România literară, octombrie-decembrie 1988 (Anul 21, nr. 41-53)

1988-12-15 / nr. 51

Literatura V­REME de două decenii, Pompiliu Constantinescu s-a situat în pos­tul cel mai avansat de control critic al actualităţii literare. S-a pronunţat primul, aproape totdeauna, in privinţa noilor cărţi, a întimpinat mani­festările autentice de artă, din orice direcţie stilistică ar fi venit, cu o in­strumentaţie fină de captare şi răsfrîn­­gere, a pus, în majoritatea cazurilor ce i s-au înfăţişat, diagnostice exacte, el fiind, în epoca lui, cum s-a observat retrospectiv, comentatorul literar care a greşit cel mai puţin în situările valorice. Pe aceste însuşiri şi pe rectitudinea sa morală, elementul de substructură al în­tregii sale activităţi, şi-a clădit Pompiliu Constantinescu prestigiul de a fi fost,­­ cum observase E. Lovinescu, criticul prin excelenţă al celei de a treia gene­raţii post-maioresciene. Un prestigiu care insă, chiar in epocă, i-a adus şi prejudicii, căci i-a pus în umbră laturi ale unei manifestări totuşi mai bogate şi ale unei personalităţi com­plexe. Prea repede o imagine reductivă s-a instituit despre Pompiliu Constanti­nescu, perpetuată pină azi. Criticul, adică foiletonistul, s-a văzut în el, numai foiletonistul, cronicarul, avizat, în­­tr-adevăr, al imediatei actualităţi, dar lipsit, s-a putut susţine, de perspectivă istorică, nefamiliarizat cu clasicii şi inapt de a „proiecta“. Nu este străin de im­punerea acestei reprezentări, ba i se da­torează, poate, în cea mai mare măsură, G. Călinescu, cel care, recunoscindu-i lui Pompiliu Constantinescu „perfecta onestitate“, scrisese în Istoria literaturii române de la origini până în prezent : „în critica sa nu intră deloc elementul istoric şi foarte puţin compararea cu fondul clasic, opera nefiind proiectată“. Și încă : „Pompiliu Constantinescu a produs cronici caracteristice prin procen­tul maxim de valorări juste, printr-o intrare repede și dreaptă in adevăratul fond al lucrurilor, printr-o totală nepă­sare de a se pune problema pe teren de ideal estetic și prin necontopire la entuziasmul altora“. Sunt destule cronici ale lui Pompiliu Constantinescu restrinse, intr-adevăr, la acest caracter de expertiză rapidă, fără „proiectare“, încadrare in context etc., restringere impusă criticului, în multe cazuri, de chiar obiectul acelor cronici. Nu orice carte ajunsă săptămînal sub ochii cronicarului îi oferă temeiuri pen­tru a face dezvoltări, raportări la tradi­ţie, stabiliri de filiaţii sau de corespon­denţe spirituale, decit, desigur, cu riscul unor abordări disproporţionate, ilegitime. Pompiliu Constantinescu a recenzat ast­fel de cărţi, — fatal numeroase în orice mişcare literară, însă de neocolit de cro­nicar pentru că răsfrîng şi ele fiziono­mia momentului — a recenzat deci şi astfel de cărţi, procedind în felul pe care factura lor însăşi îl reclama : formulare succintă a notelor caracteristice spriji­nită pe citate decupate adecvat. Aseme­nea recenzii, să le spunem de rutină, a scris multe Pompiliu Constantinescu dar a le vedea numai pe acestea şi a con­strui pe ele o judecată generală asupra criticii lui, neţinînd seama de faptul că a scris şi altele, încă mai multe, în alt spirit, ignorind de asemenea marile lui studii despre clasici, ca şi textele­­ de ideologie literară sau sintezele privitoare la curente, polemicile, portretistica, în­seamnă a-i fi făcut o injustiţie cu atît mai păgubitoare cu cît efectele ei l-au urmărit şi în timp. Şi în prezent este larg împărtăşită opinia despre fragmen­­tarism­ul criticii lui Pompiliu Constanti­nescu, printre alţii de Nicolae Mano­­lescu, de pildă, care reedita obiecţiile călinesciene cînd vorbea, comentînd, în 