România literară, iulie-septembrie 1989 (Anul 22, nr. 27-39)

1989-07-06 / nr. 27

S­­UNTEM la Berbeci — satul coco­ţat la subsuoara muntelui, unde lucrează mătuşa Teodora ca me­teorolog principal. Nici nu puteam găsi un ascunziş mai bun. Am poposit aicea ieri, spre seară, încă nu apusese soarele (se ghicea din­colo de peretele munţilor) intr-o lumină ciudată, a sfârşitului zilei. Zi de decem­brie. Dar nu un decembrie bacovian ! Nu ! Un decembrie frumos şi tinăr. Imperial ! Somptuos ! Totul părea cuprins intr-o lumină ciudată, uşor gălbuie cu reflexe roz, ceva de aur stins, deşi totul era alb — ALB — şi frumos, şi pur. Dar, şi pur ! Aşa părea. Şi nu bâtea nici un pic de vînt, ai fi zis că totul a încremenit sub zăpada moale, pufoasă cu miros cu­rat — numai fulgii, numai ei însemnau mişcare, intr-un peisaj nemişcat, înlem­nit in frumuseţe şi ALB. Fulgii de zăpadă şi noi ! Am mers pe jos vreun kilometru pe o potecă întor­tocheată, din ce in ce mai greu de aflat sub potopirea albă, curată, mătăsoasă. Drum greu, urca­ anevoios la un mo­ment dat, căci pe şosea zăpada era ta­­sată. In sus urcă multe camioane şi, afi­nată cum era, presată de roţile bascu­lantelor şi camioanelor, dispărea ca-n­­tr-un joc de-a v-a fi ascunselea. Obosi­sem şi-mi curgeau lacrimi pe obraz, deşi nu vroiam să recunosc nici moartă că sunt la căpătui puterilor. încercam să zimbesc şi cred că reuşeam încă... Aşa cum izbuteam cind „discutam“ cu tata. Asta cred că-1 înfuria cel mai mult , că nu plingeam. Că nu-mi dădeam drumul la bocet, aşa cum i-ar fi plăcut.. Sunt sigură că i-ar fi plăcut Oho ! Dar eu nu, în ultima vreme m-am ţinut tare. Ca şi ieri, sau nu, alaltăieri... Nici nu mai ştiu ! Pare mult de atunci. Peisajul minunat şi această revărsare de alb, de frumos, această mireasmă de zăpadă — da, aş putea spune parfum de zăpadă, drumul pînâ aici, toate au făcut să las departe în urmă — vreau să zic departe in timp — cearta aceea oribilă cu tata, înfruntarea cu el, necazul, tot, tot... Mi se pare că s-a intîmplat demult, tare de­mult. Ciudată senzația asta de îndepăr­tare în timp al celui mai neplăcut lucru ce mi se putea întimpla... Poate că schim­barea de decor, dar mai ales sentimentul unei duble biruinţe — aceea asupra ta­tei, dar și asupra mea însămi, vreau să spun faptul că-mi alungasem îndoielile care uneori se puteau numi cu un sim­plu cuvint, frică. îmi dădeau sentimen­tul că timpul acela cind mă certasem cu tata, înfruntindu-l, dispăruse undeva departe, departe. Părea un timp de mult trecut. Iarna asta albă, frumoasă, mă pri­menise, mă ajutase să trec pragul tim­pului, simplu şi uşor, ca la săniuş. Cel puţin aşa mi se părea. Era sentimentul ultim care mă copleşea — un prezent pe care mi-l dorisem atita ! Alături de mine 11 simţeam pe Sebastian uşor tulburat şi poate obosit ? O fi el campion sportiv, dar nici eu nu eram „de mămăligă“ (aşa cum pretinde celebrul meu tată) şi, cu toate astea, abia mai suflam. M-am trintit în zăpadă cit eram de lungă, cu ochii înspre cerul care nu mai era decit o sită imensă, prin care