România literară, iulie-septembrie 1986 (Anul 19, nr. 27-39)
1986-07-31 / nr. 31
Breviar PUBLICAREA de către Em. Bucuţa, în 1936, a scrisorilor schimbate între Titu Maiorescu şi Diliu Zamfirescu a avut ca urmare, pe de o parte, de a arunca în umbră opera acestuia de imaginaţie (poezii, nuvele, romane, teatru), iar pe de alta de a ni-l revela ca un foarte talentat epistolier, cel mai de seamă din literatura noastră (dacă prin scrisoare nu înţelegem una menită a fi din capul locului publicată, ca acelea dintre Ion Ghica şi Vasile Alecsandri, sau dintre I. L. Caragiale şi Al. Vlahuţă, ci una strict particulară şi adeseori intimă). Cu excepţia lui G. Călinescu, care a receptat cu răceală noua faţetă a scriitorului, unanimitatea criticii s-a pus de acord în preţuirea superlativă a epistolierului, revelaţia zilei. Sub titlul „Duiliu Zamfirescu şi marele său roman epistolar“, criticul Al. Săndulescu, excelent cunoscător al omului şi al operei, şi care a şi editat-o, a publicat recent în Editura „Minerva“ studiul exhaustiv ce se lăsa aşteptat despre opera capitală a autorului Vieţii la ţară. De altfel, se mai întîlnesc şi astăzi critici care nu consideră corespondenţa unui scriitor, parte integrantă din opera sa, nemenţionînd-o nici măcar la bibliografia acesteia. Este cazul contribuţiei Ioanei Em. Petrescu la capitolul ce i l-a consacrat în cartea cu titlul Scriitori români, apărută în 1978, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, cu coordonarea şi revizia ştiinţifică a lui Mircea Zaciu. Or, discipola română a lui Gaston Bachelard triumfă pe toată linia, crezînd că a găsit într-una din cele patru stihii, apa, şperaclul cu care se poate descuia seiful moştenirii literare a lui Duiliu Zamfirescu. Am rămas nemîngîiat că dovada peremptorie suferă prin desconsiderarea tocmai a corespondenţei. In acest fel, dacă mi-ar fi îngăduit a face o glumă uşoară pe această temă, aş spune că ultimul argument în favoarea tezei Ioanei Em. Petrescu e faptul că şi în viaţă, omului i-a fost sortit să intre de atîtea ori la apă, fie prin trupele carierei sale diplomatice, fie prin lecţia usturătoare a fostului său patron şi magistru, cu ocazia recepţiei academice (1909) etc., etc., etc. Spass beiseite *), vorba neamţului, apa trece, pietrele rămîn, vorba românului, neplăcerile ce l-au bîntuit de-a lungul vieţii pe ambiţiosul scriitor şi diplomat au încetat, odată cu dezlegarea finală (1922), şi au rămas mărgăritarele corespondenţei sale, în care Al. Săndulescu a întrevăzut un captivant roman, ba chiar mai multe : „Sigur că în primul plan e romanul autobiografic, dar dincolo de el, uneori dezvoltîndu-l, subzistă un roman pasional (dragostea pentru Eliza) şi un roman al prieteniei (cu Titu Maiorescu), un roman al provinciei şi unul al lumii literare, politice şi diplomatice“. Al. Săndulescu le-a dezvăluit nucleul : „Despre mai toate a venit vorba pînă acum, intr-un fel sau altul“. Duiliu Zamfirescu n-a fost însă omul unei singure iubiri. Afară de Eliza, căsătorită cu un altul şi moartă tînără, de tuberculoză, biografia ne mai divulgă o austriacă, soţia unui diplomat, precum şi, crepuscular, o mult prea tinără fată din familia uneia din nurorile lui. Sînt, cronologiceşte, romanul pasional al primei tinereţi şi al întîiei iubiri, apoi acela al maturităţii, sacrificat liniştii conjugale, iar la urmă ultimele bătăi ale inimii înainte de a înceta acelea ale cordului. Am trecut peste romanul conjugal, cu fiica unui potentat al finanţelor şi administraţiei italiene, care i-a dat şi bucuriile paternităţii repetate, ca şi pe acelea ale „artei de a fi bunic“. MUL era şi fiziceşte bine înzestrat. Ca şi Al. Odobescu, era frumos şi avea prestanţă. Fotografia de pe coperta cărţii noi este, ca să zicem aşa, oarecare , fără fizionomie. Or, l-am văzut, cu un an Înainte de a se stinge din viaţă, ca preşedinte al Camerei deputaţilor, in numeroasele şedinţe consacrate validării lui C. Stere, ales