România literară, aprilie-iunie 1987 (Anul 20, nr. 14-26)
1987-04-23 / nr. 17
ÎL MAI despărţeau doar cîteva săptămîni de luna septembrie şi Matei nu izbutea să se obişnuiască — în ciuda faptului că i se întîmpla să se gîndească din ce în ce mai des la „eveniment“, cum îi spunea el cu un fel de autoironie care făcea şi ea parte din mijloacele lui de apărare — cu gîndul că pe la mijlocul lui septembrie (mai exact spus pe ziua de doisprezece — oricum nu se născuse pe data de treisprezece, ceea ce la o privire retrospectivă nu însemna mare lucru, nici cifra doisprezece nu s-ar putea spune că i-ar fi purtat cine știe ce mare noroc în viață) împlinea vîrsta rotundă de cincizeci de ani. — Iată un cuvînt care îi devenise în ultima vreme foarte nesuferit; sintagma asta, rostită prea des, risca să ascundă în vesela ei formulare — aparent liniştitoare, nu poţi să te sperii, nu-i aşa, de ceva „rotund“ — germenii unei anumite ameninţări bine disimulată (Matei îşi aduce aminte de zîmbetele adresate muribunzilor, însoţite de cuvintele, deasemenea liniştitoare, că „în curînd ai să te faci bine“) incit ori de cite ori i se vorbea de „virsta rotundă“ pe care o va împlini la toamnă, el desluşea in zîmbetele însoţitoare, a căror menire era să dea cuvintelor acel nesuferit aer liniştitor, o anumită lumină inconştientă ; se jucau, deci, cu cuvintele, nu-şi dădeau probabil seama foarte clar ce înseamnă să împlineşti cincizeci de ani, o jumătate de secol, trecînd cît ai bate din palme, o alunecare continuă, şi pe nesimţite, o trecere prin timp de parcă ar fi mers în permanenţă legat la ochi, da, acesta era sentimentul pe care îl încerca el, bărbatul care urma să împlinească doar peste cîteva săptămîni frumoasa virstă „rotundă“, şi ei toţi care vorbeau despre lucrul ăsta ca despre un fel de sărbătoare, neînţelegînd — de fapt nu aveau cum să înţeleagă —, teama de care era el cuprins, de parcă ar fi fost vorba să i se întîmple un anumit lucru cît se poate de ruşinos sau penibil. Şi Matei îşi aducea aminte că o jenă asemănătoare acesteia a simţit pe vremea cînd era foarte tînăr, student în primii ani de facultate, şi părinţii şi rudele apropiate începuseră să-i vorbească despre însurătoare. „De-acuma eşti om în toată firea, îi spuneau, mult nu mai ai pînă ţi-om juca la nuntă“, iar obrajii i se aprindeau ori de cîte ori îi auzea vorbindu-i în felul ăsta, între imaginea pe care şi-o făcuse despre el însuşi şi această imagine străină — bun de însurătoare, un bărbat în toată firea — se căsca o prăpastie mult prea adîncă, cele două chipuri nu se potriveau de fel: sîngele i se ridica în obraji, roşea ca o fată mare căreia i-a fost dat să audă fără voia ei un anumit lucru cît se poate de rușinos. „Deocamdată nu mă gîndesc la însurătoare, — le răspundea el cu voce joasă și cumpănită, ca unul care a cîntărit bine cuvintele înainte de a le lăsa să-i iasă din gură — să terminăm facultatea (cine știe din ce pricină, probabil ca să dea mai mare greutate, cuvintelor rostite de el, folosea pluralul) şi după aceea om vedea ce şi cum, da, avem timp destul, la ce să mă grăbesc ?