România literară, octombrie-decembrie 1986 (Anul 19, nr. 40-52)
1986-10-16 / nr. 42
Breviar a. Cunoscutul istoric literar, in special acreditat in studiul relaţiilor de presă franco-rohnâne ale paşoptiştilor, monografist al lui C. A. Rosetti şi initiator al Caietelor eminesciene, Marin Bucur, a publicat recent in Editura „Dacia“ din Cluj-Napoca ,volumul «I. L. Caragiale, Restituiri, Articole, „Bucureştuiri“, „diverse“, „Mofturi“, ■note, însemnări, texte literare şi traduceri din ziarele : Alegătorul liber, Unirea democratiei, Voinţa naţională, Constituţionalul, Era nouă, Gazeta poporului, — identificate, transcrise şi comentate de Marin Bucur». Impozanta muncă detectivistică numără nu mai puţin decât 142 de titluri, de variat conţinut, menit a reconsidera, după clasă, figura marelui nostru clasic, alături de Mihai Eminescu, prin convingerile şi vocaţia gazetarului, considerat de aceeaşi importanţă cu creatorul literar. Ni se prezintă, care va să zică, nu numai o serie de „restituiri“ de natură a îmbogăţi volumul publicisticii politice (şi mai puţin al celei literare), dar şi de a reevalua ponderea gîndirii politice a autorului, cunoscut pînă un ajun doar ca ziarist ocazional, cu excepţia, fireşte, a epocalului pamflet K'07, din primăvară pînă in toamnă, care a putut surprinde prin concizia tacitiană a expunerii şi caracterul democratic al soluţiilor preconizate : împroprietărirea ţăranilor şi votul universal. Cu doisprezece ani înainte, prin reportajul pamflet Culisele gestiunii naţionale, inspirat de Aurel C. Popovici, de pe poziţiile partidului naţional din Transilvania, referitor la maşinaţiunile lui D. A. Sturdza şi ale acolitului său, Eugen Brote, Caragiale îşi desfăşurase cu vervă un mare talent de comediograf politic, în sfîrşit, abia cu seria de articole de fond din Epoca (1896). Împotriva liberalilor şi a şefului lor, mai sus numit, contra căruia avea şi un resentiment de ordin personal, Caragiale s-a remarcat, ridicînd gazetăria la demnitatea creaţiei literare. Să revenim la reevaluarea încercată de Marin Bucur, cu citate ilustrative : „Incepînd cu „mofturile“ sale de la debut în ziarul Alegătorul liber") și pînă la scrierea ' Momentelor* 23), Caragiale, trecînd prin orice rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o operă umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu această fată a personalităţii sale, în publicistică mai este o fată, de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul de pînă acum al paginilor de ziare , anume o fată gravă, preocupată pînă la nelinişte şi frămîntare interioară de destinul nostru naţional, pe fundalul mişcării politice confuze, superficiale, improvizate şi iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat mare contemporan al lui Eminescu. Poate că în străfundurile sale şi poetul, simţindu-se singur în redacţia Timpului, se va fi gîndit la tovărăşia perechii sale de destin ! [...] Acest Caragiale din apropierea de conştiinţă a lui Eminescu este cel care apare astăzi în lumina textelor identificate de noi şi publicate în ediţia de faţă“ (Introducere, pag. 28—29). Este bine scris şi serios reflectat, nimic de zis. Să admitem, din capul locului, că toate textele, nesemnate sau semnate cu iniţiale şi pseudonime, din cele deshumate de Marin Bucur, ar fi de Caragiale. Ar autoriza ele preţuirea lor şi situarea autorului lor prezumtiv alături de Eminescu, de acelaşi patetism interior şi de aceeaşi calitate ? Aceasta este chestiunea