1969, ediţia de Scrieri, despre „inaptitu­dinea pentru «metafizic»*“ şi neputinţa de a construi „în absolut“. Ideea despre fragmentarismul criticii lui Pompiliu Constantinescu şi despre lipsa de viziune istorică este totuşi injus­tă şi ne vom strădui să dovedim aceasta acordind studiilor de respiraţie amplă mai multă atenţie decît li s-a acordat îndeobşte, ca şi textelor de ideologie literară ale criticului, numeroase, şi ele neluate în seamă ori trecute prea repede cu vederea de aceia care, întemeiaţi ei înşişi pe o considerare parţială, au acre­ditat opinia tenace despre fragmentarism. Dar şi cronicile, dacă sunt citite ca un corpus, fac să se vadă unitatea de viziu­ne şi fondul istoric pe care criticul şi-a clădit reprezentările despre actualitate, nenumăratele fire prin care acestea co­munică între ele, şi de asemeni trimite­rile făcute la zestrea de valori clasice, ca organism autohtone şi universale, uneori numai schiţate, aceste trimiteri, este adevărat, dar mai peste tot prezente ca elemente de raportare estetică. Vrem să spunem că dacă timpul nu a avut răbdare cu Pompiliu Constantinescu pentru a-i în­gădui să realizeze, ca edificiu constituit, o istorie proprie a literaturii române din secolele XIX şi XX, aceasta totuşi există în componentele ei neasamblate. Despre Maiorescu, Caragiale, Creangă a dat studii capitale iar cît priveşte pe Emi­­nescu s-a putut întocmi recent o anto­logie de texte ale lui Pompiliu Con­stantinescu de aproape 300 de pagini1). In cuprinsul acesteia aflăm şi proiectul în detalii al monografiei Eminescu pre­gătită de critic, proiect edificator pen­tru anvergura concepţiei şi originalitatea ideilor de interpretare numai enunţate. .Despre marile curente — junimism, să­mănătorism, poporanism, modernism — exprimase poziţii clare iar scriitorii im­portanţi interbelici îi comentase bogat, atît la apariţia cărţilor cît şi în studii de cuprindere amplă, cum este acela despre Arghezi. Scriitorii din planul doi sau trei al mişcării literare, autorii cît de cît notabili, cît de cit semnificativi printr-un aspect sau altul al manifestării lor in epocă, îi recenzase probabil pe toţi, fixîndu-le riguros locul într-o ierar­hie de valori pe care nu a pierdut-o din vedere nici în nota cea mai măruntă despre o carte. Nu toate, desigur, dar multe recenzii ar fi putut intra, retopite, in ipotetica Istorie, procedeu legitim. G. Călinescu însuşi turnase, in ramele Istoriei sale, materia, reelaborată, a mul­tor recenzii şi portrete critice publicate mai întîi în „Adevărul literar şi artis­tic“ sau în alte reviste, menţinind for­mulări şi puncte de vedere de acolo. Un imens travaliu­ de critică aplicată era astfel fructificat în vederea sintezei, ope­raţiune pe care Pompiliu Constantinescu ar fi fost la fel de îndreptăţit s-o între­prindă în Istoria sa rămasă din neferi­cire în faza de şantier. Pilonii construc­ţiei îi ridicase totuşi, cărăm­izile zidăriei existau. I­n 1946, intr-o schiţă de portret literar scrisă la moartea criticu­lui, Şerban Cioculescu făcea o constatare opusă diametral mult circulatei opinii despre fragmentarismul lui Pompiliu Constantinescu : „se pasio­nase, pe urmele lui Thibaudet, de ope­raţia intelectuală a ridicărilor de topo­grafii literare, cu înscrieri scriitoriceşti, grupate după tipul familiilor spirituale sainte-beuviene“. Intr-adevăr, fervoarea asociativă şi iniţiativele de „inseriere“, de înscriere a valorilor în filiaţii şi încrengături tipo­logice, în serii de structuri afine reciproc determinate, preocupările de a detecta conexiuni şi spaţii de convergenţă ale diferitelor tendinţe creatoare, sau de opunere semnificativă, interesul pentru „naturi“ şi „constante“, acestea sunt ele­mente