se cerneau fulgi mari, prea mari — de forme ciudate, ne­regulate — rupţi parcă dintr-o blană îm­părătească. In cer era, desigur, de servi­ciu un drăcuşor nepriceput într-ale nin­sorii, fiindcă rupea hartane mari din blana împăratului zăpezii ! Rămăsesem un omătul alb cu ochii la cerul uşor vi­neţiu — da, el nu era alb, era vineţiu — şi-mi era atît de bine ! Aş fi vrut să nu mă mai ridic, să rămîn acolo pentru tot­deauna, timpul să se oprească : „O temps, suspends ton voi !“ — şi să simt mereu — vezi, am zis „mereu“, asta în­seamnă din nou o noţiune referitoare la timp — dar aşa simţeam, aşa vroiam să simt mereu pe frunte, pe pleoape, pe buze sărutarea aceea rece a fulgilor de zăpadă. Mă gîndeam că cei ce mor înză­peziţi au o moarte frumoasă... Aşa mu­rise, poate, prietenul meu din copilărie, Andrei. Plecase intr-o excursie şi, spu­neau ceilalţi, se răzleţise de grup. Nu l-au mai găsit decit după două zile de căutări, salvamontiştii. Atunci l-am vă­zut pentru prima oară pe tata plingînd. Mă strîngea la pieptul lui şi plingea, bol­borosind : „Ai văzut ce păţesc copiii neascultători ? Ai văzut ? Să ai grijă !“ Şi l-am simţit altfel, foarte apropiat, foarte speriat. Sînt şapte ani de atunci ! Şapte ani ? Parcă s-a intîmplat ieri. Da, aşa mi se pare... . E­RAM acolo, in zăpada afinată şi rece... L-am simţit pe Sebastian îngrijorat, crispat. Neliniștea din vocea lui m-a făcut să zimbesc, dar nu m-am ridicat. L-am privit printre gene. Nici n-aș fi putut altfel : ninsoa­rea mă orbea. Mă strigase. O dată, de două ori... — Stai aici, lingă mine ! — Haide, Nia, ajunge ! Scoală-te ! Să mergem mai departe ! Se ridicase in picioare și mi s-a părut uriaș. Un uriaș frumos, cu toate că nu-i prea venea bine căciula aceea din blană de iepure, cu urechile lăsate-n jos, blege, de parcă era un Saint-Bernard. Dacă mă gindesc bine, Sebastian are ceva de Saint-Bernard. E blind, e așa de blind uneori că mă exasperează — aproape bleg — şi mare, şi... — Ajunge, ți-am zis-Tianu îşi schimbase glasul. Tianu de­venise poruncitor. Mereu crispat ! Unde era blindețea lui la care mă gîndeam ? M-a prins de miini, dar a rămas cu mă­nușile mele în miini. Mă jucam, în timp ce el începea să dea semne de nerăb­dare. — Urania ! Scoală-te, dragă ! Se lasă seara... Avea în voce un tremur necunoscut. Nu-1 mai sesizasem pînă atunci... Deci, proaspătului meu soț, îi era frică ?! Ce descoperire, doamne ! Eram teribil de dezamăgită... — Or fi lupi ? l-am întrebat. Dar nu mi-a răspuns. — Ne prinde noaptea pe drum ! Hai­­dem ! Pină la staţie cred că nu mai este mult. Dar mai avem de urcat. Nu m-am clintit de-acolo, din zăpadă, deşi tremurul din vocea lui mă cam tre­zise din euforia mea, aşezîndu-mă pe un teren tare, vreau să zic — dur. Parcă fusesem proiectată neaşteptat şi neplă­cut în casa tatălui meu, istoricul şi ar­heologul, care mă ameninţase că mă dez­­moşteneşte, dacă nu-l ascult ! Auzi, colo ! Mă dezmoştenea . Nu-mi mai dădea adi­că bani pentru apartament şi mobilă stal şi... „Şi ce dacă ?