prealabilă. Or, la lectura foarte atentă, cuvînt cu * cuvint şi rînd cu rind, a celor 269 pagini de text, ce am putut constata, în deplină obiectivitate ? Cu foarte rare excepţii, o proză ziaristică neşlefuită — scrupulul caragialian încă din primele încercări de la Ghimpele (1873—1875) fiind învederat dintr-un tempo al grabei condeiului, mai mult sau mai puţin doritoare de a fi spirituală, însă nescutită de agramatisme flagrante, îndeosebi supărătoare prin frecvenţa solecismului. Vom da un şir de exemple, în ordinea toiletării, chiar dacă acestea ar părea fastidioase, în primul articol, să zicem, greşală de tipar, specifică rostirii lui Pristanda : ....remuneraţiunile (sic) ce primesc in bani...“. Creşala de tipar e agravată de specificarea de la sine înţeleasă „în bani“. Orice remuneraţie implică banul. ....ministrul carele dintre toţi miniştri (sic) au făcut mai mult pentru opincă ! (Curiozităţi, pag. 65). *) în anii 1875—76. 2) 1899—1901 (n.n.). Un arhaism neobişnuit în proza lui Caragiale, necunoaşterea pluralului articulat şi dezacordul dintre subiect si predicat, intr-un singur rind, acesta-i un record, dar nu dintre cele caragialiene ! In acelaşi articol, pleonasmul „revine iarăşi“ şi, în 18 rinduri, de 6 ori conjuncţia dar cu înţelesul aşadar ! Nici această cascadă de necontrol stilistic nu e caragialiană. Să trecem la alte dezacorduri între subiect şi predicat : „Scurte vederi mai are «Presa» şi archivistul ei“ (pag. 673). „Focul d-sale era dd. Robescu şi Laurian“ (pag. 71). „...ura contra acestui guvern şi setea de putere vă este atît de mare...“ (pag. 77). ....lupta nu o face numai de dragul ei decit copiii...“ (pag. 158). „A trecut sute şi mii de ani...“ (pag. 196). „Mai ales însă l-a usturat dovezile ce am adus...“ (pag. 197). „...din titlu n-a rămas decît literile...“ (pag. 202). Caragiale n-a putut ezita de două ori în aceeaşi frază asupra relaţiei dintre subiect şi predicat, elementară în sintaxă, în acea sintaxa pe care, după spusa lui Slavici, şi-ar fi asumat-o cel dinţii, în cazul scrierii unei gramatici a limbii noastre. Iată fenomenul dublei greşeli : „Pentru a dovedi concordia, armonia, buna înţelegere care domneşte intre conservatori şi opoziţiune, după cum au domnit şi la guvern...“ (pag. 204). „...nici unul dintre şefii zişi conservatori n-au putut străbate în Parlament“ (pag. 221). „...a fost odată ca niciodată doi bravi eroi...“ (pag. 229). „...liberalii ar trebui să aibă recunoştinţă, către junimisto-conservatori, pentru că aceştia din urmă nu le-a primit, demisia“ (pag. 236). „..zelul şi devotamentul către stăpînire era cu p-aci să-l împingă a rupe blestemătoarea procură...“ (pag 249). „Femeile dă un ţipăt“ (pag. 263). Caragiale nu putea confunda genurile şi numărul la pronumele însuşi şi însăşi. Întîlnim însă : „...va mărturisi însuşi «Presa»...“ (pag. 06), şi : „Acum conservatorii îşi văd greşeala şi se plîng înşile de ceea ce au făcut“ (pag. 206). Să lăsăm însă acest penibil pomelnic, imputabil onorabililor colaboratori ai ziarelor respective, nu prea familiarizaţi cu gramatica, spre a trece la fondul problemei. Cînd cineva s-a familiarizat cu scrisul lui Caragiale, prin lecturi repetate, urechea îl ajută să distingă „timbrul“ personio, chiar cînd proza, literară sau jurnalistică, ar fi nesemnată. Or, se pare că nu orice conştiincios cercetător şi istoric literar este dotat cu acest simţ, de ordin intuitiv, graţie căruia recunoaştem personajul cunoscut după glasul