România literară, ianuarie-martie 1988 (Anul 21, nr. 1-14)

1988-01-14 / nr. 3

Continentul OCMAI autorul formulei „critica estetică nu rentează“, G. Ibrăileanu, a fost, din raţiuni estetice, cel mai implacabil adversar al publicării postumelor lui Eminescu. El poate părea azi refractar şi neînţelegător faţă de impresionantul tezaur al totalităţii eminesciene. Dar adevărul e că la data respectivă acest tezaur nu era practic încă descoperit, iar primele ediţii de „inedite“ nu ofereau, cu prea puţine excepţii, decât un material fie abandonat, fie rezervat pentru prelucrări viitoare, fie utilizat în mod superior în antume. Erau texte evident mai prejos de exigenţa artistică a poetului şi nu purtau învestitura girului său. „Eminescu nu e, nu poate fi altul decit cel ce a voit el însuşi să fie. Tot ce n-a voit să fie e foarte util pentru priceperea poetului, dar nu e adevăratul Eminescu. Acolo unde Eminescu nu a pus toată arta sa, nu mai este el“, scria Ibrăileanu atunci (Opere, I, Buc. 1974, p. 207). Această „artă“ a lui Eminescu, efect al scrupulului artizanal de extremă stricteţe la care-şi supunea, potenţînd-o la maximum, inspiraţia genuină, i-a zguduit pe contemporani, în primul rînd pe cei din cercul Junimii, şi a însemnat un moment hotărîtor al spiritului românesc. înainte de a se fi despuiat şi estimat întregul Nachlass eminescian, fragmentele nu totdeauna fericit alese ce începuseră a se tipări, fără metodă nici simţ critic, nu puteau, fireşte, suporta comparaţia cu sunetul irezistibil şi siguranţa antumelor. Simţul estetic al lui Ibrăileanu era uneori, ce e drept, grevat de spiritul de grup sau de nişte preconcepţii, dar cînd funcţiona, funcţiona ireproşabil, nuanţat, profund, cu entuziasm lucid, precis, liber, de pildă in privinţa lui Tolstoi, a lui Turgheniev, a lui Proust, a lui Thomas Hardy, last but not least în privinţa lui Caragiale şi Eminescu, cărora le-a consa eminescian crat studii fundamentale, de o inteligenţă absolut scînteietoare. Toate observaţiile lui privind arta lui Eminescu sînt de o rară acuitatei pertinenţă. Admiraţia lui pentru aceasta artă îl făcea cu drept cu- Vînt să respingă felul cum se editaseră primele postume, la regim egal cu operele finite, ceea ce atunci însemna o confuzie de valori. El admitea însă necesitatea publicării, ca documente, a manuscriselor rămase ; admitea că printre acestea nu se putea să nu se afle germeni de poezie, dar socotea că atari latenţe netrecute prin travaliul artistic al poetului nu erau propriu-zis „operă“ şi trebuiau să rămină in afara acesteia, ca material de studiu ; de fapt nici nu puteau incă, atunci, să fie altceva. In prelegerea din 8 decembrie 1912 le spunea studenţilor : „Nouă, mai bătrîni, cu toate că îl cunoaştem foarte bine, îl ştim pe de rost pe Eminescu, ne-a fost dat să cetim acel Geniu pustiu, o operă pe care ar fi putut-o scrie, în afară de scînteieri geniale, chiar şi d. Scurtu“ (Opere, 9, Buc. 1980, p. 112 ; aşadar nu i-au scăpat „seînteierile geniale“, cum bine le numeşte, prezente în această Încercare imatură şi practic desfiinţată de autor prin trecerea unor întinse pasagii din ea în Sărmanul Dionis). Ne dăm seama acum că „a şti pe de rost“ nu înseamnă negreşit şi „a cunoaşte foarte bine“. Obiectiv nu putea fi cunoscut foarte bine Eminescu atîta vreme cît totalitatea manuscriselor nu fu- „ sese parcursă, necum cercetată. E drept că Iorga a simţit de la început că in caietele rămase se găsea şi altceva decit bruioane şi însemnări de atelier, şi a spus, încă din 1903, cuvintele acestea, reluate de el într-o conferinţă din 1938 şi citate de Constantin Noica în 1975 : „Pen- Alexandru Paleologu (Continuare in pagina 14) ” E MINESCI Tinereţe tare II aprilie 1869, cînd tipăreşte pe o îndoliată foaie volantă poezia La moartea principelui Ştirbey, pînă la apariţia, în aprilie anul următor, a poemei Venere şi madonă, în creaţia eminesciană se produce o vizibilă