România literară, aprilie-iunie 1985 (Anul 18, nr. 14-26)
1985-06-06 / nr. 23
PETRE Sălcudeanu a avut, cindva, ideea să scrie o serie de romane poliţiste in care personajul-detectiv să nu fie frumos, să nu fie tînăr, să nu fie sportiv de performanţă. Acest personaj, supranumit Bunicul şi avind identitatea de maior de miliţie ieşit la pensie, dar pasionat în continuare de rezolvarea unor cazuri, s-a impus treptat în conştiinţa publicului, a devenit popular. Apoi, Petre Sălcudeanu a reuşit, cu masivele romane Biblioteca din Alexandria şi Cina cea de taină, nu numai să aibă succes de librărie, cum avea de obicei, dar şi să atragă atenţia criticii literare, care i-a acordat un interes aparte, situîndu-l printre cei mai importanţi autori de romane despre deceniul şase. Iată că de curînd scriitorul a revenit la vechiul său personaj, povestindu-i noile peripeţii în romanul Apa care tace *). Bunicul nu s-a schimbat, dar ne-am schimbat noi, cititorii, în sensul că, entuziasmaţi sau măcar interesaţi de romanele sociale ale recriitorului, vrem acum ca şi într-un roman poliţist să găsim aceleaşi observaţii realiste asupra existenţei. Vrem, cu alte cuvinte, ca un gen prin definiţie convenţional să conţină (şi) viaţă. Parcă presimţind că aşa se va intîmpla, scriitorul a avut grijă să includă în intriga detectivistică citeva biografii ilustrative pentru o anumită epocă. Aşa se explică de ce, parcurgînd romanul, nu ne putem decide cum să-l citim : ca pe un roman poliţist sau ca pe un roman social , să urmărim exclusiv ce întreprinzi Petre Sălcudeanu. Apa care tace, Ed. Eminescu de Bunicul pentru a dezlega enigma criminalistică sau să fim atent doar la modul cum se constituie o reprezentare a societăţii. Această dublă natură a construcţiei epice ii aşează pe autor într-o lumină favorabilă deoarece dovedeşte ce multe are el de spus şi ce strimt pare cadrul unui roman în faţa capacităţii sale de invenţie (sau a documentaţiei pe care o deţine); în acelaşi timp, însă, se configurează o anumită indecizie în producerea efectului estetic. Romanul poliţist, după cum se ştie, este înainte de toate un joc in care contează nu atit identitatea personajelor, cu dialectica raportului dintre calcul şi hazard, dintre ipoteză şi plauzibilitate. Este ca şi cum autorul ar juca o partidă de şah cu cititorul, într-un roman social, există altă regulă de bază şi anume scriitorul se străduieşte să reprezinte cit mai expresiv, cit mai evocator o realitate, astfel incit publicul să o recunoască. Funcţionează aici logica mimesis-ului, specifică artei, pentru că romanul social este chiar artă, spre deosebire de romanul detectivistic, care rămîne un divertisment. In sfîrşit... în Apa care face „conflictul“ dintre aceste două tipuri de naraţiune se rezolvă după principiul „peştele mare înghite pe cel mic“ şi anume romanul realist îl desfiinţează treptat pe cel poliţist, îl transformă pînă la urmă într-un simplu pretext. Dar să vedem cum se petrece această dramă... naratologică. Romanul se deschide, în mod surprinzător, cu prezentarea interiorului unei săli de reanimare dintr-un spital in care stau în poziţie orizontală, racordaţi la tot felul de tuburi de perfuzii, transfuzii şi infuzii, trei pacienţi. Unul este, bineînţeles. Bunicul ajuns in anticamera morţii în urma unui incident petrecut în tribuna unui stadion de fotbal, incident care i-a provocat un infarct. în al doilea pat se află un bărbat