România literară, iulie-septembrie 1988 (Anul 21, nr. 28-40)
1988-07-21 / nr. 30
Ediţii E Un istoric al filosofiei româneşti STE tm istoric al filosofiei un filosof ? Incontestabil. Înţelegerea, apoi interpretarea şi ierarhizarea valorică a operei unuia sau a mai multor filosofi presupune, necondiţionat, abilitarea prealabilă in ramurile in care se specializase „obiectul de cercetare". Ne stau la indemînă — in sprijin — exemple ilustre. Că sînt şi excepţii, cine le-ar putea nega ? Dar, in linii generale, adevăratul istoric al filosofiei este el însuşi un filosof. (Sper că nimeni nu-mi va cere, aici, să definesc şi ceea ce este un filosof sau ce este filosofia). Nicolae Bagdasar s-a impus, in deceniile interbelice, drept un cugetător care se specializase în cercetarea istoriei filosofiei. Cu deosebirea celei româneşti. Era fiu de ţărani dintr-un sat de lingă Bîrlad, avînd ca frate pe cel ce va deveni fondatorul chirurgiei neurologice româneşti, Dumitru Bagdasar. A răzbit, ca şi fratele său, singur şi greu pînă a ajunge să-şi ia licenţa în filosofie, în 1922, la Bucureşti. CU o bursă, obţinută prin concurs, studiază la Berlin — pină in 1926, — cu profesori celebri (printre care i-am pomeni pe Max Dessoir, W. Sombart, Alois Riehl). Şi-a luat in 1926 doctoratul, cu o teză despre Noţiunea de valoare teoretică la Riekert, după care a început asaltul universităţii. In 1928 C. Rădulescu-Motru 11 ajută să devină asistent pe lingă catedra sa. Dar de-abia în 1942, după ce Motru fusese pensionat, izbuteşte să devină profesor la Iaşi, funcţiune pe care o ocupă numai pină in 1949, cînd devine consilier ştiinţific la Institutul de Filosofie din Bucureşti. Avusese şi cinstea de a fi fost, din 1942, membru corespondent al Academiei. In 1970, cu un an Înainte de moarte, a devenit membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice. A murit, în 1971, avînd 75 de ani, obosit dar cu proiecte de noi cărţi. Destinul său a fost legat, pină prin 1948, de fostul său profesor Rădulescu- Motru, care i-a oferit postul de asistent, l-a încredinţat (in 1928) secretariatul de redacţie al „Revistei de filosofie“ (pe care 11 va ocupa pînă in 1943, asigurînd publicaţiei ţinută, seriozitate şi regularitate in apariţie). In acelaşi an, 1928, tot Motru l-a onorat şi cu funcţiunea de secretar al „Societăţii româneşti de filosofie" (organized acele celebre, în epocă, cicluri săptămînale de conferinţe la B.C.U.). Şi tot la sugestia lui Rădulescu-Motru a coordonat ştiinţific cele cinci volume din Istoria filosofiei moderne (1937—1941). Intre 1941—1944 a fost pină şi administrator (director) al Casei Şcoalelor. A avut acest cugetător şi vocaţia de organizator. Pentru că toate aceste funcţiuni acaparante, Bagdasar a ştiut să le finalizeze strălucit, fără a-şi abandona propriile lucrări. Oricum, in mişcarea filosofică românească de prin 1928 pînă spre 1947— 1948, Bagdasar era factotumul, cu o prezenţă atît de diversificată incit părea a fi ubicuă. Eruditul nu a apucat (nu a voit ?) să-şi elaboreze o concepţie filosofică sistematică, deşi exemplul profesorului său l-ar fi îndemnat să o facă. S-a mulţumit să se impună in domeniul, atît de stimabil, al contribuţiilor în diferite despărţăminte ale filosofiei (teoria cunoaşterii, logică, filosofia istoriei şi a culturii). A fost, ca şi profesorul său, un raţionalist, considerind că realitatea există independent de subiect iar acesta — prin raţiunea sa — e înzestrat cu deplină posibilitate de a o cunoaşte. A făcut deci parte din orientarea raţionalistă a cugetării filosofice româneşti, care a pornit de la Maiorescu şi Conta, pentru a se consolida prin opera unor