România literară, octombrie-decembrie 1988 (Anul 21, nr. 41-53)
1988-12-15 / nr. 51
Literatura VREME de două decenii, Pompiliu Constantinescu s-a situat în postul cel mai avansat de control critic al actualităţii literare. S-a pronunţat primul, aproape totdeauna, in privinţa noilor cărţi, a întimpinat manifestările autentice de artă, din orice direcţie stilistică ar fi venit, cu o instrumentaţie fină de captare şi răsfrîngere, a pus, în majoritatea cazurilor ce i s-au înfăţişat, diagnostice exacte, el fiind, în epoca lui, cum s-a observat retrospectiv, comentatorul literar care a greşit cel mai puţin în situările valorice. Pe aceste însuşiri şi pe rectitudinea sa morală, elementul de substructură al întregii sale activităţi, şi-a clădit Pompiliu Constantinescu prestigiul de a fi fost, cum observase E. Lovinescu, criticul prin excelenţă al celei de a treia generaţii post-maioresciene. Un prestigiu care insă, chiar in epocă, i-a adus şi prejudicii, căci i-a pus în umbră laturi ale unei manifestări totuşi mai bogate şi ale unei personalităţi complexe. Prea repede o imagine reductivă s-a instituit despre Pompiliu Constantinescu, perpetuată pină azi. Criticul, adică foiletonistul, s-a văzut în el, numai foiletonistul, cronicarul, avizat, într-adevăr, al imediatei actualităţi, dar lipsit, s-a putut susţine, de perspectivă istorică, nefamiliarizat cu clasicii şi inapt de a „proiecta“. Nu este străin de impunerea acestei reprezentări, ba i se datorează, poate, în cea mai mare măsură, G. Călinescu, cel care, recunoscindu-i lui Pompiliu Constantinescu „perfecta onestitate“, scrisese în Istoria literaturii române de la origini până în prezent : „în critica sa nu intră deloc elementul istoric şi foarte puţin compararea cu fondul clasic, opera nefiind proiectată“. Și încă : „Pompiliu Constantinescu a produs cronici caracteristice prin procentul maxim de valorări juste, printr-o intrare repede și dreaptă in adevăratul fond al lucrurilor, printr-o totală nepăsare de a se pune problema pe teren de ideal estetic și prin necontopire la entuziasmul altora“. Sunt destule cronici ale lui Pompiliu Constantinescu restrinse, intr-adevăr, la acest caracter de expertiză rapidă, fără „proiectare“, încadrare in context etc., restringere impusă criticului, în multe cazuri, de chiar obiectul acelor cronici. Nu orice carte ajunsă săptămînal sub ochii cronicarului îi oferă temeiuri pentru a face dezvoltări, raportări la tradiţie, stabiliri de filiaţii sau de corespondenţe spirituale, decit, desigur, cu riscul unor abordări disproporţionate, ilegitime. Pompiliu Constantinescu a recenzat astfel de cărţi, — fatal numeroase în orice mişcare literară, însă de neocolit de cronicar pentru că răsfrîng şi ele fizionomia momentului — a recenzat deci şi astfel de cărţi, procedind în felul pe care factura lor însăşi îl reclama : formulare succintă a notelor caracteristice sprijinită pe citate decupate adecvat. Asemenea recenzii, să le spunem de rutină, a scris multe Pompiliu Constantinescu dar a le vedea numai pe acestea şi a construi pe ele o judecată generală asupra criticii lui, neţinînd seama de faptul că a scris şi altele, încă mai multe, în alt spirit, ignorind de asemenea marile lui studii despre clasici, ca şi textele de ideologie literară sau sintezele privitoare la curente, polemicile, portretistica, înseamnă a-i fi făcut o injustiţie cu atît mai păgubitoare cu cît efectele ei l-au urmărit şi în timp. Şi în prezent este larg împărtăşită opinia despre fragmentarismul criticii lui Pompiliu Constantinescu, printre alţii de Nicolae Manolescu, de pildă, care reedita obiecţiile călinesciene cînd vorbea, comentînd, în 1969, ediţia