România literară, iulie-septembrie 1988 (Anul 21, nr. 28-40)

1988-07-21 / nr. 30

Ediţii E Un istoric al filosofiei româneşti STE tm istoric al filosofiei un fi­losof ? Incontestabil. Înţelegerea, apoi interpretarea şi ierarhizarea valorică a operei unuia sau a mai multor filosofi presupune, necondiţionat, abilitarea prealabilă in ramurile in care se specializase „obiectul de cercetare". Ne stau la indemînă — in sprijin — exemple ilustre. Că sînt şi excepţii, cine le-ar putea nega ? Dar, in linii generale, adevăratul istoric al filosofiei este el în­suşi un filosof. (Sper că nimeni nu-mi va cere, aici, să definesc şi ceea ce este un filosof sau ce este filosofia). Nicolae Bagdasar s-a impus, in deceniile interbe­lice, drept un cugetător care se specia­lizase în cercetarea istoriei filosofiei. Cu deosebire­a celei româneşti. Era fiu de ţărani dintr-un sat de lingă Bîrlad, avînd ca frate pe cel ce va deveni fondatorul chirurgiei neurologice româneşti, Dumi­tru Bagdasar. A răzbit, ca şi fratele său, singur şi greu pînă a ajunge să-şi ia li­cenţa în filosofie, în 1922, la Bucureşti. CU o bursă, obţinută prin concurs, stu­diază la Berlin — pină in 1926, — cu profesori celebri (printre care i-am po­meni pe Max Dessoir, W. Sombart, Alois Riehl). Şi-a luat in 1926 doctoratul, cu o teză despre Noţiunea de valoare teoretică la Riekert, după care a început asaltul universităţii. In 1928 C. Rădulescu-Motru 11 ajută să devină asistent pe lingă ca­tedra sa. Dar de-abia în 1942, după ce Motru fusese pensionat, izbuteşte să de­vină profesor la Iaşi, funcţiune pe care o ocupă numai pină in 1949, cînd devine consilier ştiinţific la Institutul de Filo­sofie din Bucureşti. Avusese şi cinstea de a fi fost, din 1942, membru corespon­dent al Academiei. In 1970, cu un an Înainte de moarte, a devenit membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice. A murit, în 1971, avînd 75 de ani, obosit dar cu proiecte de noi cărţi. Destinul său a fost legat, pină prin 1948, de­ fostul său profesor Rădulescu- Motru, care i-a oferit postul de asistent, l-a încredinţat (in 1928) secretariatul de redacţie al „Revistei de filosofie“ (pe care 11 va ocupa pînă in 1943, asigurînd pu­blicaţiei ţinută, seriozitate şi regularitate in apariţie). In acelaşi an, 1928, tot Motru l-a onorat şi cu funcţiunea de secretar al „Societăţii româneşti de filosofie" (or­ganized acele celebre, în epocă, cicluri săptămînale de conferinţe la B.C.U.). Şi tot la sugestia lui Rădulescu-Motru a co­ordonat ştiinţific cele cinci volume din Istoria filosofiei moderne (1937—1941). Intre 1941—1944 a fost pină şi administra­tor (director) al Casei Şcoalelor. A avut acest cugetător şi vocaţia de organizator. Pentru că toate aceste funcţiuni acapa­­rante, Bagdasar a ştiut să le finalizeze strălucit, fără a-şi abandona propriile lu­crări. Oricum, in mişcarea filosofică ro­mânească de prin 1928 pînă spre 1947— 1948, Bagdasar era factotumul, cu o pre­zenţă atît de diversificată incit părea a fi ubicuă. Eruditul nu a apucat (nu a voit ?) să-şi elaboreze o concepţie filosofică sistema­tică, deşi exemplul profesorului său l-ar fi îndemnat să o facă. S-a mulţumit să se impună in domeniul, atît de stimabil, al contribuţiilor în diferite despărţăminte ale filosofiei (teoria cunoaşterii, logică, filosofia istoriei şi a culturii). A fost, ca şi profesorul său, un raţionalist, consi­­derind că realitatea există independent de subiect iar acesta — prin raţiunea sa — e înzestrat cu deplină posibilitate de a o cunoaşte. A făcut deci parte din orientarea raţionalistă a cugetării filoso­fice româneşti, care a pornit de la Ma­­iorescu şi Conta, pentru a se consolida prin opera unor