modificare calitativă. Sporul valoric, favorizat de răgazul meditativ oferit de claustrarea în studiile universitare vieneze, se reflectă, mai întii, în articolele publicate în prima jumătate a anului 1870 in „Familia“, „Albina“ şi „Federaţiunea“ ; apoi, în colaborările oferite revistei „Convorbiri literare“, în asemenea circumstanţe, Eminescu simte imperios imboldul de a se delimita de contemporani şi de a se raporta la tradiţia literară naţională. Valorile culturale autohtone şi momentele hotărîtoare ale trecutului istoric, în care marile personalităţi s-au identificat generos cu năzuinţele mereu nestinse ale colectivităţii, se string într-o constantă a gîndirii eminesciene, într-o dominantă specifică întregii sale activităţi, relevată iniţial de poema Epigonii. Inserţia în tradiţie L A 20 de ani, Eminescu avea — demonstrează G. Călinescu ’) — o cunoaştere integrală a literaturii române, absorbind creator cele mai mărunte elemente ale operei predecesorilor. Ii erau familiare scrierile lui Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. Ghica ; pe T. Maiorescu îl cita în ianuarie 1870, intr-un articol ; citise producţia generaţiei paşoptiste, precum şi traducerile din literatura universală , parcurgea publicaţiile periodice şi, mulţi ani de zile, împrejurări biografice l-au familiarizat cu repertoriul dramatic autohton şi străin. Cronologic, întîile informaţii istorice asupra literaturii naţionale i le-a oferit Lepturariul românesc cules den scriptori români, masiva antologie editată de Aron Pumnul între 1862—1865, in şase mari volume, cuprinzînd biografia şi, selectiv, opera tuturor scriitorilor români de la origini pînă la mijlocul secolului trecut. Despre această antologie, Eminescu emitea, în ianuarie 1870, în „Albina“, judicioase opinii : „Dacă apoi Lepturariul a exagerat în laude asupra unor oameni ce nu mai sunt, cel puţin aceia, mulţi dintre ei, au fost pionieri perseverenţi ai naţionalităţii şi ai românismului [...] de nu erau genii, erau cel puţin oameni de o erudiţiune vastă, aşa precum nu există în capetele junilor noştri dandy“-. Cristalizat din străbaterea completă a literaturii autohtone, Epigonii, apărut la 15 august 1870, în „Convorbiri literare“, ni se înfăţişează astăzi ca un compendiu de istorie literară, iar autorul lui, întîiul mare istoric literar modern al literaturii române. Eminescu parcurge diacronic universul literelor naţionale, de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, pînă în anul 1870, şi exprimă judecăţi de valoare ce îşi păstrează nestinse, peste ani, frumuseţea rostirii şi pertinenţa caracterizării. Eminescu nu se întoarce spre trecut călăuzit de o simplă metodă istorică. El schimbă mereu unghiul de percepţie şi modifică perspectiva, atent continuu la nuanţe, într-un discurs metalingvistic, in care metoda psihologică se îmbină cu criteriul sociologic, şi critica tematică se alătură analizei caracterologice, totul subordonat principiului estetic. Eminescu realizează, în fapt, o istorie a valorilor artistice, prefigurînd surprinzător şi anticipînd neaşteptat integralismul metodologic utilizat de G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. întîiul segment liric al primului tablou aduce în actualitate poeţii mărunţi de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul veacului următor. Evocarea este realizată fie prin aluzii la operele semnificative, fie prin caracterizări sintetice, în care tematismul : „Văcărescu cîntînd dulce a iubirii primăvară“ ; „Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic“ ; Doniei, care „ca să mediteze pune / Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb“ ; detaliile caracterologice şi elementele psihologice : „Prale fire cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic“ * sînt aşezate într-un maiestuos context sociologic : „Cînd privesc zilele de aur a scripturilor române, / Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine“. Selectînd