Rădulescu-Motru, Mircea Florian (cel mai important filosof român de cînd există la noi filosofie), P. P. Negulescu, Ion Petrovici, Vianu, Ralea, D. D. Roşea, Camil Petrescu, Petre Andrei şi încă alţii. Spre orientarea subiectivilor (ca să folosim categorisirea propusă de Ion Ianoşi) a privit cu mefienţă, a combătut-o dar s-a străduit, caistoriograf, să o înţeleagă şi să o explice obiectiv. Desigur teza sa de doctorat ca şi buna sa carte Teoria cunoştinţei (din 1941, ed. a II-a 1944) il recomandă ca un cercetător preocupat de filosofia valorii şi epistemologie. Ar fi trebuie să persevereze in aceste domenii. Nu se ştie de ce a preferat să se dedice istoriografiei filosofiei. El o concepea, are dreptate Gh. Vlăduţescu, ca o filosofie a filosofiei. Aşa se face că, in 1940, îi apare Istoria filosofiei româneşti, concepută pentru acea lucrare impunătoare care a fost Istoria filosofiei moderne. De aceea, in 1941, o va reedita, ca o parte a celui de al V-lea volum din acest corpus istoriografie. Cartea lui a fost cea dinţii exegeză serioasă şi sistematică a cugetării noastre filosofice. Pentru că aceea, din 1922, a lui Marin Ştefănescu (Filosofia românească), a fost un eşec aproape penibil, în ciuda unor merite pe care, comparativ, le vom aminti. Meritul, să-l recunoaştem, e că Marin Ştefănescu încercase să aducă un timpul filosofic şi elemente de gîndire sau de filosofare care n-au ajuns în stadiul, să spunem, conceptual, îşi începuse cartea cu folclorul, se ocupa apoi de Neagoe Basarab, Coresi, cronicari, I. Iteliade-Rădulescu, Bălcescu, Kogălniceanu, Eminescu. Dar modalitatea analizei era atît de suferindă încît cuvintul eşec e greu de ocolit. Poate, de aceea, Bagdasar nici nu-şi pomenește, undeva, antecesorul. El a voit să surprindă evoluţia filosofiei româneşti aşa cum apare la personalităţile paradigmatice. A eludat astfel folclorul şi ceelalte personalităţi de care, cum s-a văzut, s-a ocupat Marin Ştefănescu. Procedeul, determinat — probabil — şi de încadrarea în dimensiuni a lucrării sale in ansamblul Istoriei filosofiei moderne e discutabil și, poate, stingheritor. Dar autorul nostru a voit să comenteze aici numai pe „filosofii puri", realizind ceea ce se poate numi o istorie a filosofiei ca filosofie, eludînd culturalul și sociopoliticaL De aceea, cartea sa se deschide cu un capitol despre Cantemir, urmat de cîteva pagini tranzitorii spre Maiorescu, după care, rind pe rind, se ocupă de opera filosofică a șefului Junimii, Conta, Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, I. Petrovici, Zelelin, Blaga, Sperantia, M. Florian, D.D. Roșea, Dan Bădărău, V. Băncilă, Nagonescu şi C. Antoniade. Un alt despărţămînt e consacrat esteticii unde, după un capitol introductiv, se ocupă de opera celor care s-au distins aici în mod special (Mihail Dragomirescu, Vianu, L. Rusu). O a treia secţiune e consacrată filosofiei dreptului, unde aflăm analizate operele numai a doi gînditori : Mircea Djuvara şi Eugeniu Sperantia. Tabloul se întregeşte prin alte două secţiuni. Filosofia istoriei, in care se comentează opera lui Al. şi B.P. Hasdeu, Xenopol, Iorga, Pârvan, D. Drăghicescu. Şi, în sfîrşit, cel de filosofia culturii, unde sînt mai intii pomeniţi — fără a fi analizaţi cum se cuvenea — Eminescu, Stere, Gusti, Nae Ionescu, N. Crainic, fiind, apoi, comentaţi ceva mai generos, Motru, Negulescu, Mehedinţi, Petrovici, Blaga, Vianu, pentru ca in cîteva pagini să dea seamă de contribuţiile altora ca Gr. Tăuşan, M. Rădulescu, I.D. Gherea, Ştefan Lupaşcu. CUM se vede, tabloul, deşi lacunar, e totuşi — potrivit criteriilor adoptate de autor — concludent. Pentru o primă tentativă de a