Rădulescu-Motru, Mircea Florian (cel mai important filosof român de cînd există la noi filosofie), P. P. Ne­­gulescu, Ion Petrovici, Vianu, Ralea, D. D. Roşea, Camil Petrescu, Petre An­drei şi încă alţii. Spre orientarea su­biectivilor (ca să folosim categorisirea propusă de Ion Ianoşi) a privit cu me­­fienţă, a combătut-o dar s-a străduit, ca­­istoriograf, să o înţeleagă şi să o explice obiectiv. Desigur teza sa de doctorat ca şi­ buna sa carte Teoria cunoştinţei (din 1941, ed. a II-a 1944) il recomandă ca un cerce­tător preocupat de filosofia valorii şi epistemologie. Ar fi trebuie să perseve­reze in aceste domenii. Nu se ştie de ce a preferat să se dedice istoriografiei fi­losofiei. El o concepea, are dreptate Gh. Vlăduţescu, ca o filosofie a filosofiei. Aşa se face că, in 1940, îi apare Istoria filo­sofiei româneşti, concepută pentru acea lucrare impunătoare care a fost Istoria filosofiei moderne. De aceea, in 1941, o va reedita, ca o parte a celui de al V-lea volum din acest corpus istoriografie. Cartea lui a fost cea dinţii exegeză se­rioasă şi sistematică a cugetării noastre filosofice. Pentru că aceea, din 1922, a lui Marin Ştefănescu (Filosofia româ­nească), a fost un eşec aproape penibil, în ciuda unor merite pe care, compara­tiv, le vom aminti. Meritul, să-l recu­noaştem, e că Marin Ştefănescu încer­case să aducă un timpul filosofic şi ele­mente de gîndire sau de filosofare care n-au ajuns în stadiul, să spunem, con­ceptual, îşi începuse cartea cu folclorul, se ocupa apoi de Neagoe Basarab, Coresi, cronicari, I. Iteliade-Rădulescu, Bălcescu, Kogălniceanu, Eminescu. Dar modalitatea analizei era atît de suferindă încît cuvin­­tul eşec e greu de ocolit. Poate, de aceea, Bagdasar nici nu-şi pomenește, undeva, antecesorul. El a voit să surprindă evolu­ţia filosofiei româneşti aşa cum apare la personalităţile paradigmatice. A eludat astfel folclorul şi ceelalte personalităţi de care, cum s-a văzut, s-a ocupat Marin Ştefănescu. Procedeul, determinat — pro­babil — şi de încadrarea în dimensiuni a lucrării sale in ansamblul Istoriei filo­sofiei moderne e discutabil și, poate, stingheritor. Dar autorul nostru a voit să comenteze aici numai pe „filosofii puri", realizind ceea ce se poate numi o istorie a filosofiei ca filosofie, eludînd culturalul și sociopoliticaL De aceea, cartea sa se deschide cu un capitol despre Cantemir, urmat de cîteva pagini tranzitorii spre Maiorescu, după care, rind pe rind, se ocupă de opera filosofică a șefului Ju­nimii, Conta, Rădulescu-Motru, P.P. Ne­gul­escu, I. Petrovici, Zelelin, Blaga, Spe­­rantia, M. Florian, D.D. Roșea, Dan Bă­­dărău, V. Băncilă, Nag­­onescu şi C. An­toniade. Un alt despărţămînt e consacrat esteticii unde, după un capitol introduc­tiv, se ocupă de opera celor care s-au distins aici în mod special (Mihail Dra­­gomirescu, Vianu, L. Rusu). O a treia secţiune e consacrată filosofiei dreptului, unde aflăm analizate operele numai a doi gînditori : Mircea Djuvara şi Eugeniu­ Sperantia. Tabloul se întregeşte prin alte două secţiuni. Filosofia istoriei, in care se comentează opera lui Al. şi B.P. Has­­deu, Xenopol, Iorga, Pârvan, D. Drăghi­­cescu. Şi, în sfîrşit, cel de filosofia cul­turii, unde sînt mai intii pomeniţi — fără a fi analizaţi cum se cuvenea — Emi­nescu, Stere, Gusti, Nae Ionescu, N. Crainic, fiind, apoi, comentaţi ceva mai generos, Motru, Negulescu, Mehedinţi, Petrovici, Blaga, Vianu, pentru ca in cî­teva pagini să dea seamă de contribu­ţiile altora ca Gr. Tăuşan, M. Rădulescu, I.D. Gherea, Ştefan Lupaşcu. C­UM se vede, tabloul, deşi lacunar, e totuşi — potrivit criteriilor a­­doptate de autor — concludent. Pentru o primă tentativă de a de­limita, strict, timpul