România literară, iulie-septembrie 1986 (Anul 19, nr. 27-39)

1986-08-28 / nr. 35

Breviari N. Bălcescu: OPERE . D­UCEREA la bun sfîrşit a pres­­tigioasei ediţii de Opere bălces­­ciene, incomplet realizată de re­gretaţii G. Zâne şi Elena G. Zâne, merită menţionarea succesivei lor a­pariţii. Primul volum, in această or­dine, a fost al IV-lea, „Corespondenţă, Scrisori, Memorii, Adrese, Documente, note şi materiale. Ediţie critică de G. Zâne, Cu reprodu­ceri după manuscri­se şi stampe“, fără dată , la sfirşitul cărţii, insă, se consemnează cînd a fost dată la cules, apoi data bunului de tipar şi aceea de apariţie — aceasta din urmă, 1962. In realitate, exmplarele de semnal datează din mai 1963. La 19 mai al res­pectivului an, unul din acele exemplare a fost vîndut Anticariatului de Stat din pasajul Krețulescu, iar la punerea lui în vinzare am avut norocul să fiu cumpă­rătorul lucrării, înainte de difuzarea ei. Divulgîndu-i acest mic eveniment biblio­­filic savantului editor, G. Zâne n-a întir­­ziat să-l comunice consultantului ştiinţi­fic, Miron Constantinescu, care a fost consternat şi indignat de insolita aven­tură a lucrării !). Încă un caz dar acesta cu totul special, făcut să confirme cu­noscutul, dicton : „Habent sua fata li­­belli“ 2). Pe contrapagina titlului se men­ţiona : „Elena G. Zâne a colaborat la în­tocmirea studiului din Note : „ Metodele de ci­frare a corespondenţei, la alcătuirea indicilor, precum şi la descifrarea texte­lor cifrate din manuscrise şi la colaţio­narea materialului de texte“. ’ Revoluţionar de vocaţie, pîndind din clipă-n clipă, după eşuarea puşcărilor europene din ’48, reizbucnirea lor imi­nentă, N. Bălcescu a desfăşurat o vie ac­tivitate subversivă şi ca atare corespon­denţa sa, riscînd controlul cenzurilor sta­tale conjugate, trebuia să fie, în părţile respective, cifrată. Volumul I de Opere, conţinînd „Scrieri istorice, politice şi economice, 1844—1847, Texte, Note şi Materiale, Ediţie critică“ semnată de ambiţii soţi, e datat 1974 şi poartă data dedicaţiei prieteneşti a lor : „3.XII.74“. li urmează în 1982 vol II, cu acelaşi titlu şi cu datele în continuare, 1848—1852 ■), de asemenea cu aceeaşi du­blă semnătură. Cu un an şi jumătate înainte de sfîr­­şitul ce şi-l prevedea cu stoicism, N. Băl­­cescu luase hotărîrea de a nu se mai in­teresa de politică şi de a-şi concentra toată puterea de muncă în vederea termi­nării lucrării sale capitale, închinată voievodului ce realizase primul uniunea noastră, pe cuprinsul vechii Dacii. Avem, în sfirşit, ediţia critică mult aşteptată, prin pioasa străduinţă a Danielei Poe­­naru­­), care a urmat riguros normele de editare ale soţilor Zâne. In substanţiala sa prefaţă, Virgil Cândea se referă la al II-lea tiraj al Corespondenţei, din 1964 şi precizează că îngrijitoarea acestui volum, al IlI-lea, din Opere, a preluat „de la editor un manuscris abia la începutul elaborării“ şi „a împlinit prin realizarea textului critic, a notelor şi co­mentariilor, nu numai o operă ştiinţifi­că, dar şi o datorie de conştiinţă“. Pu­blicată fragmentar, după zece ani de la moartea autorului, din iniţiativa lui