între două vîrste, Holerga, victima unui grav accident de automobil (fiica lui a şi murit în această împrejurare, dar el nu ştie aceasta, iar soţia lui are picioarele rupte). Al treilea pacient, neidentificat, moare în scurt timp şi este dus la morgă, iar în locul lui brancardierii aduc un intoxicat cu bere, Potescu, un fel de Mitică din Caragiale în ipostaza de client al sălii de reanimare. In acest spaţiu in care nu pătrunde nimic din afară şi în care nu se aude decit sunetul de metronom al picăturilor miraculoase înainte de a se infiltra în venele pacienţilor, bătrînul detectiv, ieşit din starea de comă, nu consideră ceva imposibil să întreprindă investigaţii criminalistice. Este ingenioasă această răsturnare de situaţie propusă de Petre Sălcudeanu şi — în planul tehnicii romanului poliţist — ar merita un brevet de invenţie , în locul unui anchetator înzestrat cu arme sofisticate, avion, submarin, fişier etc., el ne înfăţişează unul care nu are absolut nimic la dispoziţie, nici măcar o minimă libertate de mişcare. Imobilizat la pat şi trădat — ori de câte ori încearcă să facă ceva — de monitorul pe care i se afişează datele activităţii cardiace. Bunicul reuşeşte totuşi să desfăşoare o cercetare detectivistică, valorificînd inteligent puţinele informaţii pe care le află , din ceea ce spune prin somn Holerga, din confesiunile lui Potescu, din frunturile de conversaţie ale unor surori de caritate etc. Legătura cu lumea din afară o ţine cu ajutorul celor doi cîini ai săi, Condei şi Tom, care, cu un devotament ieşit din comun şi cu o abilitate comparabilă cu a lui „Fram, ursul polar“ reuşesc să pătrundă neobservaţi în spital şi să-i aducă Bunicului mesaje de la fostul său subaltern, Panaitescu (alt personaj cunoscut din cărţile poliţiste anterioare ale lui Petre Sălcudeanu). Acestea sunt premisele poliţiste şi nu vom insista asupra modului cum sunt ele dezvoltate deoarece, prin tradiţie, un critic nu are voie să divulge cititorilor cine anume este vinovatul. Mai putem adăuga doar faptul că „accidentul“ lui Holerga, un personaj relativ influent, care a primit de-a lungul timpului multe scrisori de ameninţare, fiind un om autoritar şi dur, pare să fie un accident provocat intenţionat de cineva, nu se ştie de cine anume. Acest secret vrea să-l afle Bunicul. Situaţia-limită în care se află il determină pe Holerga ca pentru prima oară în viaţă să se analizeze cu luciditate (cam aşa cum procedează „înaltul funcţionar dintr-un minister-cheie“ imaginat de Alexandru Ivasiuc). Cu luciditate sau, mai exact spus, cu dorinţa de luciditate, întrucît pare paradoxal ca un om să aibă o conştiinţă clară tocmai atunci cind abia iese din starea de comă, înţelegem treptat că el a fost întotdeauna de o intransigenţă inflexibilă şi cu propria sa fiică şi că, in general, şi-a trăit viaţa tranşant şi simplificator, înstrăinîndu-se de sine. Mărturisirile sale grave şi ceţoase se coroborează cu confesiunile de palavragiu ale lui Potescu. în plus, Bunicul primeşte, prin curierii săi canini, o lungă scrisoare de la o necunoscută, care, pînă la urma, se dovedește a avea legătură cu cazul. Detectivul întreprinde și cercetări pe cont propriu intrînd, de exemplu, la morgă și aflind că fiica lui Holerga, Mariana, are pe genunchi urmele unor foarte vechi cicatrici rămase din copilărie, cind tatăl ei o pedepsea să stea pe coji de nucă din cauză că nu ştia pe de rost biografia unui faimos