său, chiar fără a-l vedea. Caragiale are, îrn proza sa politică, acelaşi tempo muzical ca şi in cea literară, largo şi lento. Vioiciunea nu-i era decît în spirit, şi mai ales oral, muşcător totodată, dar în scris Caragiale adopta negraba, sfătoşenia bătrânească. De aceea era la largul său, în articolele politice, numai cînd introducea o anecdotă, o istorioară, „fabula“ ilustrativă a temei ce şi-o propusese. Să luăm cazul cu G. Vernescu, important membru al partidului liberal, trecut, după zece ani de guvernare a lui I. C. Brătianu, în 1886, în opoziţie. In Constituţionalul (ziar junimist), la data de 23 iulie 1889, Caragiale semna sub pseudonimul Falstaff, pe care i l-am deconspirat (cum se spune astăzi !), un lung articol de mare vervă. Cronica fantezistă, în care trecea de ,la ironizarea „românismului“ lui Hasdeu şi al acoliţilor lui, la respectivul Vernescu, între prieteni, din George, mîngîiat cu neprevăzutul derivat Gună. Cum începe luarea în pleaznă a respectivului 7 „D. Gună Vernescu are multe slăbiciuni — aşa spun cei ce se ocupă cu politica. Eu, care fiu mă ocup cu dînsa 4), ii ştiu numai trei slăbiciuni, şi adică : Un ceasornic cu cuc, limba franţuzească şi proprietatea d-sale ,de la Tunari“. Urmează o intimplare imaginară in jurul ceasornicului cu cuc, câteva glume în jurul probabilului defect de vorbire al liderului liberal, sîsiiala, şi a reşedinţei sale rurale, la moşie. Cu acea specială slăbiciune pentru hazul ocazional al statisticii, după ce numără oile bătăi a înregistrat in 25 de ani ceasornicul dăruit de domnitorul Alexandru I. Cuza. Caragiale trece la franţuzeasca lui Vernescu, sîsîită, cum spuneam : „Z’aime beaucoup mon coucou...“ pentru „faime...“ Şi pasiunea pentru Tunarii săi e exprimată la fel : „Merci, mon ser [...], ze n'aime pas Sinaia, ze prefere Ies Artilleurs“. Cică Ian Vizirul ar fi tradus toponimicul Tunari în „artilleurs“ din „gomă“, uitîndu-şi limba părintească. Tot astfel traduce Florica, reşedinţa de l) Pe contrapagină, alte două pleonasme, în trei rinduri „a mai reînvia“ „o mai repetim“. V__________________ la ţară a lui I. C. Brătianu cu „la Petite Fleur“. Nimic agresiv, nici în ironizarea orientării lui Hasdeu, nici in aceea a lui Vernescu. Caragiale glumeşte, face haz şi provoacă insul. Foarte puţine sunt articolele reproduse de Marin Bucur, ce i s-ar putea recunoaşte fără ezitare lui Caragiale. Le vom numi mai încolo. Deocamdată ne întrebăm dacă apropierea pînă la identificare făcută între Caragiale şi Eminescu, publicişti politici, s-ar putea susţine. Iutii, Eminescu era un om dintr-o bucată, ceea ce se cheamă un caracter. A militat intre anii 1877 (noiembrie) şi 1883 (iunie), neîntrerupt, cu o aprigă convingere, necruţînd cele mai drastice caracterizări, prea ades violente, la adresa adversarilor liberali, consideraţi o plagă a ţării. Se poate spune acelaşi lucru despre Caragiale ? Lăsînd la o parte puţin probabila colaborare la ziarele Alegătorul liber (1875—1876), în calitate de simplu paravan, ca „girant responsabil“, şi la Unirea democratică (1876—1877), in calitate de corector, am trece la propria sa minusculă revistă umoristică, Claponul (1877), dacă... dacă Marin Bucur nui-ar fi atribuit 12 titluri in primul din cele două ziare şi trei în cel de-al doilea. Nici unul din acestea nu are „timbrul“ lui Caragiale, nici unul nu se foloseşte nici de arma intelectuală a ironiei, antifraza, ca în Ghimpele, nici de maniera anecdotică, afabulatorie. Sunt