România literară, iulie-septembrie 1986 (Anul 19, nr. 27-39)
1986-08-28 / nr. 35
Breviari N. Bălcescu: OPERE . DUCEREA la bun sfîrşit a prestigioasei ediţii de Opere bălcesciene, incomplet realizată de regretaţii G. Zâne şi Elena G. Zâne, merită menţionarea succesivei lor apariţii. Primul volum, in această ordine, a fost al IV-lea, „Corespondenţă, Scrisori, Memorii, Adrese, Documente, note şi materiale. Ediţie critică de G. Zâne, Cu reproduceri după manuscrise şi stampe“, fără dată , la sfirşitul cărţii, insă, se consemnează cînd a fost dată la cules, apoi data bunului de tipar şi aceea de apariţie — aceasta din urmă, 1962. In realitate, exmplarele de semnal datează din mai 1963. La 19 mai al respectivului an, unul din acele exemplare a fost vîndut Anticariatului de Stat din pasajul Krețulescu, iar la punerea lui în vinzare am avut norocul să fiu cumpărătorul lucrării, înainte de difuzarea ei. Divulgîndu-i acest mic eveniment bibliofilic savantului editor, G. Zâne n-a întirziat să-l comunice consultantului ştiinţific, Miron Constantinescu, care a fost consternat şi indignat de insolita aventură a lucrării !). Încă un caz dar acesta cu totul special, făcut să confirme cunoscutul, dicton : „Habent sua fata libelli“ 2). Pe contrapagina titlului se menţiona : „Elena G. Zâne a colaborat la întocmirea studiului din Note : „ Metodele de cifrare a corespondenţei, la alcătuirea indicilor, precum şi la descifrarea textelor cifrate din manuscrise şi la colaţionarea materialului de texte“. ’ Revoluţionar de vocaţie, pîndind din clipă-n clipă, după eşuarea puşcărilor europene din ’48, reizbucnirea lor iminentă, N. Bălcescu a desfăşurat o vie activitate subversivă şi ca atare corespondenţa sa, riscînd controlul cenzurilor statale conjugate, trebuia să fie, în părţile respective, cifrată. Volumul I de Opere, conţinînd „Scrieri istorice, politice şi economice, 1844—1847, Texte, Note şi Materiale, Ediţie critică“ semnată de ambiţii soţi, e datat 1974 şi poartă data dedicaţiei prieteneşti a lor : „3.XII.74“. li urmează în 1982 vol II, cu acelaşi titlu şi cu datele în continuare, 1848—1852 ■), de asemenea cu aceeaşi dublă semnătură. Cu un an şi jumătate înainte de sfîrşitul ce şi-l prevedea cu stoicism, N. Bălcescu luase hotărîrea de a nu se mai interesa de politică şi de a-şi concentra toată puterea de muncă în vederea terminării lucrării sale capitale, închinată voievodului ce realizase primul uniunea noastră, pe cuprinsul vechii Dacii. Avem, în sfirşit, ediţia critică mult aşteptată, prin pioasa străduinţă a Danielei Poenaru), care a urmat riguros normele de editare ale soţilor Zâne. In substanţiala sa prefaţă, Virgil Cândea se referă la al II-lea tiraj al Corespondenţei, din 1964 şi precizează că îngrijitoarea acestui volum, al IlI-lea, din Opere, a preluat „de la editor un manuscris abia la începutul elaborării“ şi „a împlinit prin realizarea textului critic, a notelor şi comentariilor, nu numai o operă ştiinţifică, dar şi o datorie de conştiinţă“. Publicată fragmentar, după zece ani de la moartea autorului, din iniţiativa lui Al. I. Odobescu, în „Revista Română“, după alţi zece ani, sub egida aceluiaşi, dar cu îngrijirea lui I. Slavici, care şi-a permis numeroase intervenţii în text, cartea a fost din capul locului considerată un monument, atît ştiinţific, cit şi literar. ŞTIINŢIFIC ! Autorul consultase peste o sută de lucrări în opt limbi, documentele interne, cronicile şi alte izvoare, neuitîndu-le pe cele folclorice, privase istoria eroului său şi al nostru al tuturor, cu admiraţie, dar şi în spirit critic, nesfiindu-se ’) Un tiraj de 500 de exemplare legate , i-a urmat altul, superior, definitivat, în 1964. 2) Lat. Au (şi) cărţile soarta lor ! 3) N. Bălcescu a decedat la Palermo, la 29 noiembrie 1852. 4) N. Bălcescu — Opere III. Românii supt Mihai Voievod Viteazul. Ediţie critică de G. Zâne şi Elena G. Zâne , volum îngrijit de Daniela Poenaru. Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1986. a-i critica măsuri de politică internă şi de a-i releva greşelile finale de tactică. irjtr-un cuvânt şi-a desfăşurat tot talentul de cercetător şi judecător istoric, perfect informat asupra dedesubturilor politicii europene din ultima decadă a secolului al XVI-lea. Vocaţia istorică îi apăruse limpede bunului său prieten şi legatar universal Ion Ghica, încă din anii colegiului Sfintul Sava, cînd firavul adolescent, lovit de un „goril“, îşi aduna de pe jos filele de caiete în care de pe atunci compulsa cronicile şi le transcria. Mai tirziu, se ştie, dimpreună cu ardeleanul August Treboniu Laurian, a înfiinţat periodicul „Magazinul istoric pentru Dacia“, în scopul primordial al editării unui corpus al celor de mai sus. Consultarea cronicilor naţionale se resimte în lexicul său, de altfel compozit, în care se folosea, fireşte, de terminologia modernă, însă cu străduinţa de a se face înţeles de toată suflarea românească. Astfel, Bălcescu va scrie olăcari pentru curieri, topcii pentru tunari (în paranteză !), gonaci, pentru trupe uşoare de urmărire, căutare pentru inspecţie, inimă pentru curaj) şi pricinuire pentru pretext, valuri, pentru primejdii, a ocoli, pentru a împrejmui, dar şi pentru a asedia, a dosi, pentru a întoarce dosul (a dezerta !), a se trage, pentru a se retrage, a năpusti, pentru a pierde, a ameninţa (cu rotacism !), a obşti, pentru a face cunoscut etc. Ce-i reproşa N. Bălcescu, voievodului, politiceşte? De a nu fi desfiinţat, după cucerirea Ardealului, condiţia de iobagi a românilor, naţiune majoritară, spre a-şi consolida printr-o largă bază populară stăpinirea. Parcă presimţind însă caracterul anistoric al acestei învinuiri, istoricul răspundea anticipativ : „Şi nu trebue a crede că noi judecăm pe Mihai după ideile de democraţie ale veacului nostru, iar nu dup-acelea ale veacului său , căci urma ne va dovedi că aceste idei era bine simţite atunci şi chiar de Mihai“. Nu ştim la ce dovezi se referă Bălcescu. In orice caz, Mihai nu putea, in calitate de reprezentant al lui Rudolf al II-lea, să strice structura social-politicăeconomică a Transilvaniei. Istoricul C. C. Giurescu ne arată că in Ţara Românească însăşi, păminturile boierilor ce-l susţineau pe voievod şi chiar ale acestuia creşteau în dauna ţăranilor liberi, care de nevoie se făceau rumâni (şerbi), pentru a se achita de grelele sarcini fiscale ce-i apăsau. Ca şi alţi contemporani ai săi, crezînd că prin aşa-zisa „legătura lui Mihai“, acesta introdusese iobăgia în Ţara Românească, Bălcescu îi reproşa o dispoziţie, căreia C. Giurescu avea să-i stabilească scopul : acela de a-i fixa, după campania antiturcească din 1595—1596, pe rumânii fugiţi, pe moşia la care se refugiiseră. Era o măsură de ordin fiscal, pur şi simplu, pentru urmărirea dărilor aceloraşi contribuabili, care nu mai puteau fi găsiţi la vechiul lor domiciliu. CALITĂŢILE literare ale operei dezvăluie un foarte bun scriitor descriptiv şi narativ. Se cunoaşte pagina mereu citată, în slăvirea Ardealului, pentru frumuseţile lui naturale6 7), după „uvertura“ cărţii prime şi a întîiului capitol al simfonicei opere neterminate : „Deschid sfînta carte unde se află înscrisă gloria României...“ Istoria era pentru autor nu numai o disciplină austeră, ci şi un act „cucernic“, după expresia lui Tudor Vianu"). S-au publicat numeroase ediţii ale Istoriei Românilor supt Mihai Vodă Viteazul, şi tot atîtea culegeri de „pagini alese“. Fără a avea vreuna din ele la îndemână, ne-am făcut, pentru uzul nostru dezinteresat, un repertoriu de asemenea selecţiuni : — povestea cu „gîdea“ ce nu a putut executa sentinţa decapitării (Cartea I, cap. IV) ; — răsturnarea lui Aron-Vodă şi înălţarea în scaun a lui Ştefan Rizvan (I, VI) ; — povestea Măriei Puroiana, interogată de sultan ciţi turci ucisese (I, X) ; — Tîrgoviştea veche, sfîrşind cu elogiul lui Vasile Cirlova care-i slăvise ruinele (I, XXI) ; — schimbarea la faţă a popii Stoica în „îndărătnicul viteaz Farcaş“ (I, XL) , şi aşa mai departe, pină la semnele premonitorii ale declinului politic al lui Mihai, descifrate de mama lui. Teodora (mai tirziu, în călugărie, Teofana) : «...ce era meşteră în a ghici viitorul. 