personaj istoric din epocă. In felul acesta se conturează, tot mai pregnant, romanul social, dens, puternic, uneori sumbru şi, în orice caz, cu o mai mare capacitate de a se impune conştiinţei cititorului decit romanul poliţist. Scriitorul foloseşte formula realistă cu accente pamfletare din Biblioteca din Alexandria. îşi manifestă şi aici o anumită înclinaţie pentru macabru, sesizată şi incriminată de critică (după cum se vede, fără rezultat) la momentul potrivit. în orice caz, impresia dominantă este dată nu de stridenţele de acest fel, ci de bogăţia, parcă inepuizabilă, a materialului epic. Metoda povestirii în povestire este utilizată pe larg, fiecare personaj relatînd despre sine sau despre alte personaje tot felul de întîmplări neobişnuite şi semnificative. Există o notă melodramatică, însă în ansamblu se configurează imaginea unei lumi frămîntate, în care se întîmplă foarte multe, aproape orice, între Bunicul sfătos şi desuet, inventat în joacă pentru a susţine partitura unui roman poliţist, şi această lume carnavalescă, străbătută de un fior tragic apare î o incompatibilitate de ordin literar. însăşi ideea de vină ni se înfăţişează in două variante, una strict judiciară, iar cealaltă filosofică. Alex. Ştefânescu Viaţa în romanul poliţist Ecitura Ermesai Promoţia '70 ■ IN 1968, cind debuta editorial cu placheta Vina nu e a mea (prefaţată entuziast de M.R. Paraschivescu), NORA IUGA (n. 1931) părea atrasă de o ispită caracteristică promoţiei 60 : refacerea punţilor cu tradiţiile interbelice ale poeziei româneşti, in cazul ei cu dicţiunea suprarealistă, recuperată parţial, la nivelul imagisticii, dar fără abolirea oricărei logici, fără deci tabuizarea dicteului automatic ; o sensibilitate acut feminină, egal divulgată în senzualitate şi în duioşie maternă dirija imaginaţia de tip suprarealist spre o coerenţă a sensului poetic, subtextuală şi recurentă : „Călărea o nuia de alun, / şi-l chema Fluieră-vînt / pe fratele meu / şi al fetei de lemn, incendiat de soare, / cind i-am născut / un făt frumos cu frunze / în jurul pîntecului / / Domnilor juraţi, / Onorabilă curte, / nu decapitaţi fetele de lemn / să vă faceţi roţi / la cărucioarele de infirmi / Fiul meu doarme-n copaci, / înghite privighetorile / şi trupul îi cîntă... / / Dacă vă intră pe horn, / vă creşte pădurea în casă, / şi poate vă faceţi omizi / ca să nu muriţi fără neamuri“ ; acest amestec de romanţiozitate senzualist duioasă şi de disponibilitate imagistică în vecinătatea dicteului e străbătut uneori de o undă ludică, abia perceptibilă, care, înveselind în aparenţă discursul poetic, îi subliniază gravitatea melancolică a fondului : „Pe unde umbli domnule contrabas ! cu gîtul sucit / după păsări de noapte ? / Răguşala începe din păr / ca mătreaţa şi dulapurile vechi / mai ştiu unele boli fără leac. / Nu sta pe lingă lacuri domnule contrabas / să nu te vadă / o fată cu piatra de gît, / că dacă-ţi face o gaură-n piept, / orchestrele intră-n inventar şi mîine nu putem cumpăra un pachet de greieri nici cu preţul unui poet“ ; sentimentalismul insinuat cu prudenţă în ţesătura lexicală îşi căuta şi o justificare ontologică, în cîteva rînduri poeta punînd la capătul unor enumerări un imagini mai mult sau mai puţin suprarealiste întrebări ce vizau un orizont mitologic, o tentaţie a conexiunilor originare ...Am fost odată cu / o scoică sau un tipar, / sau o ciupercă îndrăgostită de pieptul negru al pămîntului ?