“ Vroiam să fiu liberă, să fac ce vreau eu ! — Cu preţul sărăciei ? striga mama îngrozită. Ştii tu ce-i sărăcia ? Lipsurile de tot felul ? Ştii tu ce-nseamnă să n-ai un ban în buzunar ? Asta nu ! Fă ce-ţi spune taică-tu ! N-am făcut ce spunea taicâ-meu. Nu ! Şi, iată, eu, îndrăzneaţă, care nu-mi imaginam că voi fi proiectată pe un te­ren atit de dur — zăpada, patul de ză­padă era moale ca puful — eram trîn­­tită dur. Şi cam de sus ! Neaşteptat de dur... Cum să-ţi imaginezi că, doamne fereşte, ai dat peste un alt ins încuiat, principial încuiat in prejudecăţi, şi poate chiar la fel de încăpăţînat ? „O să mai vedem, mă gîndeam, o să vedem mai tir­­ziu cum evoluăm“... Deocamdată descoperirea că-i era frică atunci cind mie îmi era bine, mă trezise de-a binelea. Mă trezise, dar nu numai atît... parcă începea să mă doară ceva... Nu știam bine ce... Nu mai aveam chef să continui jocul. M-am lăsat ridicată de pe salteaua albă și rece, l-am lăsat să mă scuture de zăpadă şi să-şi treacă braţul pe după mijlocul meu, dar m-am făcut că n-am băgat de seamă că mă săruta pe gene. Apoi pe obraji. Apoi pe gură. Nu l-am lăsat. Mi se părea, aşa, dintr-o dată, că Tianu era un băiat de lemn. N-aveam, nu mai aveam nici un chef ! Şi poate că totuşi­­mi-a trecut prin minte) poate că totuşi frica lui era şi de altă natură... Plecasem aşa cum plecasem... Mai bine zis fugisem ! Fără voia tatii ! Ba, împotriva dorinţei lui. — Facem noi ce trebuie ? imi zicea. Nu crezi că ar fi mai bine să-l îndu­pleci ?, m-a tot întrebat de vreo citeva ori şi, atunci, nu mă gindisem (atunci cind mă întreba) că poate­ lui îi fusese şi-i mai era frică de tata, de furia lui dezlănţuită... Eu eram acaparată, furată de bucuria mea, „carpe diem“ îmi ziceam, ca toţi cei din generaţia mea, şi restul nu mă interesează. Nu vreau să mă intereseze ! Ba, aş minţi dacă n-aş mărturisi că sim­ţeam o bucurie răutăcioasă, o bucurie ascunsă, la gîndul că celebrul arheolog, marele istoric o să facă o criză de furie, că o să turbe cind o să descopere că am... fugit. Şi că nu mă mai întorc ! Că n-am luat decit un geamantan mic, cu cele strict trebuitoare pentru un scurt se­jur, și două cărți... putea să-l facă să creadă în ceea ce s-ar chema întoarcerea fiicei... risipitoare, neascultătoare, obraz­nice... Il lăsam să creadă ! Cu atît mai dureroasă avea să-i fie constatarea că nu aveam să mă mai întorc niciodată. Că nu-mi păsa de „puterea“ lui de care fă­cea atita caz ? Aveam să-i arăt că eu eram stăpină pe mine, pe viaţa mea, că nu mai eram de mult „mucoasa“ pe care se obişnuise să o dădăcească, in ciuda faptului că eu dădusem multe semne de nesupunere. Mai exact, de Independen­ţă ! Dar tata nu înţelesese nimic. Abso­lut nimic din înfruntările, din certurile noastre ! Cum nu pricepuse nimic din în­­căpăţinarea mea de a-l suspecta pe Brîn­­coveanu de disimulare. Da, era un di­simulat, şi toată „dărnicia“ lui faţă de turci sau faţă de unii boieri, ascundea, de fapt, planuri mari ! — Vroia să unească toate ţările româ­neşti ca Mihai Viteazul ! ţipa tata de parcă eram surdă. — Vroia să le unească, dar mai cu sea­mă să le stăpinească el pe toate ! urlam şi eu ! — Ei, cum altfel ? Tu ce-ai fi vrut ? Să le lase altora ? I-a dat Moldova lui gineri-su şi ăla ce-a făcut ? A făcut pe dracu ! striga, din nou, tata. N-a fost in stare de nimic ! Nu ştia să ţină frîul. Pe cită vreme Brîncoveanu... Tăceam. Cind îl vedeam că ridică to­nul prea tare şi că i se umflau venele de la gît, îl lăsam în pace. Şi tăceam.