5) Ca şi Corneille în Cid : „Rodrigue, as tu du coeur ?“ 6) începutul cărţii a patra, Unitatea naţională, cu celebrul început : „Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi“ (un început de poem epic, vers alexandrin iambic). 7) „Seninătatea gravă a unui suflet cucernic şi pur“. (N. Bălcescu, în Arta prozatorilor români, 1941, p. 29). 8) Albert Király, căpitan maghiar, care „ia parte la bătălia de la Călugăreni sub comanda lui Mihai Viteazul“ (Indice de nume), « care îi răspunse că „termenul puterii sale se apropie“» (V, VI). S-au comparat epitetele cu care sînt ornaţi eroii (pozitivi şi negativi) ai lui Mihai, cu cele homerice. Aşa ar fi, dacă pentru fiecare am găsi unul singur , or, Bălcescu le înmulţeşte, mai ales in favoarea eroicului voievod unificator. Lui Sigismund Báthory, nestatornic şi şovăitor, îi acordă unicul epitet favorabil : „inimosul Báthory“, în acelaşi context cu „neînvinsul Mihai Vodă“ şi „eroicul Király“8) (II, XXVIII). Alte epitete pentru Mihai, în această carte, a biruinţei de la Călugăreni : „îngrozitorul“ şi „neobositul Mihai voevod“. Aga Ştefan Răzvan, ridicat în scaun pentru meritele lui, este „strălucitul Rázván vodă“ (II, XXVIII), apoi „viteazul Răzvan“ (III, VIII) şi „sărmanul Răzvan“ (III, X), cînd din porunca celui numit „crudul Ieremia“ (Movilă), fu supus torturiii s-au tăiat nasul şi buzele, apoi a fost tras în ţeapă şi în prezenţa sa, i-a fost decapitat fratele. Un personaj istoric asupra căruia nu s-a făcut lumină deplină şi care figurează în Istoria Românilor supt Mihai Voievod Viteazul, este pretendentul moldovean Hroiot, la Bălcescu „ungurul“, cu care Ştefan se război la Şchee, pe Siret. N. Iorga credea că acela se dădea drept fiul lui Petru Aron, aşadar vărul primar al lui Ştefan, dar îi dă numele în alte trei variante : Uromotă, Hronet şi Ilinet!l). La C. C. Giurescu, numitul e articulat Petru Hronet sau Hroet, prins şi ucis de Ştefan în lupta de la Scheia (jud. Roman), la 6 martie 1486 *°). Ambii mari istorici acreditează anecdota din O samă de cuvinte a lui Ion Neculce, neţinînd seama de sensaţionala versiune din cronica moldo-germană (colecţia lui Hartmann Schedel), publicată de Olgierd Gorka şi reeditată de I. C. Chiţimia. In campania antiturcească din 1595, cînd cade Tîrgoviştea, întărită de turci, a fost găsit printre morţi şi Mihnea Turcitul, care domnise în Ţara Românească între anii 1577—1583 şi 1585—1591. N. Bălcescu îl stigmatizează : „Acum lepădatul !l) Istoria Românilor. IV. Cavalerii, Bucureşti, 1937, pag. 216—217. ,(l) Istoria Românilor, II, partea I, Bucureşti, ediţia a patra, revăzută şi adăugită, 1943. „ Mihnea povăţuia armia otomană, care venise să înjunghie patria sa“ (II, XI). Renegatul primise ca preţ al turcirii, pe lingă numele nou, de „Mehmet-bei“ şi „sangiacatul de Nicopole“ **). La Călugăreni, îl însoţea pe Hasan paşa şi laporunca lui, încercă sâ-l lovească pe Mihai „pe la spate“ “. Iată ce spune Bălcescu de sfirşitul lui Mihnea : „Lepădatul Mihnea vodă întîmpină în cetate o moarte norocită, ce i s-ar fi căzut a-i veni prin gîde, de cădea în miinile creştinilor...