“ sau, altundeva, „Mă privesc în lac, / o broască îmi sare din ureche, o broască imi iese din gură, / o broască mi se-nfăşoară un păr / şi rîsul meu e un orăcăit de apă , posedată de lună. / Am fost odată cu / un zeu primitiv, / decapitat la piciorul trestiilor ?“). Captivitatea cercului (1970) prezenta aceleaşi particularităţi numai că supuse unei încercări de despărţire a celor două linii principale , ecoul suprarealist tinde să se izoleze într-un sunet nou, dominat de sinestezii şi orientat spre elemente cu funcţie simbolică tematistă (apa, aburul, ceaţa) : „Dar cu umbrelele ce facem / cind fiecare salut ne murdăreşte spinarea / şi apa nu curge nici seara şi cei cu ochelari îşi bat pisicile / pînă la zbîrnîitul ceasornicului. La slujbă sînt preoţi speciali / cu sfintele taine sub scuturi şi păianjenii între două replici / capturează un copil nebărbierit. / Mi-e milă de degetul meu arătător / ar fi putut deschide cîteva sertare, / dar ochiul din ceafă a crescut / şi subsolul e plin de recruţi. / Dragul meu semen nr. 1, / azi nu te primesc în pat / pentru că plouă / şi vreau să-mi spăl adresa / şi sîngele, azvîrlit în obraz“ ; la rîndu-i linia romanţioasă se lasă tot mai mult sedusă de o dicţiune de tip expresionist, încă nesigură şi diluată de sentimentalism : „Venea uneori cu narcise / în patul meu tulbure-n zori / avea o lumină pe creştet / şi-mi lăsa un cuţit în uşori / mirosea a lemn umed de sălcii / şi era ca un mînz fugărit / pipăiam lingă mine bărbatul / vinovată credeam c-a murit / erau albe cearceafuri pe frînghii / eu tăiam un curcan îndopat / singe cald mi-a pătruns sub unghii / un beţiv lingă zid aromat / oh, grădinile acelea umflate , cu parfumuri încinse tirzii / şi vioara lui tata la uşă / cu urme de dinţi de copii“ ; o tatonare deci este a doua carte a poetei, dincolo de care se mai reţin cîteva imagini pregnante şi semnificative pentru dubla natură a feminităţii (de pildă aceasta : „şi e frig în laptele mamei , ca în osul cu măduva scursă“). După opt ani de tăcere Nora Iuga revine cu Scrisori neexpediate (1978), urmată de Opinii despre durere (1980) şi Inima ca un pumn de boxeur (1982), aceasta din urmă cea mai bună carte a ei ; perspectiva lirică e acum alta ; din linia suprarealistă n-a mai rămas decit o anume dinamică a imaginii surprinzătoare, o tehnică a plasării discursului în imprevizibil ; linia romanţioasă s-a şters cu totul sub apăsarea undei dramatice a introspecţiei , fără a fi mai puţin sentimentală ca înainte, fără să-şi fi pierdut vreuna din trăsăturile de odinioară ale feminităţii, senzualitatea şi duioşia maternă, sensibilitatea poetei s-a modificat in sensul deschiderii spre existenţial şi spre dicotomiile acestuia, privite cu luciditate şi o melancolie net diferită de melanoolia romanţiosului oniric : „ştiu sunt penibilă / nu m-am sacrificat pentru poezie / omenirea are nevoie de fiul meu / ce-nseamnă un vers memorabil la poarta infernului / semnătura lui dante / e o tristă amprentă“, spune ea undeva, deconspirîndu-şi odată cu sensul modificării motivele ei ; un aer de preocupare paroxistică pentru descifrarea raţiunii supravieţuirii, asemănător oboselii ontologice dar neconfundîndu-se cu aceasta, au acum, poeziile, textul s-a lărgit ca să încapă în el nu numai tensiunea unei sugestii exprimată imagistic dar şi intensitatea unui sentiment exprimată discursiv, afectivitatea e mereu interogată cu insistenţă