imagini pregnante şi semnificative pentru dubla natură a feminităţii (de pildă aceasta : „şi e frig în laptele mamei , ca în osul cu măduva scursă“). După opt ani de tăcere Nora Iuga re­vine cu Scrisori neexpediate (1978), ur­mată de Opinii despre durere (1980) şi Inima ca un pumn de boxeur (1982), aceasta din urmă cea mai bună carte a ei ; perspectiva lirică e acum alta ; din linia suprarealistă n-a mai rămas decit o anume dinamică a imaginii surprinză­toare, o tehnică a plasării discursului în imprevizibil ; linia romanţioasă s-a şters cu totul sub apăsarea undei dramatice a introspecţiei , fără a fi mai puţin senti­mentală ca înainte, fără să-şi fi pierdut vreuna din trăsăturile de odinioară ale feminităţii, senzualitatea şi duioşia ma­ternă, sensibilitatea poetei s-a modificat in sensul deschiderii spre existenţial şi spre dicotomiile acestuia, privite cu luciditate şi o melancolie net diferită de melan­oolia romanţiosului oniric : „ştiu sunt penibilă / nu m-am sacrificat pentru poezie / omenirea are nevoie de fiul meu / ce-nseamnă un vers memorabil­­ la poarta infernului / semnătura lui dante / e o tristă amprentă“, spune ea undeva, deconspirîndu-şi odată cu sensul modifi­cării motivele ei ; un aer de preocupare paroxistică pentru descifrarea raţiunii supravieţuirii, asemănător oboselii onto­logice dar neconfundîndu-se cu aceasta, au acum, poeziile, textul s-a lărgit ca să încapă în el nu numai tensiunea unei sugestii exprimată imagistic dar şi inten­sitatea unui sentiment exprimată dis­cursiv, afectivitatea e mereu interogată cu insistenţă reflexivă iar mai vechile motive tematiste sunt transferate din planul psihologiei individuale în planul viziunii existenţiale globalizante ; impre­sia că „piciorul din spate­­ împinge tre­cutul în faţa prezentului“ este, poate, prima sursă a neliniştii şi, în acelaşi timp, un referent al resemnării, dar al uneia ca să zic aşa metodice, avind ca ţel evitarea resemnării propriu-zise: „mă gîndesc că o să piece şi poezia / ca un copil care a crescut / şi nu mai are nevoie de mine / ne vom trimite scri­sori / scuze mărunte pensii alimen­tare / plata la zi a tulburărilor / înghe­suite în dosare doldora / în care nu mai găseşti nimic {...] ; cită nelinişte, atîta resemnare metodică şi totul pentru ca, fie şi cu riscul pierderii oricărei iluzii, eul liric, implicîndu-i pe „noi“ să nu-şi falsifice esenţa scotocitoare , cind spune „muşcam din poezie / ca dintr-o turtă dulce“, Nora Iuga defineşte ipostaza au­tarhică a poetului, cind zice insă că „în balconul de peste drum / o femeie scu­tură un cearceaf / se face pace / se în­torc păsările cu cizme de cauciuc / un detracat îşi mîngîie inima / o beznă pură se volatilizează acum / peste recunoaş­terile noastre / şi cel biciuit de istorie / sărută un steag / sună clopoţeii / eu sint acest lucru frumos / pe care copilul îl va arunca / peste două minute“, ea nu­meşte şi funcţia terapeutică a poeziei şi rolul de martor neînduplecat al poetului în procesul mereu reînnoit al „celor ce sunt cum că sunt“. Laurenţiu Ulici O evoluţie... - România literară 11 | Calendar • 8.VI.1910 — s-a născut AL Șerban. • 8.VI.1933 — s-a născut Cristina Tacoi. • 8.VI.1933 — s-a născut Tudor Băran. • 8.VI.1938 — a murit Ovid Den­­susianu (n. 1887) • 8.VI. 1964 — a murit Otilia Cazimir (n. 1894). • 9.VI1909 — s-a născut Marius Mircu. • 9.VI.1912 — a murit Ion Luca Caragiale (n. 1852). • 9.VI.1923 — a muit N.N. Bol­­diceanu (n. 1881). • 9.VI.1939 — s-a născut Ma­riana Filimon • 10.VI.1853 — s-a născut Ion Fop-Reteganul (m. 1905). • 10.VI.1896 — s-a născut Alex. Busuioceanu (m. 1961). • 10.VI.1921 — s-a născut Virgi­nia Șerbănescu. • 10.VI.1930 — s-a născut Ioan Chetsoi. • 10.VI.1932 — s-a născut Vasile Zamfir. • 10.VI.1933 — s-a născut Iordan Datcu. • 10.VI.1935 — s-a născut Adrian Beldeanu. • 10.VI.1935 — s-a născut Octa­­vian Simu. • 10.VI.1979 — a murit Vasile Băncilă (n. 1897). • 0.VI.1883 — s-a născut Tudor Pamfile (m. 1921). • 11.VI.1901 — s-a născut Ale­xandru Bădăuță (m. 1983). • 11.VI.1943 — s-a născut Gri­­gore Arbore. • 11.VI. 1946 — a murit Sofia Nădejde (n. 1856). • 12.VI.1916 — s-a născut Ale­xandru Balaei. • 12.VI.1916 — s-a născut Con­stantin Monea. • 12.VI.1919 — s-a născut Vale­ria Boiculesi (m. 1984). • 12.VI.1922 — s-a născut Petru Vintilă. • 12.VI.1929 — s-a născut Irina Mavrodin. • 12.VI.1932 — s-a născut Balint Tibor. • 12.VI.1936 — s-a născut Doru Moțoc. • 12.VI.1977 — a murit F. Bru­­nea-Fox (n. 1898). • 12.VI.1980 — a murit Andrei Ion Deleanu (n. 1903). • 13.VI.1884 — s-a născut Ioa­­chim Botez (m. 1956). • 13.VI.1929 — s-a născut Al. Săndulescu. • 13.VI.1977 — a murit Lázár Iliescu (n. 1887). • 14.VI.1878 — s-a născut Ion Dragoslav (m. 1928). • 14.VI.1882 — s-a născut Ion Petrovici (m. 1972). • 14.VI.1905 — s-a născut Iosif Igirosianu. • 14.VI.1983 — a murit Nicolae Dumbravă (n. 1927). • 15.VI.1882 — s-a născut I.V. Soricu (m. 1957). • 15.VI.1889 — a murit MIHAI EMINESCU (n. 15.1.1850). • 15.VI.1893 — s-a născut Ion Marin Sadoveanu (m. 1964).

Next