“ şi ultimele cuvinte, spuse, în sfîrşit, la persoana întîi, le rostea cu urechile roşii ca sfecla, din pricina fîstîcelii, privindu-şi însă drept în ochi interlocutorul, o privire copilăroasă şi jucăuşă care contrasta cu acele cuvinte atît de cumpănite şi cu scaun la cap pe care tocmai le rostise (da, într-adevăr, e încă un copil, îşi spunea cel ce îi surprinsese privirea naivă, unuia ca ăsta nu i-a venit încă vremea de însurătoare, prea multe responsabilităţi şi greutăţi dintr-odată, nu-l văd în niciun caz descurcîndu-se, să mai zburde, mai bine, cît e încă tînăr, cît mai poate, să se bucure de viaţă, să-i guste dulceaţa, nici nu cred ca pînă acuma, îşi spunea cel ce descoperea oarecum mirat şi uşor întristat privirea candidă a proaspătului student, să ştie prea bine cam cum e viaţa asta, să se lovească oleacă şi el de pragul de sus, cum se spune, şi după aceea o fi vreme şi pentru toate celelalte). Mai avem timp, spunea ,aşadar, tînărul student (treizeci de ani s-au scurs de cînd a fost rostită această frază memorabilă !) şi într-adevăr mai era timp, foarte mult timp în faţa lui, viaţa se desfăşura la nesfîrşit parcă, zilele, lunile, anii, cine să-şi piardă vremea cu numărarea lor, va fi timp, bineînţeles pentru toate, va fi timp şi pentru dragoste, să facă bine şi să nu-i poarte ei de grijă, şi mai ales să nu-i grăbească, pentru că el unul, să-şi bage ei în cap lucrul ăsta, nu e de fel grăbit, un drum lung se întinde în faţa lui şi el e abia la începutul acestui drum (Matei îşi închipuia pe timpul acela, cu naivitatea specifică tinereţii şi cu optimismul funciar al acesteia, că într-adevăr drumul acela e fără sfîrşit), aşa le răspundea, deci, celor ce-l grăbeau vorbindu-i de însurătoare şi de toate celelalte responsabilităţi specifice anilor maturi, celor ce-i vorbeau despre obligaţiile pe care urma, vrînd-nevrînd, să şi le asume, iar el pe timpul acela se simţea încă mult prea tînăr, îngrozitor de copilăros şi cu toate că avea o barbă aspră pe care şi-o rădea în fiecare dimineaţă, nu era încă, nici vorbă de aşa ceva, un bărbat matur, pe deplin format. Şi de unde să bănuiască Matei (împlinise tocmai vîrsta „rotundă“ de douăzeci de ani !) că nici peste ani și ani, nici măcar atunci cînd va împlini vîrsta „rotundă“ de treizeci de ani — i se cîntau la Ateneu primele compoziţii sub bagheta lui George Georgescu (şi începea de-acuma să aibă succes) — nici atunci cînd va împlini vîrsta la fel de „rotundă“ de patruzeci de ani şi nici acum cînd se apropia de vîrsta nu mai puţin rotundă de cincizeci, nu va avea sentimentul acelei maturităţi depline, a echilibrului pe care anii, odată cu trecerea lor implacabilă, ar fi trebuit să i-1 sădească în suflet, în aşa fel încît ruptura între chipul arătat lumii şi adevărata sa fiinţă se adîncise în loc să se micşoreze, din ce în ce mai mult, iar obiceiul pe care şi-l luaseră unii studenţi de-ai lui, de a-i vorbi de-acuma nu numai cu respectul datorat unui profesor, ci şi cu acea condescendenţă pe care tinerii o arată oamenilor mai în vîrsta, îl uimea (nu de nerecunoaşterea vîrstei din cochetărie era vorba, sentiment mai curînd feminin şi mai rar încercat de un bărbat, ci mai curînd de incapacitatea de a accepta o evidenţă : anii existau, se adunaseră, ca să zicem aşa, nu era vorba de nici o greşeală, de vreo numărătoare rău făcută şi totuşi lui Matei nu-i venea să creadă că el a atins vîrsta de cincizeci de ani). Adevărul era că Matei uita că între ei şi el se căsca prăpastia unei generaţii, c-ar putea — toţi aceşti tineri cu bărbi frumos fasonate, toate aceste fete cu pantalonii bine întinşi pe coapsele lor de femei în toată firea — să-i fie copii, propriii lui copii. Această incapacitate de a-şi înţelege vîrsta, de a percepe cu adevărat, îl speria uneori pe Matei, de parcă ar fi fost vorba de o infirmitate ruşinoasă şi făcea tot ceea ce îi stătea în puteri să nu fie observată. SA-L PRIVIM pe Matei în timp ce străbate Calea Victoriei, supraaglomerată la această oră a zilei, îndreptîndu-se spre agenţia de voiaj. Cu toate că luna august se apropie de sfîrşit, căldurile sînt încă in toi, asfaltul e moale sub paşii