de Scrieri, despre „inaptitudinea pentru «metafizic»*“ şi neputinţa de a construi „în absolut“. Ideea despre fragmentarismul criticii lui Pompiliu Constantinescu şi despre lipsa de viziune istorică este totuşi injustă şi ne vom strădui să dovedim aceasta acordind studiilor de respiraţie amplă mai multă atenţie decît li s-a acordat îndeobşte, ca şi textelor de ideologie literară ale criticului, numeroase, şi ele neluate în seamă ori trecute prea repede cu vederea de aceia care, întemeiaţi ei înşişi pe o considerare parţială, au acreditat opinia tenace despre fragmentarism. Dar şi cronicile, dacă sunt citite ca un corpus, fac să se vadă unitatea de viziune şi fondul istoric pe care criticul şi-a clădit reprezentările despre actualitate, nenumăratele fire prin care acestea comunică între ele, şi de asemeni trimiterile făcute la zestrea de valori clasice, ca organism autohtone şi universale, uneori numai schiţate, aceste trimiteri, este adevărat, dar mai peste tot prezente ca elemente de raportare estetică. Vrem să spunem că dacă timpul nu a avut răbdare cu Pompiliu Constantinescu pentru a-i îngădui să realizeze, ca edificiu constituit, o istorie proprie a literaturii române din secolele XIX şi XX, aceasta totuşi există în componentele ei neasamblate. Despre Maiorescu, Caragiale, Creangă a dat studii capitale iar cît priveşte pe Eminescu s-a putut întocmi recent o antologie de texte ale lui Pompiliu Constantinescu de aproape 300 de pagini1). In cuprinsul acesteia aflăm şi proiectul în detalii al monografiei Eminescu pregătită de critic, proiect edificator pentru anvergura concepţiei şi originalitatea ideilor de interpretare numai enunţate. .Despre marile curente — junimism, sămănătorism, poporanism, modernism — exprimase poziţii clare iar scriitorii importanţi interbelici îi comentase bogat, atît la apariţia cărţilor cît şi în studii de cuprindere amplă, cum este acela despre Arghezi. Scriitorii din planul doi sau trei al mişcării literare, autorii cît de cît notabili, cît de cit semnificativi printr-un aspect sau altul al manifestării lor in epocă, îi recenzase probabil pe toţi, fixîndu-le riguros locul într-o ierarhie de valori pe care nu a pierdut-o din vedere nici în nota cea mai măruntă despre o carte. Nu toate, desigur, dar multe recenzii ar fi putut intra, retopite, in ipotetica Istorie, procedeu legitim. G. Călinescu însuşi turnase, in ramele Istoriei sale, materia, reelaborată, a multor recenzii şi portrete critice publicate mai întîi în „Adevărul literar şi artistic“ sau în alte reviste, menţinind formulări şi puncte de vedere de acolo. Un imens travaliu de critică aplicată era astfel fructificat în vederea sintezei, operaţiune pe care Pompiliu Constantinescu ar fi fost la fel de îndreptăţit s-o întreprindă în Istoria sa rămasă din nefericire în faza de şantier. Pilonii construcţiei îi ridicase totuşi, cărămizile zidăriei existau. In 1946, intr-o schiţă de portret literar scrisă la moartea criticului, Şerban Cioculescu făcea o constatare opusă diametral mult circulatei opinii despre fragmentarismul lui Pompiliu Constantinescu : „se pasionase, pe urmele lui Thibaudet, de operaţia intelectuală a ridicărilor de topografii literare, cu înscrieri scriitoriceşti, grupate după tipul familiilor spirituale sainte-beuviene“. Intr-adevăr, fervoarea asociativă şi iniţiativele de „inseriere“, de înscriere a valorilor în filiaţii şi încrengături tipologice, în serii de structuri afine reciproc determinate, preocupările de a detecta conexiuni şi spaţii de convergenţă ale diferitelor tendinţe creatoare, sau de opunere semnificativă, interesul pentru „naturi“ şi „constante“, acestea sunt elemente