România literară, octombrie-decembrie 1986 (Anul 19, nr. 40-52)

1986-10-16 / nr. 42

Breviar a. C­unoscutul istoric literar, in special acreditat in studiul rela­ţiilor de presă franco-rohnâne ale paşoptiştilor, monografist al lui C. A. Rosetti şi initiator al Caietelor emi­nesciene, Marin Bucur, a publicat recent in Editura „Dacia“ din Cluj-Napoca ,volumul «I. L. Caragiale, Restituiri, Arti­cole, „Bucureştuiri“, „diverse“, „Mofturi“, ■note, însemnări, texte literare şi tradu­­ceri din ziarele : Alegătorul liber, Unirea democratiei, Voinţa naţională, Constitu­ţionalul, Era nouă, Gazeta poporului, — identificate, transcrise şi comentate de Marin Bucur». Impozanta muncă detec­­tivistică numără nu mai puţin decât 142 de titluri, de variat conţinut, menit a re­considera, după clasă, figura marelui nos­tru clasic, alături de Mihai Eminescu, prin convingerile şi vocaţia gazetarului, considerat de aceeaşi importanţă cu creator­ul literar. Ni se prezintă, care va să zică, nu numai o serie de „restituiri“ de natură a îmbogăţi volumul publicis­ticii politice (şi mai puţin al celei lite­rare), dar şi de a reevalua ponderea gîn­­dirii politice a autorului, cunoscut pînă un ajun doar ca ziarist ocazional, cu excepţia, fireşte, a epocalului pamflet K­'07, din primăvară pînă in toamnă, care a putut surprinde prin concizia tacitiană a expunerii şi caracterul democratic al soluţiilor preconizate : împroprietărirea ţăranilor şi votul universal. Cu doispre­zece ani înainte, prin reportajul­ pamflet Culisele gestiunii naţionale, inspirat de Aurel C. Popovici, de pe poziţiile parti­dului naţional din Transilvania, referi­tor la maşinaţiunile lui D. A. Sturdza şi ale acolitului său, Eugen Brote, Caragiale îşi desfăşurase cu vervă un mare talent de comediograf politic, în sfîrşit, abia cu seria de articole de fond din Epoca (1896). Împotriva liberalilor şi a şefului lor, mai sus numit, contra căruia avea şi un re­sentiment de ordin personal, Caragiale s-a remarcat, ridicînd gazetăria la dem­nitatea creaţiei literare. Să revenim la reevaluarea încercată de Marin Bucur, cu citate ilustrative : „Incepînd cu „mofturile“ sale de la debut în ziarul Alegătorul liber") și pînă la scrierea ' Momentelor* 2­3), Caragiale, trecînd prin orice rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o operă umo­ristică fără egal în literatura­ noastră. Dar, paralel cu această fată a personali­tăţii sale, în publicistică mai este o fată, de cele mai multe ori ascunsă în anoni­matul de pînă acum al­ paginilor de ziare , anume o fată gravă, preocupată pînă la nelinişte şi frămîntare interioară de destinul nostru naţional, pe fundalul mişcării politice confuze, superficiale, improvizate şi iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat mare contempo­ran al lui Eminescu. Poate că în străfun­durile sale şi poetul, simţindu-se singur în redacţia Timpului, se va fi gîndit la tovărăşia perechii sale de destin ! [...] Acest Caragiale din apropierea de conşti­inţă a lui Eminescu este cel care apare astăzi în lumina textelor identificate de noi şi publicate în ediţia de faţă“ (Intro­ducere, pag. 28—29). Este bine scris şi serios reflectat, nimic de zis. Să admitem, din capul locu­lui, că toate textele, nesemnate sau semnate cu iniţiale şi pseudonime, din cele deshumate de Marin Bucur, ar fi de Caragiale. Ar autoriza ele preţuirea lor şi situarea autorului lor prezumtiv alături de Eminescu, de acelaşi patetism interior şi de aceeaşi calitate ? Aceasta este chestiunea