­­ tata nu se putea discuta, el avea ideile lui, el avea simpatiile şi antipatiile lui în istorie şi pe baza acelora opina. Şi discuta cu mine. De fapt, nu discuta, ci vroia să-mi i­m­pună punctul lui de vedere. Eu eram „copilul“, el era părintele ! „învaţă oul pe găină !“ făcea bunica aşa, concluziv, retrăgindu-se şi ea, speriată în bucătă­rie. Tata nu înţelesese nimic, absolut ni­mic din înfruntările, din certurile noas­­te ! Şi, mai ales, nu mă cunoştea deloc ! Nu prea ştia ce-mi poate pielea ! La drept vorbind, nici eu nu ştiam !... Deşi il bănuiam infatuat şi inflexibil in tira­nia lui. Da, era un tiran, întîi cu mama. Da, se purtase cu mama şi cu mine, mai ales după ce ne întorsesem din stră­inătate, ca un adevărat feudal ! Nu ne lăsa să ieşim nicăieri fără voia lui, fără să ştie, fără să verifice ! Eu aveam şcoa­lă, mama avea ore, avea serviciul ei, avea şi are obligaţii şi atunci ajunsese să aibă singură grijă de toate. O con­­cediaseră pe tata Tinea sau o chemau din ce în ce mai rar . — Ce ? zicea tata. Ce să facă ? Le fa­cem noi pe toate ! „Noi“ , adică mama ei cu mine. Că el stătea închis în biroul lui și­ citea sau studia ori scria... ori nu făcea nimic. Ei și ce dacă scria ? Nu era în stare să cumpere o piiie. Urla la mine : — Cine ? eu . Tu ştii cine sunt eu ? Ştiam, sigur că ştiam. Era marele is­toric. Neîntrecutul arheolog, autorul atî­­tor cărţi de specialitate despre Evul Me­diu românesc, conferenţiar la Facultate, admirat de studentesele lui, de studen­ţii lui, de colegi, de..., în fine de toată lumea. Dar mai era şi un om cu familie şi s-a intîmplat odată să uit să cumpăr piine şi.......o tempera, o mores !“, pur şi simplu m-a pălmuit. Mi-a tras două pal­me de-am auzit clinii în Giurgiu, fiindcă am încercat să glumesc : „Azi, în loc de piine, o să mişcăm cioburile alea des­coperite de tine la săpăturile de la Arci­­dava...“ Avea palma grea domnul Pro­fesor ! — Dar tu de ce n-ai luat ? Iţi cădea mina ? i-am replicat prompt. Am regretat după aceea. Nu-mi era că mă cîrpîse (deşi la aşa ceva nu mă aş­teptasem), dar să se comporte el ca un feudal ! Ca un boier de modă veche, cu işlic şi care pune mina pe ciomag... Ba nu, se comportase ca un ţăran ! Asta e... Iar mama, mama nu mai zicea nici circ, după o scurtă, slabă împotrivire. Tot ce făcea el, i se părea magnific ! Cădea în fund de admiraţie. Sau de frică. Cred că-i ştie de frică ! Am surprins-o o dată pe mama spă­­lind rufe după miezul nopţii. — Ce faci aici ? De ce surui apa ? Nu pot să dorm ! I-am spus toate astea cu tonul răstit al omului trezit din somn. Am văzut-o pe mama cu ochii roşii... Spăla rufe şi plingea. — Şi tu începi acuma ? Şi tu, Nia 7 Săraca, parcă era Cezar înjunghiat : „Şi tu, Brutus, fiul meu ?