filosofic românesc propriu-zis procedeul lui Bagdasar e, in­tr-un fel, dacă nu legitim, cel puţin ex­plicabil. Interesantă, la lectură, este şi metodologia investigaţiei, în care spaţiul explicativ-descriptiv e bine îmbinat cu cel analitic-axiologie. (De fapt, valoriza­rea acţionează şi in selecţia valorilor in­tegrate în spaţiul acestei istorii). Dar poate că mai interesant e aici criteriul fundamental al actului interpretativ. Bagdasar e, cum spuneam, un raţiona­list. Gh. Vlăduţescu crede că il „salvea­ză" pe istoriograf dacă îl consideră un raţionalist suplu („raţionalism concret") care nu neagă ci presupune iraţionalul. Poate că e aşa. Oricum se vede bine că opţiunea autorului se îndreaptă spre ginditorii raţionalişti, fără a-i nega sau diminua pe cei subiectivi. Filosofia lui Blaga e tratată sistematic, pe aproape 25 de pagini (iar alte 20 de pagini sunt con­sacrate filosofiei culturii), apreciindu-se chiar că, in concepţia sa, autorul trilogi­ilor, deşi are în centru ideea de mister, „nu este propriu-zis un antiraţionalist" ci a militat pentru un „transraţionalism de o factură proprie, deschizind orizon­turi noi şi interesante mişcării noastre metafizice“. Şi încheie cu aprecierea că „primită de unii cu simpatie şi entuziasm, intîmpinată de alţii cu rezerve sau cu obiecţii critice, concepţia lui Blaga e din­tre acelea care obligă pe cititori să ia neapărat atitudine“. Dar, încă o dată, e vădit că simpatia (opţiunea) lui Bagdasar se îndreaptă spre acea orientare din filo­­sofia noastră care a practicat ştiinţiti­­zarea conceptelor. Relevabil, ca o primă tentativă de sis­tematizare, e şi capitolul despre filosofia istoriei. Discutabilă e, desigur, reţinerea aici numai a istoricilor şi, ca excepţie dreaptă, a lui D. Drăghicescu. Aceasta, deşi filosofi ai istoriei, dintre istorici, sunt, de fapt, numai Xenopol — unanim recunoscut in toate tratatele de speciali­tate din lume — şi Pârvan. Pentru că, menţionează Bagdasar , „contribuţiile lui Nicolae Iorga nu prezintă coeziunea şi stringenţa logică a teoriei lui Xenopol, ele se impun insă prin aceea că susţin ca­racterul autonom al istoriei ca ştiinţă cu obiectul ei specific şi exprimă atitudinea unui istoric care, ca nimeni altul in spe­cialitatea lui, a răscolit documente şi parcurs trecutul“. Acest comentariu e prilejuit de apar­ţia unei ediţii N. Bagdasar in excepţii­nala colecţie, coordonată de Valeriu Râ­peanu, „Biblioteca de filosofie a cultui româneşti“ a Editurii Eminescu *). Vol­mul, intitulat, alb, Scrieri, cuprinde car­tea Istoria filosofiei româneşti şi dau studii, cumva înrudite, Filosofia istorii şi Din problemele culturii europene. Edi­torul consideră că această selecţie est­e mai pe potriva profilului colecţiei". Nu­­împărtăşim opinia. Se puteau restitui­­ alte lucrări ale lui Bagdasar. Chiar unei inedite. Știam, dintr-un studiu al regre­tatului coleg Radu Tomoiagă, că Bagda­sar a scris, între 1942—1948, o carte, și trei volume, rămasă în manuscris. Cu­rente fundamentale în filosofie (din car capitolul despre Bergson e neterminat) îndrăznesc să cred că publicarea aceste lucrări ar fi fost indicată. Şi, precizeaz, Gh. Vlăduţescu, mai există, în manuscris un volum de Amintiri şi un altul de Portrete. Din cită lume de renume a cu­noscut Bagdasar, aceste două lucrări me­morialistice trebuie să fie foarte intere­sante (nu numai documentar) şi publica­rea lor ni se pare a fi mult necesară Ediţia pe care o comentăm e bună iar aparatul critic excelent. Prefaţa­­, de fapt, un studiu concentrat, fin în asocia­ţii şi (mai ales) în disocieri care reco­mandă un ginditor demn de mare stimă. Editorul îl consideră pe Bagdasar „un filosof de a doua