de atitudine estetică peste tot de aflat în scrierile lui Pompiliu Constantinescu, şi nici nu este de mirare să le aflăm la un critic care ajunsese, polemizînd cu teza lui N. Davidescu a scriitorilor-accidente, la conceptul propriu de literatură-organism. Conceptul acesta, formulat limpede în studiul despre Tudor Arghezi din 1937, îşi răspîndeşte reflexele în toată critica sa, şi în cronici şi în studiile de amploare, şi nu poate fi îndoială că tot pe el s-ar fi constituit, de bună seamă, ca viziune asupra ansamblului, prezumtiva istorie a literaturii române de care am vorbit. Iată aşadar : „O literatură este un organism : acesta este sensul istoric al curentelor ; literatura este o ambianţă de cultură din care ies la iveală culmile, geniile sau talentele de prim ordin. Acestea sunt marile valori creatoare, accidentele. Cînd d. Davidescu socoteşte că pină la simbolism nu se poate vorbi de o literatură românească anulează de fapt ideea de cultură, de tradiţie şi de istorie literară. Tot atît de compacte sunt şi curentele anterioare simbolismului. Concepţia de literatură-organism se verifică şi înainte de simbolism. Se poate numi accident literatura bisericească, operă intr-un fel colectivă prin unitatea spiritului ? Dar cronicarii moldoveni, de o continuitate atit de strînsă ? Romantismul paşoptist are numeroase constante de ideologie şi sensibilitate, junimismul anti-paşoptist, conservator, cu Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Duiliu Zamfirescu, de asemeni , sămănătorismul şi poporanismul, curente limitat doctrinare şi de un spirit aproape corporatist, ca şi masiva dogmă latinizantă a Şcolii ardelene să fie toate, succesiv şi împreună, forme de «scriitori-accidente- sau tot atitea expresii ale unui organism, literatura română, cum va deveni însuşi simbolismul ?“ Ideea organicităţii literaturii îl conduce pe Pompiliu Constantinescu, prin consecinţă firească, la constatarea existenţei „naturilor predominante“ : prin acestea se exprimă, diferenţiat şi la cotele maxime de valoare estetică, potenţialitatea creatoare de care o epocă dispune. Sunt „culmile“ în jurul cărora se configurează, în varietatea formelor sale, peisajul literar, şi tot prin raportare la ele îşi stabileşte critica reperele de evaluare, scara de valori („scara de certitudini“ spune Pompiliu Constantinescu). Din perspectiva momentului 1937, în acelaşi text consacrat lui Arghezi dar cu deschideri spre toată literatura naţională, criticul observa : „Sunt, în literatura noastră de azi, citeva naturi predominante : natura epică Rebreanu, natura analitică Hortensia Papadat-Bengescu, natura metafizică Blaga, natura lirică Sadoveanu, natura critică Lovinescu, natura retorică Iorga şi natura lirică excepţională Arghezi. O panoramă a literelor contemporane de la aceste dominante trebuie să pornească ; reliefurile ei, de cîmpie şi de deal, nu pot fi observate dacă nu se pun în raport cu piscurile. Orice proces valabil în critică, în aceste limite se va exercita, ca intr-un peisagiu organic desfăşurat“. Cine ia act de situarea criticului pe aceste aliniamente de convingeri literare cu greu va mai putea să adere la opinia despre fragmentarismul său iremediabil şi lipsa de perspectivă istorică. Tocmai plasarea in unghiul istoric şi luarea în considerare a factorilor de mediu, de climat social şi sufletesc, de viaţă intelectuală şi chiar de biologie il fac să descopere şi să urmărească, in spaţiul literar românesc, continuităţi şi linii de tradiţie, filoane de spiritualitate şi dominante stilistice. Astfel, scriind despre Blaga şi raportîndu-l la mediul său formator, ajunge la constatarea „energetismului spiritual