“ Mai multe izvoare străine, după Bălcescu, precizează găsirea printre morţi a pretendentului turcit : „Montreux , Guerrin , Historia von den Empörungen, p. 78. Este nota 371 din totalul de 582, de la cartea II, Călugărenii. Am dat acest amănunt, pentru a ilustra întinderea informaţiei lui Bălcescu, neîntîlnită pină atunci la nici unul din înaintaşii sau contemporanii săi. Vom încheia cu o remarcă : „Mihai Viteazul, ca şi Napoleon I, a avut in subordine un număr impresionant de „căpitani“ sau „generali“, dintre care cîţiva străini : postelnicul Mihalcea Caragea, grec, care s-a distins in campania din 1595, Cocea, albanez, şi el mare postelnic, apoi mare ban, ilustrat la Călugăreni, Petre Armeanul, „unul din cei mai viteji căpitani ai săi“, folosit şi la Mirăslău, sîrbul George Raţ, „căpitan general“ şi chiar ungurii George Mako şi Noac Lupu, comandanţi de corpuri la Şelimbăr. Dintre români, au intrat în legendă , cei trei fraţi Buzeşti, dintre care doi l-au salvat de la moarte pe voievod într-o luptă. Radu Calomfirescu. Baba Novac, ucis de unguri după Mirăslău, mai sus numitul George Farcaş, cuceritorul Vidinului, precum şi banul Udrea; mai puţin cunoscuţi sunt aga Leca, paharnicul Lupu, spătarul Mirza, Petre Odobaşa şi Velicico cu haiducii, la sfîrşitul campaniei otomane. Prin evocarea uneori romantic retorică, dar însufleţită de un aprins patriotism revoluţionar a faptelor de arme ale lui Mihai Viteazul, care i-au îngrozit pe otomani, dar i-au atras admiraţia unanimă, N. Bălcescu ne-a lăsat pagini palpitante de epopee, într-o lucrare de vastă erudiţie ca aceasta. Şerban Cioculescu şi Ibid. Trapez (CLXXIX) 797. Nu s ar putea spune că vieţile lor n-au fost complementare : unul a dat tot ce a avut in stingă şi in dreapta, celălalt a strîns tot ce a putut din dreapta şi din stingă. 798. Intr-un sat din Bărăgan, un popă iese dintr-o curte, numai in cămaşă, cu mînecile sumese şi pălăria pe ceafă, încalecă pe bicicletă și trece in viteză pe lingă două bătrîne de pe marginea drumului. Inchipuindu-mi ce fel de sentimente le va fi trezit, mă simt dator să le consolez : — Cine a mai pomenit popă pe bicicletă, mătuşicilor ? Cine, ăsta ? face una cu zîmbet subţire şi dezinvoltură bucureşteană, păi ăsta are şi gagici. 799. Mi-e cu neputinţă să laud ceea ce alţii pot lăuda mai bine. Oricit mi-ar plăcea ciupercile cu smîntînă, nu sînt în stare să le închin un imn. 800. - Dar tu n-ai urmat in viaţa ta nici o lege ? - Cum nu, legea selecţiei negative. 801. Tocmai cînd între mine şi săpunul de baie se stabileşte o anume familiaritate, el începe să se împuţineze şi, spre marea mea părere de rău, sînt obligat să-l înlocuiesc cu un necunoscut. 802. Degeaba au ros şoarecii atîtea cărţi, dacă n-au învăţat cum să scape din gura pisicii. 803. Păsările migratoare călătoresc in grupuri mari, dar nu cunosc inconvenientele transportului în comun. 804. Bizar este — şi în aspectul şi în esenţa lui - obiectul cel mai comun al civilizaţiei umane : scaunul numit de sufragerie. Dacă acei ce-l folosesc nu-şi ţin picioarele sub masă, sunt loviţi de ridicol. Imaginaţi-vă un astfel de scaun, de pe care ult bărbat ar contempla marea sau un munte. Fotografiile sau picturile care l-ar înfăţişa n-ar fi numai hilare, ci şi terifiante, puţind părea o introducere în nebunia lumii. Geo Bogza Manifestări ale Editurii Eminescu • în perioada 18—27 august s-a desfăşurat la Costineşti, ca în fiecare an, prestigioasa manifestare închinată cărţii pentru tineret, menită să propună publicului estival cele mai reprezentative titluri scoase de editurile ţării în cursul anului. In zilele de 20—22 august a.c. au avut loc în sala hotelului „Forum“ întilnirile Editurii Eminescu la care au participat Alexandru Bălăci, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, Dan Grigorescu, Mihai Sin, Alex. Ştefănescu, Mihai Zamfir şi Doina Uricariu, din partea Editurii Eminescu. • In cadrul ,,Salonului cărţii“ de la Buzău scriitorii Ion Brad şi Valeriu Râpeanu s-au întîlnit cu cititorii. Manifestarea a fost prilejuită de apariţia volumelor lui Ion Brad „Romanul de familie“ (Editura Eminescu) şi a cărţii recente a lui Valeriu Râpeanu „Scriitori dintre cele două războaie“ (Editura Cartea Românească). România literară .