de atitudine estetică peste tot de aflat în scrierile lui Pompiliu Constan­tinescu, şi nici nu este de mirare să le aflăm la un critic care ajunsese, polemi­­zînd cu teza lui N. Davidescu a scriito­­rilor-ac­cidente, la conceptul propriu de literatură-organism. Conceptul acesta, formulat limpede în studiul despre Tudor Arghezi din 1937, îşi răspîndeşte reflexele în toată critica sa, şi în cronici şi în studiile de amploare, şi nu poate fi în­doială că tot pe el s-ar fi constituit, de bună seamă, ca viziune asupra ansam­blului, prezumtiva istorie a literaturii române de care am vorbit. Iată aşadar : „O literatură este un organism : acesta este sensul istoric al curentelor ; litera­tura este o ambianţă de cultură din care ies la iveală culmile, geniile sau talen­tele de prim ordin. Acestea sunt marile valori creatoare, accidentele. Cînd d. Da­videscu socoteşte că pină la simbolism nu se poate vorbi de o literatură româ­nească anulează de fapt ideea de cul­tură, de tradiţie şi de istorie literară. Tot atît de compacte sunt şi curentele anterioare simbolismului. Concepţia de literatură-organism se verifică şi înainte de simbolism. Se poate numi accident literatura bisericească, operă intr-un fel colectivă prin unitatea spiritului ? Dar cronicarii moldoveni, de o continuitate atit de strînsă ? Romantismul paşoptist are numeroase constante de ideologie şi sensibilitate, junimismul anti-paşoptist, conservator, cu Eminescu, Creangă, Sla­vici, Caragiale, Duiliu Zamfirescu, de asemeni , sămănătorismul şi poporanis­mul, curente limitat doctrinare şi de un spirit aproape corporatist, ca şi masiva dogmă latinizantă a Şcolii ardelene să fie toate, succesiv şi împreună, forme de «scriitori-accidente- sau tot atitea expre­sii ale unui organism, literatura română, cum va deveni însuşi simbolismul ?“ Ideea organicităţii literaturii îl condu­­ce pe Pompiliu Constantinescu, prin con­secinţă firească, la constatarea existenţei „naturilor predominante“ : prin acestea se exprimă, diferenţiat şi la cotele ma­xime de valoare estetică, potenţialitatea creatoare de care o epocă dispune. Sunt „culmile“ în jurul cărora se configurea­ză, în varietatea formelor sale, peisajul literar, şi tot prin raportare la ele îşi stabileşte critica reperele de evaluare, scara de valori („scara de certitudini“ spune Pompiliu Constantinescu). Din perspectiva momentului 1937, în acelaşi text consacrat lui Arghezi dar cu des­chideri spre toată literatura naţională, criticul observa : „Sunt, în literatura noastră de azi, citeva naturi pr­edomi­nante : natura epică Rebreanu, natura analitică Hortensia Papadat-Bengescu, natura metafizică Blaga, natura lirică Sadoveanu, natura critică Lovinescu, na­tura retorică Iorga şi natura lirică ex­cepţională Arghezi. O panoramă a lite­relor contemporane de la aceste domi­nante trebuie să pornească ; reliefurile ei, de cîmpie şi de deal, nu pot fi obser­vate dacă nu se pun în raport cu piscu­rile. Orice proces valabil în critică, în aceste limite se va­ exercita, ca intr-un peisagiu organic desfăşurat“. Cine ia act de situarea criticului pe aceste aliniamente de convingeri literare cu greu va mai putea să adere la opinia despre fragmentarismul său iremediabil şi lipsa de perspectivă istorică. Tocmai plasarea in unghiul istoric şi luarea în considerare a factorilor de mediu, de climat social şi sufletesc, de viaţă inte­lectuală şi chiar de biologie il fac să descopere şi să urmărească, in spaţiul literar românesc, continuităţi şi linii de tradiţie, filoane de spiritualitate şi domi­nante stilistice. Astfel, scriind despre Blaga şi raportîndu-l la mediul său for­mator, ajunge la constatarea „energetis­mului spiritual ardelean“, un