delimita, strict, timpul filosofic românesc propriu-zis procedeul lui Bagdasar e, intr-un fel, dacă nu legitim, cel puţin explicabil. Interesantă, la lectură, este şi metodologia investigaţiei, în care spaţiul explicativ-descriptiv e bine îmbinat cu cel analitic-axiologie. (De fapt, valorizarea acţionează şi in selecţia valorilor integrate în spaţiul acestei istorii). Dar poate că mai interesant e aici criteriul fundamental al actului interpretativ. Bagdasar e, cum spuneam, un raţionalist. Gh. Vlăduţescu crede că il „salvează" pe istoriograf dacă îl consideră un raţionalist suplu („raţionalism concret") care nu neagă ci presupune iraţionalul. Poate că e aşa. Oricum se vede bine că opţiunea autorului se îndreaptă spre ginditorii raţionalişti, fără a-i nega sau diminua pe cei subiectivi. Filosofia lui Blaga e tratată sistematic, pe aproape 25 de pagini (iar alte 20 de pagini sunt consacrate filosofiei culturii), apreciindu-se chiar că, in concepţia sa, autorul trilogiilor, deşi are în centru ideea de mister, „nu este propriu-zis un antiraţionalist" ci a militat pentru un „transraţionalism de o factură proprie, deschizind orizonturi noi şi interesante mişcării noastre metafizice“. Şi încheie cu aprecierea că „primită de unii cu simpatie şi entuziasm, intîmpinată de alţii cu rezerve sau cu obiecţii critice, concepţia lui Blaga e dintre acelea care obligă pe cititori să ia neapărat atitudine“. Dar, încă o dată, e vădit că simpatia (opţiunea) lui Bagdasar se îndreaptă spre acea orientare din filosofia noastră care a practicat ştiinţitizarea conceptelor. Relevabil, ca o primă tentativă de sistematizare, e şi capitolul despre filosofia istoriei. Discutabilă e, desigur, reţinerea aici numai a istoricilor şi, ca excepţie dreaptă, a lui D. Drăghicescu. Aceasta, deşi filosofi ai istoriei, dintre istorici, sunt, de fapt, numai Xenopol — unanim recunoscut in toate tratatele de specialitate din lume — şi Pârvan. Pentru că, menţionează Bagdasar , „contribuţiile lui Nicolae Iorga nu prezintă coeziunea şi stringenţa logică a teoriei lui Xenopol, ele se impun insă prin aceea că susţin caracterul autonom al istoriei ca ştiinţă cu obiectul ei specific şi exprimă atitudinea unui istoric care, ca nimeni altul in specialitatea lui, a răscolit documente şi parcurs trecutul“. Acest comentariu e prilejuit de aparţia unei ediţii N. Bagdasar in excepţiinala colecţie, coordonată de Valeriu Râpeanu, „Biblioteca de filosofie a cultui româneşti“ a Editurii Eminescu *). Volmul, intitulat, alb, Scrieri, cuprinde cartea Istoria filosofiei româneşti şi dau studii, cumva înrudite, Filosofia istorii şi Din problemele culturii europene. Editorul consideră că această selecţie este mai pe potriva profilului colecţiei". Nuîmpărtăşim opinia. Se puteau restitui alte lucrări ale lui Bagdasar. Chiar unei inedite. Știam, dintr-un studiu al regretatului coleg Radu Tomoiagă, că Bagdasar a scris, între 1942—1948, o carte, și trei volume, rămasă în manuscris. Curente fundamentale în filosofie (din car capitolul despre Bergson e neterminat) îndrăznesc să cred că publicarea aceste lucrări ar fi fost indicată. Şi, precizeaz, Gh. Vlăduţescu, mai există, în manuscris un volum de Amintiri şi un altul de Portrete. Din cită lume de renume a cunoscut Bagdasar, aceste două lucrări memorialistice trebuie să fie foarte interesante (nu numai documentar) şi publicarea lor ni se pare a fi mult necesară Ediţia pe care o comentăm e bună iar aparatul critic excelent. Prefaţa, de fapt, un studiu concentrat, fin în asociaţii şi (mai ales) în disocieri care recomandă un ginditor demn de mare stimă. Editorul îl consideră pe Bagdasar „un filosof de