mărime". Are dreptate şi e lăudabilă iniţiativa de a-i restitui, astăzi, scrierile. Pătrunzătoare, la obiect, şi totdeauna necesare sunt notele. Nu atît cele, strict informative, din final cu­ cele din subsolul paginilor. Aici Gh. Vladu­­ţescu îşi dă măsura erudiţiei, talentului şi priceperii sale în ale filosofiei, expli­­cînd sau amendind, cînd socoate că e ne­cesar, opinii sau puncte de vedere insu­ficient argumentate. Sigur că in unele cazuri mă despart de editor. Nu cred, de pildă, că filosofia lui P.P. Negulescu e, în forma ei (nu şi în fondul ei). „Un fel de filosofie a naturii aşa cum se făcea in secolul al XVIII-lea, în secolul al XIX- lea“, ceea ce i-ar conferi „o notă de atem­poralitate“. La urma urmei nu forma ci fondul contează în concepţia unui filosof. Dar trebuie să recunosc că, in general, Gh. Vlăduţescu e un editor ideal (l-a editat şi pe I.D. Gherea) pentru scrierile filosofilor noştri. Şi bine ar fi dacă ar reveni, atît cit îi îngăduie timpul, la această preocupare mult utilă. *) N. Bagdasar, Scrieri, Ediţie îngrijită, introducere şi note de Gh. Vlăduţescu. Colecţia „Biblioteca de filosofie a cultu­rii românești“, Ed. Eminescu, 1988. Z. Ornea Două valoroase instrumente de lucru ■ MARCEL D. Popa și Iloria C. Matei oferă publicului larg o excelentă enciclo­pedie cuprinzînd, in prima parte, statele independente ale lumii contemporane, iar intr-o a doua parte, state si dinastii din lumea antică, medievală și modernă . Mică enciclopedie de Istorie universală (Editura Politică, 726 p). Cunoscuţi autori de lucrări şi apreciaţi editori, cei doi is­toriei ne introduc in lumea contempora­nă prin intermediul unor mici monogra­fii consacrate statelor independente de azi şi amintindu-ne mari ansambluri care au dominat omenirea pină in pragul e­­pocii noastre. In acelaşi volum avem in­formaţia rapidă despre ce este nou in lume şi concomitent posibilitatea de a urmări marile transformări survenite de-a lungul secolelor. In aceasta constă originalitatea lucrării şi ca merită pu­ternic subliniată deoarece enciclopediile de istorie contemporană întorc, de obicei, liniştite spatele trecutului, ca si cum to­tul s-ar petrece in imediat si pe mici intervale. „Opţiunea pentru alcătuirea unui asemenea instrument de lucru, în­­tr-o perioadă în care istoriei de «tip eve­­nimential», factologic, îi sint preferate sintezele cuprinzătoare, unde evenimen­tele istorice sunt analizate și interpreta­te în diversele lor conexiuni economice, sociale, politice și culturale, a fost deter­minată, în primul rînd, de absenta din bibliografia de specialitate românească a acestui gen de lucrare“. Mărturisirea au­torilor este o dovadă de modestie, pen­tru că se știe că marea sinteză nu se face în lipsa culegerilor de documente și a enciclopediilor. Repetăm că dimensiunea amplă istorică salvează orice prezentare cu un aspect „factologic" de împotmolire în nesemnificativ, pentru că aceasta este racila evenimenţialului, pretenţia că fo­cul de artificii al momentului işi are propria sursă şi finalitate. Or, iată că cine doreşte să afle datele esenţiale despre „Mexic“ întâlneşte câte­va noţiuni generale, apoi un istoric con­cis şi date despre şefi de stat şi de gu­vern. Dar istoricul aminteşte de civili­zaţia toltecilor şi de azteci, provocindu-l pe cititor să se adreseze părţii a doua a cărţii, unde aztecii şi toltecii au fişa lor. Apoi, lista şefilor de stat nu este o sim­plă enumerare : Augustin I­­­urbe a fost obligat să abdice în urma unei revolte, ne spun autorii, care dau amănunte co­pioase atunci cînd este vorba de războiul civil. Mici monografii sunt oferite lecturii care se poate apleca fie asupra zonelor de existență dramatică, precum