Al. I. Odobescu, în „Revista Română“, după alţi zece ani, sub egida aceluiaşi, dar cu îngrijirea lui I. Slavici, care şi-a permis numeroase intervenţii în text, cartea a fost din capul locului conside­rată un monument, atît ştiinţific, cit şi literar. Ş­TIINŢIFIC ! Autorul consultase peste o sută de lucrări în opt limbi, documentele interne, cro­nicile şi alte izvoare, neuitîndu-le pe cele folclorice, privase istoria erou­lui său şi al nostru al tuturor, cu admi­raţie, dar şi în spirit critic, nesfiindu-se ’) Un tiraj de 500 de exemplare legate , i-a urmat altul, superior, definitivat, în 1964. 2) Lat. Au (şi) cărţile soarta lor ! 3) N. Bălcescu a decedat la Palermo,­­ la 29 noiembrie 1852. 4) N. Bălcescu — Opere III. Românii supt Mihai Voievod Viteazul. Ediţie cri­tică de G. Zâne şi Elena G. Zâne , vo­lum îngrijit de Daniela Poenaru. Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1986. a-i critica măsuri de politică internă şi de a-i releva greşelile finale de tactică. irjtr-un cuvânt şi-a desfăşurat tot talen­tul de cercetător şi judecător istoric, per­fect informat asupra dedesubturilor po­liticii europene din ultima decadă a se­colului al XVI-lea. Vocaţia istorică îi apăruse limpede bunului său prieten şi legatar universal Ion Ghica, încă din anii colegiului Sfintul Sava, cînd firavul ado­lescent, lovit de un „goril“, îşi aduna de pe jos filele de caiete în care de pe atunci compulsa cronicile şi le transcria. Mai tirziu, se ştie, dimpreună cu arde­leanul August Treboniu Laurian, a în­fiinţat periodicul „Magazinul istoric pen­tru Dacia“, în scopul primordial al edi­tării unui corpus al celor de mai sus. Consultarea cronicilor naţionale se re­simte în lexicul său, de altfel compozit, în care se folosea, fireşte, de terminolo­gia modernă, însă cu străduinţa de a se face înţeles de toată suflarea româ­nească. Astfel, Bălcescu va scrie olăcari pentru curieri, topcii pentru tunari (în paranteză !), gonaci, pentru trupe uşoa­re de urmărire, căutare pentru inspecţie, inimă pentru curaj­) şi pricinuire pen­tru pretext, valuri, pentru primejdii, a ocoli, pentru a împrejmui, dar şi pentru a asedia, a dosi, pentru a întoarce dosul (a dezerta !), a se trage, pentru a se retrage, a năpusti, pentru a pierde, a ameninţa (cu rotacism !), a obşti, pentru a face cunoscut etc. Ce-i reproşa N. Bălcescu, voievodului, politiceşte? De a nu fi­ desfiinţat, după cucerirea Ardealului, condiţia de iobagi a românilor, naţiune majoritară, spre a-şi consolida printr-o largă bază populară stăpinirea. Parcă presimţind însă carac­terul anistoric al acestei învinuiri, isto­ricul răspundea anticipativ : „Şi nu tre­­bue a crede că noi judecăm pe Mihai după ideile de democraţie ale veacului nostru, iar nu dup-acelea ale veacului său , căci urma ne va dovedi că aceste idei era bine simţite atunci şi chiar de Mihai“. Nu ştim la ce dovezi se referă Băl­­cescu. In orice caz, Mihai nu putea, in calitate de reprezentant al lui Rudolf al II-lea, să strice structura social-politică­­economică a Transilvaniei. Istoricul C. C. Giurescu ne arată că in Ţara Ro­mânească însăşi, păminturile boierilor ce-l susţineau