trecătorilor. O lucrare a sa se va cînta în sezonul estival la Timişoara, ultima sa lucrare al cărei titlu complet este „Muzică funebră pentru orchestră de coarde“. Cuvîntul funebru a fost însă scos din titlu de către organizatorii festivalului, nu înainte, bineînţeles, de a i se cere consimţămintul, consimţămînt pe care Matei şi-l dăduse nu fără o oarecare strîngere de inimă, dar pînă la urmă cedase ; ţinea mult la lucrare şi era nerăbdător s-o audă într-o sală de concert, mai era şi dirijorul, un băiat deosebit de talentat care îi fusese student . „Vreau să vă cînt lucrarea cu orice preţ, îi spusese acesta la telefon. Dacă unii se sperie de cuvîntul „funebru“, parcă n-ar fi şi ei muritori ca toţi oamenii, ce-i de făcut, maestre ?!“, şi pe Matei îl neliniştea şi îl nemulţumea în acelaşi timp cuvîntul maestru, studentul ăla al lui nu-i spusese niciodată aşa, probabil că tot pentru a-i impresiona pe cei care „încearcă să-i pună beţe în roate“ era atît de protocolar la telefon — „să-l scoatem, urla fostul lui student, în pîlnia telefonului, să le facem pe plac ! Muzica rămîne aceeaşi, nu avem nimic de pierdut, nu-i aşa maestre ?“ „Nu-mi mai spune maestre, ştii că nu-mi place !“ „Fie, renunţăm, deci, la cuvîntul «funebru» şi la «maestre» aşişderea. Şi vă aştept sîmbătă la concert, neapărat să veniţi“, îi spuse băiatul la telefon şi Matei nu putu să nu-i accepte încăpăţînarea, să nu-l aprobe pentru tăria de care dădea dovadă. îl preţuise în chip deosebit în toţi anii cît îi fusese student. Dintre studenţii pe care îi avusese, la acesta ţinea cel mai mult. îi admira, de fapt, sentiment pe care şi-l ascundea cu grijă, conştient de ciudăţenia situaţiei. Normal ar fi fost ca studentul să-şi admire profesorul, or, în cazul lor, lucrurile se petreceau tocmai invers : dascălul îşi admira elevul, o admiraţie totală, fără nici o reţinere. Se temea însă să nu se facă de rîs, să fie ridicol, dînd-o în vileag, aşa că avea grijă ca ceilalţi să nu observe cît de fermecat era de fapt, cîte nădejdi îşi punea în talentul remarcabil al acestui tînăr, cu o fire curajoasă şi francă, al acestui băiat dintr-o bucată, fiul unor ţărani din Bucovina. Pătrunzînd misterele şi profunzimile ameţitoare ale ultimelor cvartete ale lui Beethoven, în stare să-i vorbească ore în şir, lui, profesorului, care îl asculta, fermecat, despre muzica lui Allan Berg şi Stockhausen! Continua să vorbească şi să se poarte ca un ţăran, cu firescul, spontaneitatea specifică oamenilor din nordul ţării (unora, care îl cunoşteau mai puţin, putea chiar să le pară necioplit, uimindu-i doar cînd se afla la pupitrul orchestrei, în sala de concert cînd devenea dintr-odată alt om, marele artist uimindu-i şi fermecîndu-i pe toţi cu strălucirea şi forţa talentului său). Matei îl lăsa ceasuri întregi să-i vorbească (momente în care diferenţa de vîrstă dintre ei doi dispărea : spunîndu-şi părerile şi dezvăluindu-şi opţiunile muzicale, tînărul nu-i vorbea ca unui profesor, era mult prea sigur pe el, prea ferme îi erau convingerile, ca să mai aibă nevoie de „sfaturi“ sau de „coordonarea" cuiva) fără să scoată un cuvînt, fuma ţigară după ţigară privind în gol — aparent absent, — pe deasupra capului foarte blond al tînărului bucovinean şi simţea cum în suflet îi pătrunde pe nesimţite, pe lîngă afecţiunea şi admiraţia pe care i-o purta (pentru că de admiraţie era doar vorba !), durerea surdă a constatării că el n-a fost niciodată aşa, niciodată opţiunile lui artistice n-au fost atît de intense, de absolute ca ale tînărului care chiar în clipele astea se revolta împotriva caracterului prea abstract al nu ştiu cărei