“ Mi-am dat seama că-i ajungea jugul tatii care ne înhămase pe amindouă la căruţa lui cum înhămase bunicul vacile ca să care lu­cerna acasă de pe cimp. — Lasă, Cezar ! Fiica ta nu te va în­junghia niciodată ! Te rog să mă ierţi, i-am zis altădată, dar de ce îl înduri tu lui toate, toate ? E mirlan... — Urania ! striga mama, cu vocea ei cea mai înaltă. Nu ți-e rușine ? E tatăl tău ! — Știu, Cezar, știu. Dar e un tiran. Un ins rău. Ce, crezi că am uitat ce ți-a fă­cut acum trei ani, cind te-a trimis acasă de la petrecerea aceea, fiindcă li venise lui chef să le arate ălora că poate face din tine orice 7 Că erai o cîrpă in mîinile lui ? Crezi c-am uitat . Printre lacrimi şi sughiţuri mama mi-a cîrpit una după ureche. Apoi m-a îm­brăţişat : — E tatăl tău, pricepi 7 Şi el te iubeşte mult, prostuţo ! De ce să-i necăjeşti 7 „Mă iubea mult ?“ I-auzi ! — Da, mai mult decit crezi tu, făcea mama şi îmi mingii» urechea peste care mă lovise intr-un impuls imposibil de stăpinit, umplîndu-mă de clăbuc. Da, era tatăl meu şi poate că mă iubea mult, dar eu nu prea vedeam cum... Şi dacă plecasem de-acasă pentru tot­deauna, plecasem şi ca să lovesc în el, în mîndria lui nemăsurată. ...Ai fi zis : o perdea de dantelă albă, mişcată de un vînt ce nu se simţea — aşa mi se părea ninsoarea, iar drăcuşo­­rul nepriceput rupea bucăţi mari din blana împăratului... Se pornise din senin un vînt care da huta fulgii de nea, veseli ca gîndurile mele de mai înainte. Dar veselia mea pierise nu știu unde, iar fulgii ăia mari mi se lipeau de nas, de pleoape, de buze, topindu-se rece. Nu-mi mai ardea de gluma lor — a fulgilor. Da, pînă in clipa cind simțisem frica — dar pare frică să fi fost 7 — nu știu încă — a lui Se­bastian, zăpada în care mă lăsasem să cad mi se părea bună, caldă, moale. Dar după aceea... După aceea, ce rece, dură această sărutare a zăpezii... Simţeam că mi se înfundase nasul şi mă gîndeam că nu-mi luasem picăturile de pus în nas... Ca să fiu sinceră, îmi Îngheţaseră picioarele de parcă nu le mai aveam... Simţeam braţul lui Sebastian trecut pe după mijlocul meu şi răsuflarea lui caldă in dreptul urechii mele stingi... Răsufla­rea lui caldă de Saint-Bernard. Eram rea... M-am uitat pe furiş la gîtul lui şi nu l-am văzut butoiaşul cu rom... Aveam o sticlă de coniac, dar era în geamantanul pe care-1 ducea în mina stingă. Era un coniac bun, franțuzesc, din rezervele tatălui meu cel atotputernic, cel ascultat și temut de toată lumea, și adulat... — Hi, hi, hi, îmi venea să rid. Habar n-avea că-1 furasem, că-i șterpe­lisem sticla aceea de coniac și cele două borcane mari de Ness, dar aveam şi noi nevoie de ele. Măcar atita zestre să fi avut şi eu. Atunci 7 Ce fel de mireasă mai eram ! Deodată mă inundă o teribilă părere de rău că nu-1 convinsesem pe tata să mă lase să-l iau pe Sebastian aşa cum s-ar fi cuvenit, deşi el nu-1 vroia în rup­tul capului ! O teribilă părere de rău că nu mă îmbrăcasem mireasă, cu lămîiţă şi voal — aveam