anodine atacuri împotriva regimului lui Lascăr Catargiu, care a guvernat între anii 1871—1876 şi a fost răsturnat de aşa-zisa coaliţie liberală şi liberaloidă, „de la Mazar-Paşa“. Urmează însă o serie lungă de 32 de articole publicate in ziarul liberal Voinţa naţională (1885). Era insă cu autorizaţia şefului junimist, P. P. Carp, obţinută prin bunele oficii ale lui Petre Missir, bunul său prieten, aşadar cu libertatea de a combate, fără a fi eliminat dintre beneficiarii politici şi literari ai Junimii. Or, in colaborarea politică, după atribuirea paternităţii acelor importante articole, în interval de şase luni (mai-noiembrie), asistăm la ieşirea lui Caragiale, nu zicem din tîţini, dar din ritmul său propriu, angajat, pare-se, trup şi suflet, aşa fel încât să-l autorizeze pe Marin Bucur să-l identifice, pasionat, cu Eminescu ! Ce e drept, autorul acestor articole e un liberal convins (său sîmt mai mulţi, nediferenţiabili, dar la fel de anodini), încercând, fireşte, printre rinduri, să facă şi spirite, dar gazetari de mina a doua, chiar dacă politiceşte, foarte informaţi. Asemănarea cu. Eminescu ni se pare însă curioasă din partea lui Marin Bucur, pînă în ajun „nespecializat“ în Caragiale, dar familiarizat cu scrisul lui Eminescu, căruia i s-a devotat îndeosebi, ieşind din sfera paşoptistă, în care se afirmase cu preţioase contribuţii. Cel mai bun dintre aceste articole. Bucureşti, 16 octombrie [In timpurile din urmă poporul românesc...“ tratînd problema captării de către străini a unora din marile noastre valori ştiinţifice şi artistice, este scris cu pondere şi justeţe, fără patimă, dar şi fără spirit, ceea ce nu i-ar fi lipsit, fireşte, dacă tema i-ar fi fost încredinţată, redacţional, lui Caragiale ! TRECEM acum la colaborarea lui Caragiale la ziarul junimist Constituţionalul (1889). Un" om de litere, poate Caragiale, să fi scris Muza lui Gună, pus în paralelism cu eroul eponim din Răzvan Vodă, în care singura notă de spirit este rolul jucat de acolitul lui Vernescu, Fache Protopopescu, ca ______________________________/ „muză“, similară Vidrei, în promovarea fruntaşului liberal. Poate şi un alt articol despre acelaşi. Afacerea Gună-Lahovary, să aibă ceva din pecetea caragialiană (cu semnătură „Un artilleur“). Mai sunt citeva articole spirituale din seria de 19 de la Constituţionalul, dar trebuie să precizăm că în redacţie figura şi omul de duh D. Teleor, care i-a scos lui Caragiale legenda că n-a dat mai nimic la gazetă. O altă victimă, a unuia din cei doi prieteni, ambii foarte spirituali, este Dumitru Brătianu (poreclit Papuca), in trei articole date de Marin Bucur ca ale lui Caragiale (ultimul semnat Aga). Mai mordant s-a arătat Caragiale in paginile ziarului liberal Gazeta ponorului (din care ni se dau ca ale lui 21 de articole, nesemnate sau semnate Ix, Yes, laurii, 1, Un mahalagiu şi Nenea). Remarcăm printre cele mai bune şi spirituale, posibil caragialeşti : Am recensământ, Putul nebunului, 3 la statistică, Nebunul regelui, Reflexiuni conservatoare, iarăşi programul (autorul fiind identificat în presa zilnică): In goană şi La „Orfeu“. La rubrica „Diverse“ şi „Mofturi“, articolul statistico-umoristic (o specialitate a lui Caragiale) Pe cine se reazemă guvernul, a fost publicat de noi in Gazeta literară de la 7 martie 1957, in seria Caragiale necunoscut. Cu un fals aer de seriozitate, autorul smulge risul cititorilor, iar noi i şi auzim „vocea“. Singura atribuire certă la rubrica Texte