la Soroca cu peste 30 000 de voturi, în opoziţie, contra 6 000 ale guvernului, dominînd tumultul, cu simpla bătaie a cozii creionului în pupitru. Era un bărbat de o rară distincţie. îşi schimba costumul, în ultima zi, de trei ori, adică de fiecare şedinţă , de dimineaţă, de după amiază şi de noapte. A prezidat cu autoritate şi nepărtinire. Toţi ochii erau fixaţi asupra lui. Sexagenarul se dovedea fascinant. Se prezentase, la Academie, cu ocazia discursului de recepţie, care a fost pentru el un insucces, bravînd, „în jachetă neagră, cu trei trandafiri în butonieră“ (aşa ni-l descrie Titu Maiorescu, în Jurnalul său). Cum degenerase prietenia lor, nu-mi pot da seama. De ce se făcuse vinovat Duiliu ? Că „trădase“ Convorbirile literare, care pretindeau colaboratorilor de marcă exclusivitatea, oferind cite ceva unor prieteni ca Trandafir Djuvara şi N. Petraşcu, pentru periodicele lor ? Că „trădase“ şi politiceşte, trecînd de la junimişti (preşedinte politic P. P. Carp), la conservatori ? Că se emancipase în pragul vîrstei de 50 de ani, nemaisocotindu-se minor, faţă de patronii cei vechi ? Mai generos, Macedonski, care-l lansase, i-a iertat trecerea la duşmanii săi de moarte, felicitîndu-l sincer cu ocazia promovării lui, ca membru titular al Academiei Române. Titu Maiorescu era pornit împotriva lui, cu un an înainte de spectacolul acestei recepţii, cînd i-a servit iconoclastului o usturătoare lecţie, dinainte prevăzută, de altfel. Iată ce scria, în acelaşi Jurnal, în 1908 : ....o oră Duiliu Zamfirescu, preţios în închipuirea lui de prost grandiloc (sic !) asupra politicii externe. Şi pe acest «soţ» ! 2) îl credeam de multă vreme «bon enfant 3), de inimă“. Ce-l va fi îndemnat pe Titu Maiorescu să-şi schimbe buna părere despre fostul său fidel corespondent, discipol şi prieten . . . Duiliu Zamfirescu avea talentul sa displacă adesea prin oarecare scorţoşenie, cînd vroia să pună distanţă şi să domine. Nu era însă în nici un fel „prost“, şi nu mi-l închipui să se fi prezentat, la 50 de ani, după peste 20 de ani de prietenie, cu un complex oarecare, greşit interpretabil. Oricum ar fi, în ruptura lor, nu-i pot da dreptate lui Maiorescu. Un ministru de externe nu-şi suspendă un colaborator apropiat, după o simplă plîngere, fără să-l cheme să stea de vorbă şi să-l lase să se disculpe. Aşa a procedat Maiorescu în 1913, tratîndu-l ca pe un... recidivist. Duiliu Zamfirescu se plînsese, intr-un compartiment de tren, că-i fuseseră rechiziţionaţi nişte cai pur-sînge ! Avea bietul om dreptate ! Un colonel, martor, s-a şifonat în numele armatei şi l-a denunţat ca... rău patriot. De care parte era prostia ? E FACE mare caz de faptul că în scrisorile lui Duiliu Zamfirescu sunt depreciaţi scriitori ce-i sunt superiori, Caragiale şi Slavici. Şi alte şi alte judecăţi eronate, ale unui infatuat ce se credea primus inter pares. Fie-mi îngăduit să remarc însă ca tot el a fost primul care şi-a dat seama că greşise şi că, tot cel dinţii, a pus alături pe Eminescu, Creangă şi Caragiale. Intr-o scrisoare din 1904 către noul preşedinte, ne spune Al. Săndulescu, „Ion Kalinderu [...] el acuză înaltul for de a-i fi ignorat : «Cind te gîndeşti că cei mai mari scriitori ai neamului nostru, Eminescu, Creangă şi Caragiale nu au fost şi nu sunt membri în Academie...“. In acel moment nu era în viaţă, din cei trei, decit Caragiale. Noua Academie, a Republicii Populare Române, i-a proclamat însă academicieni ,,post-mortem“ pe toţi trei, reparind greşeala celei vechi. Acelaşi lucru l-ar fi putut face Academia Română pentru Eminescu şi Creangă, ambii decedaţi în 1889. Cum şi-a justificat Duiliu Zamfirescu, în 1909, în discursul său de recepţie, admiraţia pentru Creangă, de mulţi socotit doar un talentat scriitor popular ? Să luăm aminte . ....Creangă, popă răspopit de la Humuleşti, rămîne un mare scriitor, fiindcă, deşi ieşit din popor şi scriind pentru popor, nu este un poporanist. Oşlobanu, Moş Chiorpec sînt creaţiuni specific româneşti, fără tendinţe, pline de vervă şi de humour, care nu vor să fie nici mai 2) Fr. : prost. 