din planul paradigmatic al limbii substantivul „scripturi“ și introducindu-l pe axa sintagmatică a versului, în locul uzualului cuvînt „scrieri“, Eminescu aşază opera predecesorilor în domeniul sacrului* 23). Conotaţia „sacralitate“ sugerează perenitatea creației antecesorilor, iar devierea explicită, construită pe raportul dintre planul expresiei şi planul semantic o învăluie intr-o atmosferă gravă, ceremonioasă. Solemnitatea imprimată textului accentuează suplimentar deferenţa cu care poetul se apropie de tradiţie, fără ca respectul să atenueze spiritul critic. Eminescu nu admiră pe Al. Sihleanu sau pe D. Ţichindeal ; el nu elogia valoarea estetică a operei lor, ci contribuţia adusă — oricînd vrednică de laudă — la mlădierea limbajului artistic. Cultivarea limbii, accentua Eminescu, contribuie la păstrarea sufletului naţional şi constituie un elevat indice de civilizaţie : măsura nivelului de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale a naţiunii este dată de „o limbă sonoră şi aptă a exprima prin şir şi accent logic cugete, prin accent etic şi sentimente“4). Eminescu identifică frecvent termenul propriu cu cel figurat, realizind memorabile metafore coalescente : „Mumulean glas de durere“, „Cichindeal gură de aur“, „liră de argint Sihleanu“. A fost observată și o intertextualitate particulară, vizibilă în utilizarea citatului ca procedeu de includere, ce implică „atît o conştientizare a tehnicii poetice, cît şi, mai ales, o atitudine faţă de tradiţie“5). Firesc era ca Eminescu să încorporeze în text versuri ale poeţilor analizaţi. „Daniil cel trist şi mic“ reprezintă o sintagmă expresivă a distihului : „Daniil Scavinschi cel mititel la statură / Pe care plăcu naturii a-l lucra-n miniatură“; structură similară are propoziţia dedicată lui Anton Pann : „S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb“. A doua secvenţă a primului tablou oferă o imagine panoramică a generaţiei paşoptiste. Criteriul estetic este mai apăsat şi Eminescu realizează o ierarhie valorică, reflectată în preţuirea neegală a scriitorilor. Bolliac, G. Alexandrescu, V. Cârlova sunt caracterizaţi fiecare prin cîteva versuri care reliefează mesajul naţional şi social al operei. In schimb, I. H. Rădulescu, D. Bolintineanu, Andrei Mureşanu, C. Negruzzi sunt evocaţi prin cite o strofă ce recapitulează notele specifice creaţiei. Scriitorul reprezentativ i se pare a fi V. Alecsandri. De aceea îl şi scoate în prim plan, dedicîndu-i trei strofe şi portretizindu-l cu epitetele utilizate de Alecsandri însuşi în lirica sa : „... acel rege al poeziei veşnic tînăr şi ferice“. Modalitatea predilectă de apreciere valorică rămîne tematismul. Procedeul are o justificare implicită : personalitatea lui Alecsandri rezumă o epocă, dar fiecare scriitor în parte şi toţi la un loc contribuie la dezvoltarea speciilor şi la consolidarea genurilor literaturii naţionale. Eminescu nu ignora opinia junimiştilor, de aceea preîntîmpină eventualele obiecţii în epistola ce însoţea trimiterea poemei lui Iacob Negruzzi : „Dacă în Epigonii veţi vedea laude pentru poeţi ca Bolliac, Mureşan şi Eliad, acelea nu sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că intr-adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştintă cu care lucra ei“. Asupra tuturor va reveni ulterior, despre toţi — remarca iarăşi G. Călinescu —, făcîndu-şi „o foarte dreaptă judecată“. 3) D. Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 18. 4) G. Călinescu, Opera lui M. Eminescu, II, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 188. 5) Nicolae Manolescu, Despre poezie, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 89. 3) G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, I, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, p. 465—494. 2) M. Eminescu, Opere alese, I, ediţie îngrijită de Perpessicius, Editura pentru literatură, București, 1964, p. 259.