literare este aceea a traducerii după Mark Twain (Samuel L. Clemens), din Schiţele americane, a bucăţii Leac de guturai. Nu vom spune despre contribuţia lui Marin Bucur că ar fi neînsemnată. Credem însă că a plecat de la o premiză majoră greşită : aceea că Eminescu, prototipul doctrinarului incoruptibil şi al intransigenţei morale necruţătoare, şi-a ales în Caragiale omul din acelaşi oţel sufletesc. Or, marele Caragiale, împins de nevoile zilei, care nu iartă, a fost mereu disponibil ca gazetar, fără a se dărui, ci numai împrumutîndu-şi pana, în lipsă de convingeri politice ferme. Marin Bucur vede altfel lucrurile. Ne temem că va rămînesingur în identificarea de ordin structural şi etic, a lui Caragiale cu Eminescu, că nu va găsi în presa literară asentimentul la care se aşteaptă. 1-1 dorim însă sincer şi ne-am socoti în acel caz in eroare, admirîndu-1 pe Caragiale ca mare creator literar, nu şi însă ca un tot atît de mare gazetarie) şi un tot atit de neabătut şi de ferm ideolog în convingeri. Şerban Cioculescu 5) O observaţie de natură filologică ! Sintagmele şi expresiile pe care se reazimă Marin Bucur, în sprijinul indubitabilei atribuiri a textelor, nu-i sînt specifica lui Caragiale : pluteau in aer ! In schimb, ne lovim de ortografii şi cuvinte niciodată folosite de Caragiale care scria totdeuna şi todeuna pentru totdeauna şi niciodată totdauna şi întotdeauna, aminteri şi niciodată altminteri sau dealtminteri. In altă ordine de idei , Marin Bucur certifică just buna cunoaştere a limbii franceze de către Caragiale. Acesta nu putea scrie „hors de iod“ pentru in afara legii, corect „hors la lot“ ; numele „faimosului cavaler gascon“ nu se ortografia Lozun, ci Lauzun (mareşal înrudit prin alianţă cu Ludovic XIV). Idem : Barbe Bleue, nu Barbe Bleu și entre-filet, nu antre-fillet la Note și comentarii (pag. 313). Restituiri? 4) Vrea să zică, nu o avea la inimă, îi era indiferentă. rapez (CXCV) 843. Luciditatea este o insulă la care mi-e mai greu să ajung decit dacă ar fi să înot pînă la Insula Paştelui. 844- Totul poate fi perfecţionat, in afară de stropul de rouă Nu va fi fiind el punctul pe care il căuta Arhimede ? 845. Prin nu ştiu ce împrejurare, pe la doisprezece ani am încălţat o pereche de cisme care îmi veneau perfect şi am rămas cu ele toată ziua. La un moment dat, mi-am oferit şi voluptatea de a le cravaşa cu o nuieluşă. Seara, călcam altfel pămintul şi priveam altfel in jurul meu. Slavă Domnului că nu le-am mai încălţat şi a doua zi, 846. Bucătăriile de campanie ale nemţilor, în timpul primului război mondial : o marmită uriaşă pe două roţi, sub care focul ardea în timpul mersului, alimentat de cite un rezervist care nu mai avea in cap faimoasa cască teutonă, ci o capelă fără cozoroc şi fără culoare, ca de ocnaş. 847. Pînă aproape de douăzeci de ani, m-am visat călătorind în jurul lumii, descoperind păminturi necunoscute, ucigind tiranii, desfăşurind steagurile libertăţii, luind parte la fapte menite să schimbe destinul omenirii. Dar poate că toate acele vise pentru care n-aveam nici o aptitudine, urmăreau să mă ducă in cele din urmă în faţa mesei de scris cu un clocot lăuntric pe care altminteri nu l-aş fi avut. Căile domnului sunt, in adevăr, multe şi necunoscute. 848. In India, primii şacali pe care i-am văzut in viaţa mea erau nişte javre care se strecurau pe un maidan cu coada între picioare. Cei cărora li se spuneau șacali în Europa erau mult mai fioroși. Geo Bogza — România literară .