pe voievod şi chiar ale acestuia creşteau în dauna ţăranilor liberi, care de nevoie se făceau rumâni (şerbi), pentru a se achita de grelele sar­cini fiscale ce-i apăsau. Ca şi alţi contemporani ai săi, crezînd că prin aşa-zisa „legătura lui Mihai“, acesta introdusese iobăgia în Ţara Româ­nească, Bălcescu îi reproşa o dispoziţie, căreia C. Giurescu avea să-i stabilească scopul : acela de a-i fixa, după campania antiturcească din 1595—1596, pe rumânii fugiţi, pe moşia la care se refugii­seră. Era o măsură de ordin fiscal, pur şi simplu, pentru urmărirea dărilor ace­loraşi contribuabili, care nu mai puteau fi găsiţi la vechiul lor domiciliu. C­ALITĂŢILE literare ale operei dezvăluie un foarte bun scriitor descriptiv şi narativ. Se cunoaş­te pagina mereu citată, în slă­virea Ardealului, pentru frumuseţile lui naturale6 7), după „uvertura“ cărţii prime şi a întîiului capitol al simfonicei opere neterminate : „Deschid sfînta carte unde se află înscrisă gloria României...“ Istoria era pentru autor nu numai o disciplină austeră, ci şi un act „cucer­nic“, după expresia lui Tudor Vianu"). S-au publicat numeroase ediţii ale Istoriei Românilor supt Mihai Vodă Vi­teazul, şi tot atîtea culegeri de „pagini alese“. Fără a avea vreuna din ele la înde­mână, ne-am făcut, pentru uzul nostru dezinteresat, un repertoriu de asemenea selecţiuni : — povestea cu „gîdea“ ce nu a putut executa sentinţa decapitării (Cartea I, cap. IV) ; — răsturnarea lui Aron-Vodă şi înăl­ţarea în scaun a lui Ştefan R­izvan (I, VI) ; — povestea Măriei Puroiana, interogată de sultan ciţi turci ucisese (I, X) ; — Tîrgoviştea veche, sfîrşind cu elogiul lui Vasile Cirlova care-i slăvise ruinele (I, XXI) ; — schimbarea la faţă a popii Stoica în „îndărătnicul viteaz Farcaş“ (I, XL) , şi aşa mai departe, pină la semnele premonitorii ale declinului politic al lui Mihai, descifrate de mama lui. Teodora (mai tirziu, în călugărie, Teofana) : «...ce era meşteră în a ghici viitorul. 5) Ca şi Corneille în Cid : „Rodrigue, as­ tu du coeur ?“ 6) începutul cărţii a patra, Unitatea na­ţională, cu celebrul început : „Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi“ (un început de poem epic, vers alexandrin­­ iambic). 7) „Seninătatea gravă a unui suflet cucernic şi­ pur“. (N. Bălcescu, în Arta prozatorilor români, 1941, p. 29). 8) Albert Király, căpitan maghiar, care „ia parte la bătălia de la Călugăreni sub comanda lui Mihai Viteazul“ (Indice de nume), « care îi răspunse că „termenul puterii sale se apropie“» (V, VI). S-au comparat epitetele cu care sîn­t or­naţi eroii (pozitivi şi negativi) ai lui Mi­hai, cu cele homerice. Aşa ar fi, dacă pentru fiecare am găsi unul singur , or, Bălcescu le înmulţeşte, mai ales in fa­voarea eroicului voievod unificator. Lui Sigismund Báthory, nestatornic şi şovăi­tor, îi acordă unicul epitet favorabil : „inimosul Báthory“, în acelaşi context cu „neînvinsul Mihai Vodă“ şi „eroicul Ki­rály“8) (II, XXVIII). Alte epitete pentru Mihai, în această carte, a biruinţei de la Călugăreni : „îngrozitorul“ şi „neobositul Mihai voevod“. Aga Ştefan Răzvan, ridicat în scaun pentru meritele lui, este „strălucitul Ráz­ván vodă“ (II, XXVIII), apoi „viteazul Răzvan“ (III, VIII) şi „sărmanul Răz­van“ (III, X), cînd din porunca celui nu­mit „crudul Ieremia“ (Movilă), fu supus torturii­­i s-au tăiat nasul şi buzele, apoi a fost tras în ţeapă şi în prezenţa sa, i-a fost decapitat fratele. Un personaj istoric asupra căruia nu s-a făcut lumină deplină şi care figurează în Istoria Românilor supt Mihai Voievod Vi­teazul, este pretendentul moldovean Hro­­iot, la Bălcescu „ungurul“, cu care Ştefan se război la Şchee, pe Siret. N. Iorga credea că acela se dădea drept fiul lui Petru Aron, aşadar vărul primar al lui Ştefan, dar îi dă numele în alte trei va­riante : Uromotă, Hronet şi Ilinet!l). La C. C. Giurescu, numitul e articulat Petru Hronet sau Hroet, prins şi ucis de Ştefan în lupta de la Scheia (jud. Ro­man), la 6 martie 1486 *°). Ambii mari istorici acreditează anec­dota din O samă de cuvinte a lui Ion Neculce, neţinînd seama de sensaţionala versiune din cronica moldo-germană (co­lecţia lui­­ Hartmann Schedel), publicată de Olgierd Gorka şi reeditată de I. C. Chiţimia. In campania antiturcească din 1595, cînd cade Tîrgoviştea, întărită de turci, a fost găsit printre morţi şi Mihnea Tur­citul, care domnise în Ţara Românească între anii 1577—1583 şi 1585—1591. N. Băl­cescu îl stigmatizează : „Acum lepădatul !l) Istoria Românilor. IV. Cavalerii, Bucureşti, 1937, pag. 216—217. ,(l) Istoria Românilor, II, partea I, Bucureşti, ediţia a patra, revăzută şi adăugită, 1943. „ Mihnea povăţuia armia otomană, care venise să înjunghie patria sa“ (II, XI). Renegatul primise ca preţ al turcirii, pe lingă numele nou, de „Mehmet-bei“ şi „sangiacatul de­ Nicopole“ **). La Că­lugăreni, îl însoţea pe Hasan paşa şi la­­porunca lui, încercă sâ-l lovească pe Mi­hai „pe la spate“ “. Iată ce spune Băl­cescu de sfirşitul lui Mihnea : „Lepădatul Mihnea vodă întîmpină în cetate o moar­te norocită, ce i s-ar fi căzut a-i veni prin gîde, de cădea în miinile creşti­­­nilor...“ Mai multe izvoare străine, după Băl­cescu, precizează găsirea printre morţi a pretendentului turcit : „Montreux , Guerrin , Historia von den Empörungen, p. 78. Este nota 371 din totalul de 582, de la cartea II, Călugărenii. Am dat acest amănunt, pentru a ilustra întin­derea informaţiei lui Bălcescu, neîntîlnită pină atunci la nici unul din înaintaşii sau contemporanii săi. Vom încheia cu o remarcă : „Mihai Viteazul, ca şi Napoleon I, a avut in subordine un număr impresionant de „că­pitani“ sau „generali“, dintre care cîţiva străini : postelnicul Mihalcea Caragea, grec, care s-a distins in campania din 1595, Cocea, albanez, şi el mare postel­nic, apoi mare ban, ilustrat la Călugă­reni, Petre Armeanul, „unul din cei mai viteji căpitani ai săi“, folosit şi la Mi­­răslău, sîrbul George Raţ, „căpitan ge­neral“ şi chiar ungurii George Mako şi Noac Lupu, comandanţi de corpuri la Şelimbăr. Dintre români, au intrat în le­gendă , cei trei fraţi Buzeşti, dintre care doi l-au salvat de la moarte pe voievod într-o luptă. Radu Calomfirescu. Baba Novac, ucis de unguri după Mirăslău, mai sus numitul George Farcaş, cuceri­torul Vidinului, precum şi