atribut al „rasei“, manifestat in timp, şi in felu­rite chipuri, prin Slavici, Coşbuc, Goga, prin Blaga insuşi, prin Rebreanu, prin Aron Cotruş şi, act prompt de înregis­trare a noutăţii care semnifică, prin „lirismul meditativ, agonizant al lui Emil Cioran“2). Iar relevarea unei tendinţe, a unei dominante spirituale cum este aceasta a energetismului transilvănean, îi impune criticului iniţiative integra­toare, potrivit angajării sale programa­tice de a-şi reprezenta literatura organic. Desluşind o componentă tinde să refacă, alăturînd-o altora, comparînd şi delimi­­tînd, configuraţia întregului, efort sinte­tizator ce se întîmplă nu o dată să trans­greseze literatul strict, vizînd atitudini şi valori morale care ne pot defini, care ne definesc, ca naţiune, apte să exprime „acel absolut care face unicitatea unui popor“. „Spiritualitatea transilvană, scria Pompiliu Constantinescu, este un astfel de absolut, oricît s-ar fi dezvoltat în condiţii vitrege , contribuţia literară a Ardealului şi-a precizat dunga spectrală în componenţa sufletului românesc. Transilvania nu este o simplă provincie naţională, în ordinea geografică, etnică, istorică şi economică, ci este un tot ideal al sufletului nostru. S-au remarcat de mult caracteristicile literaturii româ­ne, văzută pe provincii : Moldova se re­flectă în ficţiunea artistică prin sensibi­litate şi fantezie, Muntenia prin intelii­genţă, Transilvania prin voinţă. Un spi­rit unitar a cărui ştirbire nu e cu pu­tinţă fără a-i ştirbi însăşi existenţa“. Incapacitate de a proiecta ? Dar cine îşi reprezintă astfel desfăşurările literare, în cauzalitatea şi consecinţele lor care adesea transcend literarul, tocmai că proiectează, conjugă perspectivele şi vi­zionează materia sa din unghiuri mul­tiplu revelatoare. Nu este vorba de a inversa imaginea încetăţenită in legătură cu Pompiliu Constantinescu, aceea a cri­ticului aplicat, dar este drept să fie vă­zute, în critica sa, şi momentele, nu chiar atît de puţine, cînd se distanţează de obiect, în planări eseistice care îi permit să observe şi încadrarea acestuia în spaţiu, să detecteze izvoare şi să ur­mărească evoluţii. IMŢUL istoric al criticului şi aptitudinea sa­­de a proiecta ne apar în lumini incă mai clare dacă îi examinăm poziţia faţă de principalele curente de idei de pină la el, astfel cum ele s-au manifestat prin exponenţii lor de prima mărime. 2) La tinărul Cioran se va referi de altfel şi în altă împrejurare, cînd va obiecta lui E. Lovinescu neincluderea lui, „la capitolul eseisticei“, în Istoria lite­raturii române contemporane din 1937. Nu putem începe altfel decit prin a sublinia adeziunea integrală a lui Pom­piliu Constantinescu la junimism/maio­­rescianism. Se poate ivi întrebarea cum poate fi un critic aderentul unui curent care l-a devansat cu mai bine de jumă­tate de secol. Cum poate fi astfel mai ales un critic implicat atît de mult in activităţi de cronică, intinzind atitea an­tene către rumoarea imediatului, preo­cupat să înregistreze, şi să valoreze estetic configurările literare ce iau naş­tere chiar sub privirile lui. Nu e un anacronism junimismul său, o ciudată inadvertenţă ? Vom spune că nu, pentru cine ia act de faptul că Pompiliu Con­stantinescu nu mai vede în junimism, tocmai pentru că îl priveşte i­storic, deci şi iu efectele sale verificate de timp, un curent, ci o atitudine creatoare cu va­loare de permanenţă. „Actualitatea lui — scrie el in Sensul creator al junimis­mului, articol edificator încă din titlu pentru poziţia criticului — nu mai este astăzi de curent, ci o realizare in per­manent, o sumă de valori creatoare“. Şi încă mai explicit în acelaşi text : „Ju­nimismul este o poziţie creatoare a spi­ritului