prealabilă. Or, la lectura foarte atentă, cuvînt cu * cuvint şi rînd cu rind, a celor 269 pagini de text, ce am putut constata, în deplină obiectivitate ? Cu foarte rare excepţii, o proză ziaristică neşlefuită — scrupulul caragialian încă din primele încercări de la Ghimpele (1873—1875) fiind învederat d­intr-un tempo al grabei condeiului, mai mult sau mai puţin doritoare de a fi spirituală, însă nescutită de agrama­­tisme flagrante, îndeosebi supărătoare prin frecvenţa solecismului. Vom da un şir de exemple, în ordinea toiletării, chiar dacă acestea ar părea fastidioase, în primul articol, să zicem, greşală de tipar, specifică rostirii lui Pristanda : ....remuneraţiunile (sic) ce primesc in bani...“. C­reşala de tipar e agravată de specificarea de la sine înţeleasă „în bani“. Orice remuneraţie implică banul. ....ministrul carele dintre toţi miniştri (sic) au făcut mai mult pentru opincă ! (Curiozităţi, pag. 65). *) în anii 1875—76. 2) 1899—1901 (n.n.). Un arhaism neobişnuit în proza lui Caragiale, necunoaşterea pluralului arti­culat şi dezacordul dintre subiect si pre­dicat, intr-un singur rind, acesta-i un record, dar nu dintre cele caragialiene ! In acelaşi articol, pleonasmul „revine iarăşi“ şi, în 18 rinduri, de 6 ori conjuncţia dar cu înţelesul aşadar ! Nici această cascadă de necontrol stilistic nu e caragialiană. Să trecem la alte dezacorduri între su­biect şi predicat : „Scurte vederi mai are «Presa» şi ar­­chivistul ei“ (pag. 67­3). „Focul d-sale era dd. Robescu şi Lau­­rian“ (pag. 71). „...ura contra acestui guvern şi setea de putere vă este atît de mare...“ (pag. 77). ....lupta nu o face numai de dragul ei decit copiii...“ (pag. 158). „A trecut sute şi mii de ani...“ (pag. 196). „Mai ales însă l-a usturat dovezile ce­ am adus...“ (pag. 197). „...din titlu n-a rămas decît literile...“ (pag. 202). Caragiale n-a putut ezita de două ori în aceeaşi frază asupra relaţiei dintre subiect şi predicat,­ elementară în sin­taxă, în acea sintaxa pe care, după spusa lui Slavici, şi-ar fi asumat-o cel dinţii, în cazul scrierii unei gramatici a limbii noastre. Iată fenomenul dublei greşeli : „Pentru a dovedi concordia, armonia, buna înţelegere care domneşte intre con­servatori şi opoziţiune, după cum au domnit şi la guvern...“ (pag. 204). „...nici unul dintre şefii zişi conserva­tori n-au putut străbate în Parlament“ (pag. 221). „...a fost odată ca niciodată doi bravi eroi...“ (pag. 229). „...liberalii ar trebui să aibă recunoş­tinţă, către junimisto-conservatori, pentru că aceştia din urmă nu le-a primit, de­misia“ (pag. 236). „..zelul şi devotamentul către stăpînire era cu­ p-aci să-l împingă a rupe bles­­temătoarea procură...“ (pag 249). „Femeile dă un ţipăt“ (pag. 263). Caragiale nu putea confunda genurile şi numărul la pronumele însuşi şi însăşi. Întîlnim însă : „...va mărturisi însuşi «Presa»...“ (pag. 06), şi : „Acum conservatorii îşi văd greşeala şi se plîng înşile de ceea ce au­ făcut“ (pag. 206). S­ă lăsăm în­să acest penibil po­melnic, imputabil onorabililor co­laboratori ai ziarelor respective, nu prea familiarizaţi cu grama­tica, spre a trece la fondul problemei. Cînd cineva s-a familiarizat cu scrisul lui Caragiale, prin lecturi repetate, ure­chea îl ajută să distingă „timbrul“ per­­sonio, chiar cînd proza, literară sau jurnalistică, ar fi nesemnată. Or, se pare că nu orice conştiincios cercetător şi is­toric literar este dotat cu acest simţ, de ordin intuitiv, graţie căruia recunoaştem personajul cunoscut după glasul său, chiar fără