a doua mărime". Are dreptate şi e lăudabilă iniţiativa de a-i restitui, astăzi, scrierile. Pătrunzătoare, la obiect, şi totdeauna necesare sunt notele. Nu atît cele, strict informative, din final cu cele din subsolul paginilor. Aici Gh. Vladuţescu îşi dă măsura erudiţiei, talentului şi priceperii sale în ale filosofiei, explicînd sau amendind, cînd socoate că e necesar, opinii sau puncte de vedere insuficient argumentate. Sigur că in unele cazuri mă despart de editor. Nu cred, de pildă, că filosofia lui P.P. Negulescu e, în forma ei (nu şi în fondul ei). „Un fel de filosofie a naturii aşa cum se făcea in secolul al XVIII-lea, în secolul al XIX- lea“, ceea ce i-ar conferi „o notă de atemporalitate“. La urma urmei nu forma ci fondul contează în concepţia unui filosof. Dar trebuie să recunosc că, in general, Gh. Vlăduţescu e un editor ideal (l-a editat şi pe I.D. Gherea) pentru scrierile filosofilor noştri. Şi bine ar fi dacă ar reveni, atît cit îi îngăduie timpul, la această preocupare mult utilă. *) N. Bagdasar, Scrieri, Ediţie îngrijită, introducere şi note de Gh. Vlăduţescu. Colecţia „Biblioteca de filosofie a culturii românești“, Ed. Eminescu, 1988. Z. Ornea Două valoroase instrumente de lucru ■ MARCEL D. Popa și Iloria C. Matei oferă publicului larg o excelentă enciclopedie cuprinzînd, in prima parte, statele independente ale lumii contemporane, iar intr-o a doua parte, state si dinastii din lumea antică, medievală și modernă . Mică enciclopedie de Istorie universală (Editura Politică, 726 p). Cunoscuţi autori de lucrări şi apreciaţi editori, cei doi istoriei ne introduc in lumea contemporană prin intermediul unor mici monografii consacrate statelor independente de azi şi amintindu-ne mari ansambluri care au dominat omenirea pină in pragul epocii noastre. In acelaşi volum avem informaţia rapidă despre ce este nou in lume şi concomitent posibilitatea de a urmări marile transformări survenite de-a lungul secolelor. In aceasta constă originalitatea lucrării şi ca merită puternic subliniată deoarece enciclopediile de istorie contemporană întorc, de obicei, liniştite spatele trecutului, ca si cum totul s-ar petrece in imediat si pe mici intervale. „Opţiunea pentru alcătuirea unui asemenea instrument de lucru, într-o perioadă în care istoriei de «tip evenimential», factologic, îi sint preferate sintezele cuprinzătoare, unde evenimentele istorice sunt analizate și interpretate în diversele lor conexiuni economice, sociale, politice și culturale, a fost determinată, în primul rînd, de absenta din bibliografia de specialitate românească a acestui gen de lucrare“. Mărturisirea autorilor este o dovadă de modestie, pentru că se știe că marea sinteză nu se face în lipsa culegerilor de documente și a enciclopediilor. Repetăm că dimensiunea amplă istorică salvează orice prezentare cu un aspect „factologic" de împotmolire în nesemnificativ, pentru că aceasta este racila evenimenţialului, pretenţia că focul de artificii al momentului işi are propria sursă şi finalitate. Or, iată că cine doreşte să afle datele esenţiale despre „Mexic“ întâlneşte câteva noţiuni generale, apoi un istoric concis şi date despre şefi de stat şi de guvern. Dar istoricul aminteşte de civilizaţia toltecilor şi de azteci, provocindu-l pe cititor să se adreseze părţii a doua a cărţii, unde aztecii şi toltecii au fişa lor. Apoi, lista şefilor de stat nu este o simplă enumerare : Augustin Iurbe a fost obligat să abdice în urma unei revolte, ne spun autorii, care dau amănunte copioase atunci cînd este vorba de războiul civil. Mici monografii sunt oferite lecturii care se poate apleca fie asupra zonelor de existență