banul Udrea; mai puţin cunoscuţi sunt aga Leca, pa­harnicul Lupu, spătarul Mirza, Petre Odobaşa şi Velicico cu haiducii, la sfîr­­şitul campaniei otomane. Prin evocarea uneori romantic retori­că, dar însufleţită de un aprins patrio­tism revoluţionar a faptelor de arme ale lui Mihai Viteazul, care i-au îngrozit pe otomani, dar i-au atras admiraţia una­nimă, N. Bălcescu ne-a lăsat pagini pal­pitante de epopee, într-o lucrare de vas­tă erudiţie ca aceasta. Şerban Cioculescu şi Ib­id. T­rapez (CLXXIX) 797. Nu s ar putea spune că vieţile lor n-au fost complementare : unul a dat tot ce a avut in stingă şi in dreapta, celălalt a strîns tot ce a putut din dreapta şi din stingă. 798. Intr-un sat din Bărăgan, un popă iese dintr-o curte, numai in cămaşă, cu mînecile sumese şi pălăria pe ceafă, încalecă pe bicicletă și trece in viteză pe lingă două bătrîne de pe marginea drumului. Inchipuindu-mi ce fel de sentimente le va fi trezit, mă simt dator să le consolez : — Cine a mai pomenit popă pe bicicletă, mătuşicilor ?­­ Cine, ăsta ? face una cu zîmbet subţire şi dezinvoltură bucureşteană, păi ăsta are şi gagici. 799. Mi-e cu neputinţă să laud ceea ce alţii pot lăuda mai bine. Oricit mi-ar plăcea ciupercile cu smîntînă, nu sînt în stare să le închin un imn. 800. - Dar tu n-ai urmat in viaţa ta nici o lege ? - Cum nu, legea selecţiei negative. 801. Tocmai cînd între mine şi săpunul de baie se stabileşte o anume familiaritate, el începe să se împuţineze şi, spre marea mea părere de rău, sînt obligat să-l înlocuiesc cu un necunoscut. 802. Degeaba au ros şoarecii atîtea cărţi, dacă n-au învăţat cum să scape din gura pisicii. 803. Păsările migratoare călătoresc in grupuri mari, dar nu cunosc inconvenientele transportului în comun. 804. Bizar este — şi în aspectul şi în esenţa lui - obiectul cel mai comun al civilizaţiei umane : scaunul numit de sufragerie. Dacă acei ce-l folosesc nu-şi ţin picioarele sub masă, sunt loviţi de ridicol. Imaginaţi-vă un astfel de scaun, de pe care ult bărbat ar contempla marea sau un munte. Fotografiile sau picturile care l-ar înfăţişa n-ar fi numai hilare, ci şi terifian­te, puţind părea o introducere în nebunia lumii. Geo Bogza Manifestări ale Editurii Eminescu • în perioada 18—27 au­gust s-a desfăşurat la Costi­­neşti, ca în fiecare an, pres­tigioasa manifestare închi­nată cărţii pentru tineret, menită să propună publicu­lui estival cele mai repre­zentative titluri scoase de editurile ţării în cursul anu­lui.­­ In zilele de 20—22 august a.c. au avut loc în sala hote­lului „Forum“ întilnirile Edi­turii Eminescu la care au participat Alexandru Bălăci, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, Dan Grigorescu, Mihai Sin, Alex. Ştefănescu, Mihai Zamfir şi Doina Uri­­cariu, din partea Editurii Eminescu. • In cadrul ,,Salonului cărţii“ de la Buzău scriitorii Ion Brad şi Valeriu­ Râpeanu s-au întîlnit cu cititorii. Ma­nifestarea a fost prilejuită de apariţia volumelor lui Ion Brad „Romanul de familie“ (Editura Eminescu) şi a căr­ţii recente a lui Valeriu Râ­peanu „Scriitori dintre cele două războaie“ (Editura Cartea Românească). România literară .

Next