a-l vedea. Caragiale are, îrn proza sa politică,­ ace­laşi tempo muzical ca şi in cea literară, largo şi lento. Vioiciunea nu-i era decît în spirit, şi mai ales oral, muşcător tot­odată, dar în scris Caragiale adopta ne­­graba, sfătoşenia bătrânească. D­e aceea era la largul său, în articolele politice, numai cînd introducea o anecdotă, o is­torioară, „fabula“ ilustrativă a temei ce şi-o propusese. Să luăm cazul cu G. Ver­nescu, important membru al partidului liberal, trecut, după zece ani de guver­nare a lui I. C. Brătianu, în 1886, în opoziţie. In Constituţionalul (ziar juni­mist), la data de 23 iulie 1889, Caragiale semna sub pseudonimul Falstaff, pe care i l-am deconspirat (cum se spune as­tăzi !), un lung articol de mare vervă. Cronica fantezistă, în care trecea de ,la ironizarea „românismului“ lui Hasdeu şi al acoliţilor lui, la respectivul Vernescu, între prieteni, din George, mîngîiat cu neprevăzutul derivat Gună. Cum începe luarea în pleaznă a respectivului 7 „D. Gună Vernescu are multe slăbi­ciuni — aşa spun cei ce se ocupă cu po­litica. Eu, care fiu mă ocup cu dînsa 4), ii ştiu numai trei slăbiciuni, şi adică : Un ceasornic cu cuc, limba franţuzească şi proprietatea d-sale ,de la Tunari“. Ur­mează o intimplare imaginară in jurul ceasornicului cu cuc, câteva glume în ju­rul probabilului defect de vorbire al li­derului liberal, sîsiiala, şi a reşedinţei­ sale rurale, la moşie. Cu acea specială slăbiciune pentru ha­zul ocazional al statisticii, după ce nu­mără oile bătăi a înregistrat in 25 de ani ceasornicul dăruit de domnitorul Alexan­dru I. Cuza. Caragiale trece la franţu­zeasca lui Vernescu, sîsîită, cum spu­neam : „Z’aime beaucoup mon coucou...“ pen­tru „faime...“ Şi pasiunea pentru Tunarii săi e ex­primată la fel : „Merci, mon ser [...], ze n'aime pas Sinaia, ze prefere Ies Artilleurs“. Cică I­an Vizirul ar fi tradus toponimi­cul Tunari în „artilleurs“ din „gomă“, uitîndu-şi limba părintească. Tot astfel traduce Florica, reşedinţa de l) Pe contrapagină, alte două pleonas­me, în trei rinduri „a mai reînvia“ „o mai repetim“. V__________________ la ţară a lui I. C. Brătianu cu „la Petite Fleur“. Nimic agresiv, nici în ironizarea orien­tării lui Hasdeu, nici in aceea a lui Ver­nescu. Caragiale glumeşte, face haz şi provoacă insul. Foarte puţine sunt articolele reproduse de Marin Bucur, ce i s-ar putea recu­noaşte fără ezitare lui Caragiale. Le vom numi mai încolo. Deocamdată ne între­băm dacă apropierea pînă la identificare făcută între Caragiale şi Eminescu, pu­blicişti politici, s-ar putea susţine. Iutii, Eminescu era un om dintr-o bucată, ceea ce se cheamă un caracter. A militat intre anii 1877 (noiembrie) şi 1883 (iunie), neîn­­trerupt, cu o aprigă convingere, necru­­ţînd cele mai drastice caracterizări, prea ades violente, la adresa adversarilor li­berali, consideraţi o plagă a ţării. Se poate spune acelaşi lucru despre Cara­giale ? Lăsînd la o parte puţin probabila colaborare la ziarele Alegătorul liber (1875—1876), în calitate de simplu para­van, ca „girant responsabil“, şi la Unirea democratică (1876—1877), in calitate de corector, am trece la propria sa minuscu­lă revistă umoristică, Claponul (1877), dacă... dacă Marin Bucur nu­­i-ar fi atri­buit 12 titluri in primul din cele două ziare şi trei în cel de-al doilea. Nici unul din acestea nu­­ are „timbrul“ lui Cara­giale, nici unul nu se foloseşte nici de arma intelectuală a ironiei, antifraza, ca în Ghimpele, nici de maniera anecdoti­că, afabulatorie. Sunt anodine