naţional în literatură , junimis­mul înseamnă o etapă, cea dinţii, a spi­ritului naţional ajuns la expresie univer­sală. El este, aşadar, o însumare de va­lori, între care Maiorescu este abia indi­catorul, iar Eminescu, Creangă şi Cara­giale exponenţii deplini, mărturia con­cretă a unor realităţi spirituale“. Junimismul/maiorescianismul lui Pom­piliu Constantinescu trebuie aşadar inte­les ca aport la perpetuarea unui spirit , a spiritului care a făcut cu putinţă, in­tr-un moment fast al culturii române, acea magnifică „însumare de valori“ prin care, pentru prima dată, ne-am ridicat la treapta de „expresie universală“. Emi­nescu, Creangă, Caragiale, ei sunt piscu­rile, ei ne legitimează estetic în absolut, astfel cum a intuit, în chiar vremea lor, T. Maiorescu, iar criticul de­­mai tirziu, criticul altei epoci, își va întocmi scara proprie de certitudini pornind tot de la ei, tot de la aceste cele mai înalte re­pere valorice ale literaturii naţionale. Şi în sensul acesta se poate vorbi de junimismul lui Pompiliu Constantinescu, dar şi in altele. Disocierea­­maioresciană a esteticului de etic, etnic şi cultural este pentru el o achiziţie a gîndirii cri­tice la care nu se poate renunţa decît la preţul renunţării la critică. Spre înţe­lesul acesta ne conduce titlul de mani­fest literar al unui articol polemic din 1942 : înainte, de la Maiorescu ! înainte, într-adevăr, nicicum în altă direcţie cri­tica nu poate să meargă, dar pornind de la Maiorescu, adică de la gestul său disociator care, în cultura română, des­­părţind uscatul de ape, a fondat însăşi critica. * Tot maioresciană, tot junimistă, tot organicistă este la Pompiliu Constanti­nescu invocarea noţiunii de critică şi în accepţia ei mai largă, aceea de „funcţie generală a spiritului“. Observăm iarăşi că literatul strict este transgresat către aspecte complementare, complinitoare mai bine zis. Luciditate, raţionalism, cri­ticism, căutarea adevărului şi impunerea lui inflexibilă, dincolo de orice conside­rente conjuncturale, acestea sunt atitu­dini junimiste pe care s-a constituit „direcţia nouă“ in literatura română din a doua jumătate a veacului XIX, dar şi un climat de raporturi intelectuale clă­dite pe francheţe şi spirit de confruntare liberă. Prelungit în epoca dintre cele două războaie, climatul acesta, cu origi­nea în junimism, şi-a aflat in Pompiliu Constantinescu un exponent de marcă , iar spre sfirşitul epocii, cînd se dezlăn­­ţuiseră vijeliile obscurantiste prevestite de Lovinescu, un apărător neînduplecat, G. Dimisianu (fragment dintr-un studiu) ( *) O catedră Eminescu, antologie, notă editorială şi indice de nume de Lenuţa Drăgan, prefaţă de Mihai Drăgan, în co­lecţia „Eminesciana“ a editurii Junimea. T­rapez CCLXXVIII 1 303. Maimuţa, ţuguindu-şi buzele, se uita într-o oglinda de mină, foarte mulţumită de cum arăta, de vreme ce dădea vesel din coadă. Era aceeaşi, plăsmuită de crengile unui liliac, pe care am mai prezentat-o sub numele de Josephine. 1 304. Călinescu a spus : — Ca să se vadă cum e un articol bun, trebuie să publici şi cite unul prost. Lui ii dădea mina. 1 305. De indată ce trupele străine au intrat în oraş şi mulţi au început să colaboreze cu ocupantul, un fabricant de tapete a lansat un model care sugera conturul unei urechi. 1 306. Viaţa ar avea un farmec mai puţin fără femeile care, adu­­cînd aminte de Venus, ies goale din mare. 1 307. Deşi in cămara era o roată mare de caşcaval, el s-a dus spre o jumătate de nucă. Şi a căzut în capcană. Să mai fii modest ! 1 308. Din spaţiul care le era rezervat, ei ocupau cea­­mai mare parte spre a se plinge că nu pot spune ceea ce au de spus, din lipsă de spaţiu. Geo Bog­za A România literară .

Next