compoziţii (Matei era de asemenea uimit de amploarea informaţiilor lui, tînărul ăsta ştia, aşa i se părea lui, totul a lui Xenakis. „O inteligenţă care se opreşte aici, spune tînărul şi face un gest cu mîna, de parcă ar fi vrut să-şi despartă capul de restul trupului, fără să coboare pînă la inimă, pînă în suflet, fără să aibă, ca să zic aşa, o legătură cu restul trupului — spune băiatul, apoi se apucă să-i vorbească despre Filipovna din Idiotul lui Dostoievski şi despre o scurtă frază pe care o spune acea femeie extraordinară prinţului Mîşkin, despre modul în care acesta de fapt „gîndeşte cu inima" şi Matei îl asculta, fără să-l supere unele formulări încă destul de copilăroase ale unor reflecţii, pentru că dincolo de ele, îşi spunea, gîndirea tînărului era pe deplin formată : „n-am ca să-l mai învăţ, îşi zicea, de la mine nu mai are ce să afle...“. „Ce răbdare aveţi, domnule profesor, spune tînărul oprindu-se brusc din interminabilele lui peroraţii. Spun prostii cu ghiotura, şi dumneavoastră suportaţi totul fără să crîcniţi. In loc să mă opriţi cînd vedeţi că bat cîmpii, stai, măi băiatule, că m-ai ameţit la cap, să ziceţi, mă lăsaţi să trăncănesc vrute şi nevrute...“. Vorba lui moale, moldovenească, se afla parcă în contrast cu firea lui sinceră, aprinsă şi nesupusă.» (Fragmente din romanul inedit „Melancolie“) Sorin TITEL Vai, cum zboară anii . Paul MICLAU Simplu discurs Discursul acesta mă taie-n bucăţi ca simplu discurs semnificant chemat să-mi ucidă înţelesul pur să mă rupă de lume prizonier mă ţine in chingi de limbaj sub presiune de vorbe chemate să sece înseşi izvoare de lacrimi dar mai ales discursul ăsta catifelat fiinţă însăşi turteşte sub ciocane perfide lumină inchide pecetluieşte inculcă neant infinitezimal inimii mele rană deschisă 14 România literară Te caută Noaptea mea vidă te caută cintec defunct dintru greier stele absente rănite urcă un singe de moarte trec printre umbre cusute buzelor noastre de vise văi parastase mă cheamă germen neantului rece rup cu virtejul din plete laptele căii de ceruri frunze din carnea de aburi somnul îl smulg dintre coapse coasă din cuiburi demente facute roabă sub ritmuri în fundul grotei In fundul grotei de vis tresaltă două luminări in care urcă sevă de sens spirală cu plete de rouă afară soarele moare sub umbre topite în lacrimi deodată sensul lume se face in ritmul roșu de foc iar moarta durată invie ciorchinii buzelor tare deschideţi voi boieri porţile raiului să intre impăratul măririi doamna puterilor ea este împăratul măririi iar orgă albastră clădeşte fiinţa pe axa ruptă din cer geologic iar cind ieşim la lumină în vine plouă cu muguri din joia arhaică preludiu de alb neant ce răsare-n ochii-ţi de singe dar pleci şi ai să dormi in absenta culoare absentul parfum din vîrful arselor miii ce iscă pumnalul de jar Am căzut Am căzut in genunchi şi lacrimi curgind pe pămint înfloreau in rugăciune tirzie am stat sub viforniţă naltă sub val de nefiinţă capul plecind cu singe am stropit mososul negru dezbrăcînd durata de lume n-am lăsat-o să plece şi-aşa s-au ciocnit trei poli ai durerii unse cu izvoare de prins de-atunci desfac în fiecare zi petale largi de moarte caldă şi-i adulmec parfumul culcat in virful de deal. Legăturile Stau sub reţea legăturile strînse-n tensiune cerească şi mă culc pe sub priciul stelelor trepte coboară în mine cu găleata privirilor stinse buze torcind intru cinepă neagră curg mozaicul absurd gind sub lichid revărsat peste gene de piatră iar aşteptare mâmpinge şi mă închide in spaţiu deschis domn arestat inaintea genezei ochi de rafale ntoarse in crucile tale moarte