ardelean“, un atribut al „rasei“, manifestat in timp, şi in felurite chipuri, prin Slavici, Coşbuc, Goga, prin Blaga insuşi, prin Rebreanu, prin Aron Cotruş şi, act prompt de înregistrare a noutăţii care semnifică, prin „lirismul meditativ, agonizant al lui Emil Cioran“2). Iar relevarea unei tendinţe, a unei dominante spirituale cum este aceasta a energetismului transilvănean, îi impune criticului iniţiative integratoare, potrivit angajării sale programatice de a-şi reprezenta literatura organic. Desluşind o componentă tinde să refacă, alăturînd-o altora, comparînd şi delimitînd, configuraţia întregului, efort sintetizator ce se întîmplă nu o dată să transgreseze literatul strict, vizînd atitudini şi valori morale care ne pot defini, care ne definesc, ca naţiune, apte să exprime „acel absolut care face unicitatea unui popor“. „Spiritualitatea transilvană, scria Pompiliu Constantinescu, este un astfel de absolut, oricît s-ar fi dezvoltat în condiţii vitrege , contribuţia literară a Ardealului şi-a precizat dunga spectrală în componenţa sufletului românesc. Transilvania nu este o simplă provincie naţională, în ordinea geografică, etnică, istorică şi economică, ci este un tot ideal al sufletului nostru. S-au remarcat de mult caracteristicile literaturii române, văzută pe provincii : Moldova se reflectă în ficţiunea artistică prin sensibilitate şi fantezie, Muntenia prin inteliigenţă, Transilvania prin voinţă. Un spirit unitar a cărui ştirbire nu e cu putinţă fără a-i ştirbi însăşi existenţa“. Incapacitate de a proiecta ? Dar cine îşi reprezintă astfel desfăşurările literare, în cauzalitatea şi consecinţele lor care adesea transcend literarul, tocmai că proiectează, conjugă perspectivele şi vizionează materia sa din unghiuri multiplu revelatoare. Nu este vorba de a inversa imaginea încetăţenită in legătură cu Pompiliu Constantinescu, aceea a criticului aplicat, dar este drept să fie văzute, în critica sa, şi momentele, nu chiar atît de puţine, cînd se distanţează de obiect, în planări eseistice care îi permit să observe şi încadrarea acestuia în spaţiu, să detecteze izvoare şi să urmărească evoluţii. IMŢUL istoric al criticului şi aptitudinea sade a proiecta ne apar în lumini incă mai clare dacă îi examinăm poziţia faţă de principalele curente de idei de pină la el, astfel cum ele s-au manifestat prin exponenţii lor de prima mărime. 2) La tinărul Cioran se va referi de altfel şi în altă împrejurare, cînd va obiecta lui E. Lovinescu neincluderea lui, „la capitolul eseisticei“, în Istoria literaturii române contemporane din 1937. Nu putem începe altfel decit prin a sublinia adeziunea integrală a lui Pompiliu Constantinescu la junimism/maiorescianism. Se poate ivi întrebarea cum poate fi un critic aderentul unui curent care l-a devansat cu mai bine de jumătate de secol. Cum poate fi astfel mai ales un critic implicat atît de mult in activităţi de cronică, intinzind atitea antene către rumoarea imediatului, preocupat să înregistreze, şi să valoreze estetic configurările literare ce iau naştere chiar sub privirile lui. Nu e un anacronism junimismul său, o ciudată inadvertenţă ? Vom spune că nu, pentru cine ia act de faptul că Pompiliu Constantinescu nu mai vede în junimism, tocmai pentru că îl priveşte istoric, deci şi iu efectele sale verificate de timp, un curent, ci o atitudine creatoare cu valoare de permanenţă. „Actualitatea lui — scrie el in Sensul creator al junimismului, articol edificator încă din titlu pentru poziţia criticului — nu mai este astăzi de curent, ci o realizare in permanent, o sumă de valori creatoare“. Şi încă mai explicit în acelaşi text : „Junimismul este o poziţie creatoare