Libanul, fie asupra statelor pe care ni le imagi­năm scăldate in soarele care coace bana­nierii, precum republica Vanuatu, unde 142 000 de locuitori vorbesc bislama. Lu­mea noastră este de o varietate fascinan­tă, mai ales atunci cînd o privim in di­mensiunea ei istorică. Toate articolele sunt scrise cu precizie şi sobrietatea care vădeşte competenţa şi o muncă imensă de acumulare. Extrem de binevenită, a­­ceastă enciclopedie care înfăţişează cele 169 de state independente ale lumii con­temporane şi peste 180 state şi dinastii din trecut va fi consultată cu folos de oricine doreşte să ştie mai multe despre lumea în care trăieşte şi care nu a fost făurită ieri. Listele de şefi de stat şi de guvern vădesc de la sine efortul autori­lor şi una din utilităţile lucrării. ■ INSTITUŢII feudale din Ţările Ro­mâne — Dicţionar (Editura Academiei, 581 p.), lucrare coordonată de Ovid Se­­chelarie şi Nicolae Stoicescu, ne introdu­ce în viaţa trecutului nostru prin inter­mediul unor termeni care evocă vechi in­stituţii şi pe cei care le-au servit. In­troducerea savantă a lui Valentin AL Georgescu subliniază aspectele deosebite ale istoriei implicate in termenii cuprinşi in dicţionar, precum si dezbaterile anga­jate pe tărim istoriografie internaţional: „dicţionarul de faţă ne va ajuta pe toţi să înţelegem mai bine identitatea istorică a poporului român care se oglindeşte şi se exprimă atît de grăitor şi de autentic nu si prin instituţiile şi asezâmintele sale“. Colectivul de autori a pornit de la documente, a parcurs bibliografia pro­blemei si a formulat concluzii limpezi in fiecare articol, unele dintre ele mai teh­nice, precum „cunită“ sau „nevolnic“, al­tele pline de semnificaţie pentru deveni­rea poporului român, precum „autono­mie" sau „cnez". De aici şi întinderea fi­resc inegală a articolelor, unele dintre ele direct legate de civilizaţia dezvoltată pe teritoriul patriei noastre, precum „fa­milie", „invăţămint“ sau „voievod“. Unele articole răspund la întrebări de un or­din mai general, precum „violare de domiciliu“, intrucît este de ştiut de cind intimitatea omului a început să fie res­pectată instituţional sau „veliţii boieri“ care judecau diferite pricini dar fără ca decizia lor să fie definitivă, puterea dom­nească intervenind în administrarea jus­tiţiei, pînă ce s-a ajuns la marele prin­cipiu al separării puterilor. Interesant este că cel care dădea faliment devenea „mofluz“ sau că cel care era victima unei „sudalme“, care putea lua forma fie a tăierii bărbii, fie a îmbrincirii „cu in­tenţia de a-l umili“, putea cere pedepsi­rea vinovatului prin bătaie sau, dacă su­dalma era mai gravă, prin tăierea capu­lui. Observăm cum lectura ne duce de la cadrul vieţii sociale, de la mecanismul care pune societatea In mişcare, pină la elemente de civilizaţie, de comportare u­­mană In societate. Se poate merge pe urmele „dracului“ şi ale „cărţii“ („aci scris emanat de la o autoritate publică sau de la un particular“, adică altceva decit ştim noi !) pentru a regăsi locul culturii scrise in societatea română din trecut. Cu alte cuvinte, dicţionarul ne dezleagă termeni tehnici, dar ne desco­peră şi fragmente din existenţa prede­cesorilor noştri. Ambele instrumente de lucru răspund unor cerinţe de informare, de cunoaşte­re, de înţelegere a civilizaţiei din ţara noastră şi din lume. Ele se adaugă seriei de dicţionare realizate în ultimii ani, completând şirul de lucrări care formea­ză temeiul nu numai al posibilelor sin­teze, dar şi al unei intense comunicări intelectuale, pentru că fiecare dicţionar de acest gen ne dă un spor de înţelegere şi încurajează schimbul de idei. Alexandru Duţu -'•'şT­ 8 România literară .

Next