dramatică, precum Libanul, fie asupra statelor pe care ni le imaginăm scăldate in soarele care coace bananierii, precum republica Vanuatu, unde 142 000 de locuitori vorbesc bislama. Lumea noastră este de o varietate fascinantă, mai ales atunci cînd o privim in dimensiunea ei istorică. Toate articolele sunt scrise cu precizie şi sobrietatea care vădeşte competenţa şi o muncă imensă de acumulare. Extrem de binevenită, această enciclopedie care înfăţişează cele 169 de state independente ale lumii contemporane şi peste 180 state şi dinastii din trecut va fi consultată cu folos de oricine doreşte să ştie mai multe despre lumea în care trăieşte şi care nu a fost făurită ieri. Listele de şefi de stat şi de guvern vădesc de la sine efortul autorilor şi una din utilităţile lucrării. ■ INSTITUŢII feudale din Ţările Române — Dicţionar (Editura Academiei, 581 p.), lucrare coordonată de Ovid Sechelarie şi Nicolae Stoicescu, ne introduce în viaţa trecutului nostru prin intermediul unor termeni care evocă vechi instituţii şi pe cei care le-au servit. Introducerea savantă a lui Valentin AL Georgescu subliniază aspectele deosebite ale istoriei implicate in termenii cuprinşi in dicţionar, precum si dezbaterile angajate pe tărim istoriografie internaţional: „dicţionarul de faţă ne va ajuta pe toţi să înţelegem mai bine identitatea istorică a poporului român care se oglindeşte şi se exprimă atît de grăitor şi de autentic nu si prin instituţiile şi asezâmintele sale“. Colectivul de autori a pornit de la documente, a parcurs bibliografia problemei si a formulat concluzii limpezi in fiecare articol, unele dintre ele mai tehnice, precum „cunită“ sau „nevolnic“, altele pline de semnificaţie pentru devenirea poporului român, precum „autonomie" sau „cnez". De aici şi întinderea firesc inegală a articolelor, unele dintre ele direct legate de civilizaţia dezvoltată pe teritoriul patriei noastre, precum „familie", „invăţămint“ sau „voievod“. Unele articole răspund la întrebări de un ordin mai general, precum „violare de domiciliu“, intrucît este de ştiut de cind intimitatea omului a început să fie respectată instituţional sau „veliţii boieri“ care judecau diferite pricini dar fără ca decizia lor să fie definitivă, puterea domnească intervenind în administrarea justiţiei, pînă ce s-a ajuns la marele principiu al separării puterilor. Interesant este că cel care dădea faliment devenea „mofluz“ sau că cel care era victima unei „sudalme“, care putea lua forma fie a tăierii bărbii, fie a îmbrincirii „cu intenţia de a-l umili“, putea cere pedepsirea vinovatului prin bătaie sau, dacă sudalma era mai gravă, prin tăierea capului. Observăm cum lectura ne duce de la cadrul vieţii sociale, de la mecanismul care pune societatea In mişcare, pină la elemente de civilizaţie, de comportare umană In societate. Se poate merge pe urmele „dracului“ şi ale „cărţii“ („aci scris emanat de la o autoritate publică sau de la un particular“, adică altceva decit ştim noi !) pentru a regăsi locul culturii scrise in societatea română din trecut. Cu alte cuvinte, dicţionarul ne dezleagă termeni tehnici, dar ne descoperă şi fragmente din existenţa predecesorilor noştri. Ambele instrumente de lucru răspund unor cerinţe de informare, de cunoaştere, de înţelegere a civilizaţiei din ţara noastră şi din lume. Ele se adaugă seriei de dicţionare realizate în ultimii ani, completând şirul de lucrări care formează temeiul nu numai al posibilelor sinteze, dar şi al unei intense comunicări intelectuale, pentru că fiecare dicţionar de acest gen ne dă un spor de înţelegere şi încurajează schimbul de idei. Alexandru Duţu -'•'şT 8 România literară .