a spiritului naţional în literatură , junimismul înseamnă o etapă, cea dinţii, a spiritului naţional ajuns la expresie universală. El este, aşadar, o însumare de valori, între care Maiorescu este abia indicatorul, iar Eminescu, Creangă şi Caragiale exponenţii deplini, mărturia concretă a unor realităţi spirituale“. Junimismul/maiorescianismul lui Pompiliu Constantinescu trebuie aşadar inteles ca aport la perpetuarea unui spirit , a spiritului care a făcut cu putinţă, intr-un moment fast al culturii române, acea magnifică „însumare de valori“ prin care, pentru prima dată, ne-am ridicat la treapta de „expresie universală“. Eminescu, Creangă, Caragiale, ei sunt piscurile, ei ne legitimează estetic în absolut, astfel cum a intuit, în chiar vremea lor, T. Maiorescu, iar criticul demai tirziu, criticul altei epoci, își va întocmi scara proprie de certitudini pornind tot de la ei, tot de la aceste cele mai înalte repere valorice ale literaturii naţionale. Şi în sensul acesta se poate vorbi de junimismul lui Pompiliu Constantinescu, dar şi in altele. Disociereamaioresciană a esteticului de etic, etnic şi cultural este pentru el o achiziţie a gîndirii critice la care nu se poate renunţa decît la preţul renunţării la critică. Spre înţelesul acesta ne conduce titlul de manifest literar al unui articol polemic din 1942 : înainte, de la Maiorescu ! înainte, într-adevăr, nicicum în altă direcţie critica nu poate să meargă, dar pornind de la Maiorescu, adică de la gestul său disociator care, în cultura română, despărţind uscatul de ape, a fondat însăşi critica. * Tot maioresciană, tot junimistă, tot organicistă este la Pompiliu Constantinescu invocarea noţiunii de critică şi în accepţia ei mai largă, aceea de „funcţie generală a spiritului“. Observăm iarăşi că literatul strict este transgresat către aspecte complementare, complinitoare mai bine zis. Luciditate, raţionalism, criticism, căutarea adevărului şi impunerea lui inflexibilă, dincolo de orice considerente conjuncturale, acestea sunt atitudini junimiste pe care s-a constituit „direcţia nouă“ in literatura română din a doua jumătate a veacului XIX, dar şi un climat de raporturi intelectuale clădite pe francheţe şi spirit de confruntare liberă. Prelungit în epoca dintre cele două războaie, climatul acesta, cu originea în junimism, şi-a aflat in Pompiliu Constantinescu un exponent de marcă , iar spre sfirşitul epocii, cînd se dezlănţuiseră vijeliile obscurantiste prevestite de Lovinescu, un apărător neînduplecat, G. Dimisianu (fragment dintr-un studiu) ( *) O catedră Eminescu, antologie, notă editorială şi indice de nume de Lenuţa Drăgan, prefaţă de Mihai Drăgan, în colecţia „Eminesciana“ a editurii Junimea. Trapez CCLXXVIII 1 303. Maimuţa, ţuguindu-şi buzele, se uita într-o oglinda de mină, foarte mulţumită de cum arăta, de vreme ce dădea vesel din coadă. Era aceeaşi, plăsmuită de crengile unui liliac, pe care am mai prezentat-o sub numele de Josephine. 1 304. Călinescu a spus : — Ca să se vadă cum e un articol bun, trebuie să publici şi cite unul prost. Lui ii dădea mina. 1 305. De indată ce trupele străine au intrat în oraş şi mulţi au început să colaboreze cu ocupantul, un fabricant de tapete a lansat un model care sugera conturul unei urechi. 1 306. Viaţa ar avea un farmec mai puţin fără femeile care, aducînd aminte de Venus, ies goale din mare. 1 307. Deşi in cămara era o roată mare de caşcaval, el s-a dus spre o jumătate de nucă. Şi a căzut în capcană. Să mai fii modest ! 1 308. Din spaţiul care le era rezervat, ei ocupau ceamai mare parte spre a se plinge că nu pot spune ceea ce au de spus, din lipsă de spaţiu. Geo Bogza A România literară .