reflexivă iar mai vechile motive tematiste sunt transferate din planul psihologiei individuale în planul viziunii existenţiale globalizante ; impresia că „piciorul din spate împinge trecutul în faţa prezentului“ este, poate, prima sursă a neliniştii şi, în acelaşi timp, un referent al resemnării, dar al uneia ca să zic aşa metodice, avind ca ţel evitarea resemnării propriu-zise: „mă gîndesc că o să piece şi poezia / ca un copil care a crescut / şi nu mai are nevoie de mine / ne vom trimite scrisori / scuze mărunte pensii alimentare / plata la zi a tulburărilor / înghesuite în dosare doldora / în care nu mai găseşti nimic {...] ; cită nelinişte, atîta resemnare metodică şi totul pentru ca, fie şi cu riscul pierderii oricărei iluzii, eul liric, implicîndu-i pe „noi“ să nu-şi falsifice esenţa scotocitoare , cind spune „muşcam din poezie / ca dintr-o turtă dulce“, Nora Iuga defineşte ipostaza autarhică a poetului, cind zice insă că „în balconul de peste drum / o femeie scutură un cearceaf / se face pace / se întorc păsările cu cizme de cauciuc / un detracat îşi mîngîie inima / o beznă pură se volatilizează acum / peste recunoaşterile noastre / şi cel biciuit de istorie / sărută un steag / sună clopoţeii / eu sint acest lucru frumos / pe care copilul îl va arunca / peste două minute“, ea numeşte şi funcţia terapeutică a poeziei şi rolul de martor neînduplecat al poetului în procesul mereu reînnoit al „celor ce sunt cum că sunt“. Laurenţiu Ulici O evoluţie... - România literară 11 | Calendar • 8.VI.1910 — s-a născut AL Șerban. • 8.VI.1933 — s-a născut Cristina Tacoi. • 8.VI.1933 — s-a născut Tudor Băran. • 8.VI.1938 — a murit Ovid Densusianu (n. 1887) • 8.VI. 1964 — a murit Otilia Cazimir (n. 1894). • 9.VI1909 — s-a născut Marius Mircu. • 9.VI.1912 — a murit Ion Luca Caragiale (n. 1852). • 9.VI.1923 — a muit N.N. Boldiceanu (n. 1881). • 9.VI.1939 — s-a născut Mariana Filimon • 10.VI.1853 — s-a născut Ion Fop-Reteganul (m. 1905). • 10.VI.1896 — s-a născut Alex. Busuioceanu (m. 1961). • 10.VI.1921 — s-a născut Virginia Șerbănescu. • 10.VI.1930 — s-a născut Ioan Chetsoi. • 10.VI.1932 — s-a născut Vasile Zamfir. • 10.VI.1933 — s-a născut Iordan Datcu. • 10.VI.1935 — s-a născut Adrian Beldeanu. • 10.VI.1935 — s-a născut Octavian Simu. • 10.VI.1979 — a murit Vasile Băncilă (n. 1897). • 0.VI.1883 — s-a născut Tudor Pamfile (m. 1921). • 11.VI.1901 — s-a născut Alexandru Bădăuță (m. 1983). • 11.VI.1943 — s-a născut Grigore Arbore. • 11.VI. 1946 — a murit Sofia Nădejde (n. 1856). • 12.VI.1916 — s-a născut Alexandru Balaei. • 12.VI.1916 — s-a născut Constantin Monea. • 12.VI.1919 — s-a născut Valeria Boiculesi (m. 1984). • 12.VI.1922 — s-a născut Petru Vintilă. • 12.VI.1929 — s-a născut Irina Mavrodin. • 12.VI.1932 — s-a născut Balint Tibor. • 12.VI.1936 — s-a născut Doru Moțoc. • 12.VI.1977 — a murit F. Brunea-Fox (n. 1898). • 12.VI.1980 — a murit Andrei Ion Deleanu (n. 1903). • 13.VI.1884 — s-a născut Ioachim Botez (m. 1956). • 13.VI.1929 — s-a născut Al. Săndulescu. • 13.VI.1977 — a murit Lázár Iliescu (n. 1887). • 14.VI.1878 — s-a născut Ion Dragoslav (m. 1928). • 14.VI.1882 — s-a născut Ion Petrovici (m. 1972). • 14.VI.1905 — s-a născut Iosif Igirosianu. • 14.VI.1983 — a murit Nicolae Dumbravă (n. 1927). • 15.VI.1882 — s-a născut I.V. Soricu (m. 1957). • 15.VI.1889 — a murit MIHAI EMINESCU (n. 15.1.1850). • 15.VI.1893 — s-a născut Ion Marin Sadoveanu (m. 1964).