atacuri împotriva regimului lui Lascăr Catargiu, care a guvernat între anii 1871—1876 şi a fost răsturnat de aşa-zisa coaliţie li­berală şi liberaloidă, „de la Mazar-Paşa“. Urmează însă o serie lungă de 32 de ar­ticole publicate in ziarul liberal Voinţa naţională (1885). Era insă cu autorizaţia şefului junimist, P. P. Carp, obţinută prin bunele oficii ale lui Petre Missir, bunul său prieten, aşadar cu libertatea de a combate, fără a fi eliminat dintre bene­ficiarii politici şi literari ai Junimii. Or, in colaborarea politică, după atribuirea paternităţii acelor importante articole, în interval de şase luni (mai-noiembrie), a­­sistăm la ieşirea lui Caragiale, nu zicem din tîţini, dar din ritmul său propriu, an­gajat, pare-se, trup şi suflet, aşa fel încât să-l autorizeze pe Marin Bucur să-l iden­tifice, pasionat, cu Eminescu­ ! Ce e drept, autorul acestor articole e un liberal con­vins (său sîm­t mai mulţi, nediferenţiabili, dar la fel de anodini), încercând, fireşte, printre rinduri, să facă şi spirite, dar ga­zetari de mina a doua, chiar dacă­ politi­ceşte, foarte informaţi. Asemănarea cu. Eminescu ni se pare însă curioasă din partea lui Marin Bucur, pînă în ajun „ne­specializat“ în Caragiale, dar familiarizat cu scrisul lui Eminescu, căruia i s-a de­votat îndeosebi, ieşind din sfera paşop­tistă, în care se afirmase cu preţioase contribuţii. Cel mai bun dintre aceste ar­ticole. Bucureşti, 16 octombrie [In timpu­rile din urmă poporul românesc...“­ tra­­tînd problema captării de către străini a unora din marile noastre valori ştiinţifice şi artistice, este scris cu pondere şi jus­teţe, fără patimă, dar şi fără spirit, ceea ce nu i-ar fi lipsit, fireşte, dacă tema i-ar fi fost încredinţată, redacţional, lui Ca­ragiale ! T­­RECEM acum la colaborarea lui Caragiale la ziarul junimist Con­stituţionalul (1889). Un" om de li­tere, poate Caragiale, să fi scris Muza lui Gună, pus în paralelism cu eroul eponim din Răzvan Vodă, în care singura notă de spirit este rolul jucat de acolitul lui Vernescu, Fache Protopopescu, ca ______________________________/ „muză“, similară Vidrei, în promovarea fruntaşului liberal. Poate şi un alt articol despre acelaşi. Afacerea Gună-Lah­ovary, să aibă ceva din pecetea caragialiană (cu semnătură „Un artilleur“). Mai sunt citeva articole spirituale din seria de 19 de la Constituţionalul, dar tre­buie să precizăm că în redacţie figura şi omul de duh D. Teleor, care i-a scos lui Caragiale legenda că n-a dat mai nimic la gazetă. O altă victimă, a unuia din cei doi prieteni, ambii foarte spirituali, este Dumitru Brătianu (poreclit Papuca), in trei articole date de Marin Bucur ca ale lui Caragiale (ultimul semnat Aga). Mai mordant s-a­­ arătat Caragiale in pa­ginile ziarului liberal Gazeta ponorului (din care ni se dau ca ale lui 21 de ar­ticole, nesemnate sau semnate Ix, Yes, laurii, 1, Un mahalagiu şi Nenea). Remarcăm printre cele mai bune şi spi­rituale, posibil caragialeşti : Am­ recen­sământ, Putul nebunului, 3 la statistică, Nebunul regelui, Reflexiu­ni conservatoa­re, iarăşi programul (autorul fiind identi­ficat în presa zilnică): In goană şi La „Orfeu“. La rubrica „Diverse“ şi „Mofturi“, ar­ticolul statistico-umoristic (o specialitate a lui Caragiale) Pe cine se reazemă gu­vernul, a fost publicat de noi in Gazeta literară de la 7 martie 1957, in seria Ca­ragiale necunoscut. Cu un fals aer de se­riozitate, autorul smulge risul cititorilor, iar noi i­ şi auzim „vocea“. Singura atribuire certă la rubrica Texte literare