şi nişte beteală — două jurubiţe groase rămase de la bunica... Pe ac­ea te aveam, culmea, în fundul gea­mantanului. De ce le luasem, oare ? O părere de rău ca o durere surdă undeva în regiunea pieptului şi a stomacului... Suportam mai anevoie decit aş fi cre­zut ideea de a-1 avea împotriva mea pe tata... Pe tata care, ziceau toţi, mă ado­ra... Ca pe o păpuşă, poate 7 Nu ca pe o fontă vie 7 Oricum, îmi venea tare greu, în ciuda faptului că mă grozăveam, că-mi ziceam că nu-mi pasă, că vedeam doar cusururile... — Ce ai ? Nu te simţi bine 7 Tianu (aşa-i ziceam fiindcă mă intoxi­casem de sonorităţile limbii italiene de cind stătusem acolo cîţiva ani, şi toate numele trebuiau „să evite“), ai lui acasă ii spuneau „Sebt“, ah, ce urît mi se părea acest „Sebt“ ! iar eu am ales pe Tianu —, Tianu era îngrijorat și mă privea pierdut. Mă auzise suspinind. Noroc că m-am stăpinit, mi-am revenit repede și nu i-am spus ce ginduri mă bîntuiau. De ce să-i fi spus ? Ar fi înțeles el oare ceva ? — N-am nimic. Mergem mai departe. Mi-a trecut ! Revenisem treptat la starea mea ini­țială. Sau imi impuneam să revin. Ce m-apucase, aşa, din senin ? Doar cintări­­sem bine lucrurile şi imi asumasem toate riscurile... multe... cind hotărisem să pă­răsesc Cetatea domnului Profesor, invin­cibila lui feudă în care toate păreau „comme il faut“ dar unde cam de mult scl­­itau atitea din încheieturi. Mă cu­prinse din nou un fel de bucurie răută­cioasă la gindul că poate îşi rumega mî­­nia ca un leu închis în cuşcă... Poate nu-i păsa atît că plecasem, cit că nu-1 ascultasem... Aveam timp să mai văd ce urma să mai fie... Şi-acuma ce-mi ve­nise aşa, deodată . Renunţasem de mult să mai fiu mireasa cu pariură şi cu voal, cu lămîiţă, cu beteala bunicii, cu rochie albă.. Purtam pe mine un steler alb de mohair cu guler înalt, o căciuliţă­ albă (cu moţ roşu, e drept) şi în jur... în jur era feerie albă. Cufundaţi intr-o mare de alb. Brazii nu se mai vedeau decit în contururi ce păreau împietrite — o fosta pădure prin perdeaua de alb mişcător a ninsorii. In sus, înspre platoul care se zărea, vegetaţia dispărea treptat. Jnepe­­nii erau acoperiţi de zăpadă. Drăcuşorul cernea, nu se încurca ! Iar din coşul ca­banei Observatorului de pe platou ieşea idilic fumul. Idilic, da, dar cind mă gm­­cipam la soba mare de teracotă albastră (mai fusesem acolo de două ori cu mama, în excursii) simţeam că mă învăluie o căldură plăcută, o căldură aproape părin­tească. Căci acolo­­era mătuşa Teodora, sora mamei şi acolo urma să ne ascun­dem o vreme. Dar cum avea să primeas­că, oare, ştirea că făcusem acel pas de­cisiv fără­­voia tatei ? Ei, asta nu mai știam. Aveam să aflu în citeva minute, căci ajunsesem pe platou şi Sebastian zîmbea fericit că nu ne prinsese întune­ricul. ORA — pe mătuşa Teodora eu am botezat-o așa cind aveam doi ani, fiindcă nu puteam să-i pro­nunţ altfel numele — era plecată naiba ştie pe unde. Intr-un sat, din mun­te, era cu schiurile şi urma să se intoar- Eugenia TUDOR ANTON Beteala de mireasă a bunicii C D 14 România literară

Next