3) Fr. : de caractere sentimentale decit toţi ţăranii adevăraţi, nici mai naţionali. Admirabila limbă a lui Creangă este datorită tocmai puterii lui de a crea oameni vii şi, cum zice Moliére, autorul nu şi-a ales un fel al său de a vorbi, ci felul de a vorbi al personajului“. însuşi Titu Maiorescu n-a lăsat despre Creangă o apreciere tot atît de justă şi de bine motivată. Lui Duiliu Zamfirescu îi revine aşadar meritul de a-l fi pus pe cea mai înaltă treaptă, între Eminescu şi Caragiale 4), acestuia acordîndu-i în fine ceea ce pînă atunci îi refuzase. Desigur, culpa vechii Academii rămîne nescuzabilă, afară dacă, eventual, căutîndu-se antecedente ilustre, le-ar fi găsit chiar în sinul Academiei franceze, din care au lipsit cei trei mari romancieri ai secolului trecut : Stendhal, Balzac şi Flaubert. A fost însă academician modestul lor contemporan, Jules Sandeau ! Un cuvînt, spus în treacăt de Al. Săndulescu, mi s-a părut foarte sugestiv : „Era un funcţionar capabil, devenind 4) Personal, l-am numit reprezentanţii primului nostru clasicism. Al doilea a fost cel interbelic, prin experienţă un diplomat reprezentativ (rămîne a mai fi serios cercetate rapoartele sale din arhiva Ministerului de Externe, chiar şi din punct de vedere literar)...“ E vorba de interesanta paranteză. De ce n-ar face chiar propunătorul această cercetare suplimentară, poate plină de surprize în favoarea eroului d-sale ? Nu văd pe altul mai indicat. Opresc aci prea sumarele marginalii la densa şi miezoasa carte a lui Al. Săndulescu. Personal, mi-am spus părerea superlativă despre acea corespondenţă, din primul ceas al apariţiei. Mi se face cinstea recunoaşterii acestei priorităţi. Rămîn convins că o corespondenţă ca aceasta, a lui Duiliu Zamfirescu, este o capodoperă literară5). Şi mă bucur că Al. Săndulescu este de aceeaşi părere. Dacă ilustrul defunct i-ar putea citi lucrarea, s-ar împăca post-mortem cu critica in corpore, pe care o detesta. Şerban Cioculescu 5) Un caz analog : corespondenţa lui Flaubert (care insa nu i-a eclipsat opera literară). Lui Voltaire, insă da ! Duiliu Zamfirescu în corespondenţă O S ION SALIŞTEANU : Lectura 1) Să lăsăm gluma. Trapez (CLXXVI) 781. Cum de și-a încheiat Lautréamont prima frază din Les chants de Maldoror, teribilă pe toată întinderea ei, cu o imagine atît de banală ca aceea a apei care îmbibă zahărul ? Plüt au ciel que le lecteur, enhardi et devenu momentanément féroce comme ce qu'il lit, trouve, sans se désorienter, son cheinin abrupt et sauvage, ă travers les marécages désolés de ces pages sombres et pleines de poison ; car, ă moins qu’il n'apporte dans sa lecture une logique rigoureuse et une tension d'ésprit egale au moins ă sa défiance, les émanations mortelles de ce livre imbiberont son âme comme l’eau le sucre. Să-i fi alunecat pana, capabilă să căsătorească în trei cuvinte Cerul cu Infernul, cum ar fi spus William Blake, într-o asemenea platitudine, sau “că o fi urmărit - era in stare - anume ? De cincizeci de ani mă întreb. 782. Ceaiul părîndu-i-se cam sălciu, la subțirea felie din pahar mai adăugă una. Gustă. Nedumerit. Stoarse jumătatea pe care o avea în mină și iar gustă. Ce dracu, nici lămîile nu mai sînt acre ? In acea clipă, pe sub privirile lui alunecă un camion cu opt roți . Excelsior Chemical Industries. 783. Privesc valurile murdare ale fluviului și mă gindesc că au fost undele limpezi ale unui fiu, cu tristeţea cu care priveam prostituatele, gîndindu-mă că au fost cindva fetiţe. 784. Poate că într-un viitor îndepărtat geneticienii vor face ca pruncii să vină pe lume cu o treime din greutatea actuală. Pentru ca femeile însărcinate să nu poată fi recunoscute pe stradă, şi mai ales pentru a dispare cuvîntul borţoasă, care, parcă mai mult decit oricare altul, înjoseşte neamul omenesc. Geo Bogza România literară .