este aceea a traducerii după Mark Twain (Samuel L. Clemens), din Schiţele americane, a bucăţii Leac de guturai. Nu vom spune despre contribuţia lui Marin Bucur că ar fi neînsemnată. Cre­dem însă că a plecat de la o premiză ma­joră greşită : aceea că Eminescu, proto­tipul doctrinarului incoruptibil şi al in­transigenţei morale necruţătoare, şi-a ales în Caragiale omul din acelaşi oţel sufle­tesc. Or, marele Caragiale, împins de ne­voile zilei, care nu iartă, a fost mereu dis­ponibil ca gazetar, fără a se dărui, ci nu­mai împrumutîndu-şi pana, în lipsă de convingeri politice ferme. Marin Bucur vede altfel lucrurile. Ne temem că va ră­­mîne­­singur în identificarea de ordin structural şi etic, a lui Caragiale cu Emi­nescu, că nu va găsi în presa literară asentimentul la care se aşteaptă. 1-1 do­rim însă sincer şi ne-am socoti în acel caz in eroare, admirîndu-1 pe Caragiale ca mare creator literar, nu şi însă ca un tot atît de mare gazetarie) şi un tot atit de neabătut şi de ferm ideolog în con­vingeri. Şerban Cioculescu 5) O observaţie de natură filologică ! Sintagmele şi expresiile pe care se reazi­­mă Marin Bucur, în sprijinul indubitabi­lei atribuiri a textelor, nu-i sînt specifica lui Caragiale : pluteau in aer ! In schimb, ne lovim de ortografii şi cuvinte nicioda­tă folosite de Caragiale care scria tot­­deuna şi todeuna pentru totdeauna şi niciodată totdauna şi întotdeauna, amin­­teri şi niciodată altminteri sau dealtmin­­teri. In altă ordine de idei , Marin Bucur certifică just buna cunoaştere a limbii franceze de către Caragiale. Acesta nu putea scrie­­ „hors de iod“ pentru in afara legii, corect „hors la lot“ ; numele „faimosului cavaler gascon“ nu se orto­grafia Lozun, ci Lauzun (mareşal înrudit prin alianţă cu Ludovic XIV). Idem : Barbe Bleue, nu Barbe Bleu și entre-filet, nu antre-fillet la Note și comentarii (pag. 313). Restituiri? 4) Vrea să zică, nu o avea la inimă, îi era indiferentă. ­­rapez (CXCV) 843. Luciditatea este o insulă la care mi-e mai greu să ajung decit dacă ar fi să înot pînă la Insula Paştelui. 844- Totul poate fi perfecţionat, in afară de stropul de rouă Nu va fi fiind el punctul pe care il căuta Arhimede ? 845. Prin nu ştiu ce împrejurare, pe la doisprezece ani am încălţat o pereche de cisme care îmi veneau perfect şi am rămas cu ele toată ziua. La un moment dat, mi-am oferit şi voluptatea de a le cravaşa cu o nuie­luşă. Seara, călcam altfel pămintul şi priveam altfel in jurul meu. Slavă Domnului că nu le-am mai încălţat şi a doua zi, 846. Bucătăriile de campanie ale nemţilor, în timpul primului război mon­dial : o marmită uriaşă pe două roţi, sub care focul ardea în timpul mersului, alimentat de cite un rezervist care nu mai avea in cap faimoasa cască teu­tonă, ci o capelă fără cozoroc şi fără­ culoare, ca de ocnaş. 847. Pînă aproape de douăzeci de ani, m-am visat călătorind în jurul lumii, descoperind păminturi necunoscute, ucigind tiranii, desfăşurind stea­gurile libertăţii, luind parte la fapte menite să schimbe destinul omenirii. Dar poate că toate acele vise pentru care n-aveam nici o aptitudine, urmăreau să mă ducă in cele din urmă în faţa mesei de scris cu un clocot lăuntric pe care altminteri nu l-aş fi avut. Căile domnului sunt, in adevăr, multe şi necunoscute. 848. In India, primii şacali pe care i-am văzut in viaţa mea erau nişte javre care se strecurau pe un maidan cu coada între picioare. Cei cărora li se spuneau șacali în Europa erau mult mai fioroși. Geo Bogza — România literară .

Next