România literară, iulie-septembrie 1989 (Anul 22, nr. 27-39)

1989-09-28 / nr. 39

12 România literară i,SS în spiritul Programului-Directiva şi al Tezelor pentru Congresul al XIV-lea PATRIOTISMUL ŞI LITERATURA CONSTANTE definitorii ale spiritualităţii româneşti, patriotismul şi literatura patriotică revin, totuşi, mai acut în cîmpul conştiinţei noastre teoretice cu prilejul unor evenimente de excepţie în istoria poporului nostru, care i-au marcat şi-i marchează existenţa pe coloana infinită a timpului. Un astfel de eveniment este, fără îndoială, Congresul al XIV-lea al partidului. Un fericit prilej de a poposi din nou cu gîndul asupra acestor noţiuni fundamentale din existenţa oricărui cetăţean de bine şi a oricărei literaturi naţionale. Dar să ne clarificăm mai înţii noţiunile cu care operăm. „A fi patriot — spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu — înseamnă a fi oricînd gata să faci totul, mergînd pînă la supremul sacrificiu, pentru a apăra independenţa şi integritatea ţării, pentru a salvgarda măreţele cuceriri revoluţionare ale poporului“. Astfel de patrioţi s-au dovedit a fi majoritatea poeţilor noştri a căror muză a fost Patria. Patria e o valoareeternă al cărei conţinut se îmbogăţeşte şi se nuanţează in devenirea ei istorică, în funcţie de destinul popoarelor şi al fiecărui individ in parte. Intr-un sens intim şi profund, deloc metaforic, patria este o entitate eternă, dar şi viaţa fiecărui individ uman care s-a născut pe un anume pămînt, a crescut într-un climat spiritual specific, a muncit şi s-a jertfit pentru apărarea şi înflorirea ei. Destinul patriei se împleteşte organic cu destinul fiilor ei şi se confundă pe veşnicie cu destinul istoric al poporului. Patria nu e o noţiune abstractă, ci una de o concreteţe covîrşitoare, care se încorporează firesc în propria noastră biografie, într-o devenire dialectică şi istorică. Multiplele componente ale ideii de patrie s-au constituit în inepuizabile surse de poezie patriotică, revoluţionară şi militantă. Limba naţională, instrumentul esenţial al poeziei unui popor, „întiiul lui mare poem“ — cum zicea L. Blaga, — a devenit, din cele mai vechi timpuri, şi obiectul liricii patriotice („Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere“ — M. Eminescu), şi sursa ei de inspiraţie. Aceasta pentru că, aşa cum observa Sextil Puşcariu, „între limbă şi cei ce o vorbesc există un raport de influenţă reciprocă. Nu numai omul e stăpin pe limba lui, ci... şi limba e stăpînă pe cei ce o vorbesc, silindu-i să urmeze cu gîndurile lor drumurile bătute de înaintaşi, să economisească timp şi energie in căutarea expresiilor celor mai potrivite luînd de-a gata clişeele moştenite de la părinţi“ ’). Dar, aşa cum tot Puşcariu preciza, „moştenind de la părinţi aceste căi bătătorite de generaţii întregi, noi nu umblăm cu gindurile noastre pe ele pasivi, ci fiecare subiect grăitor, e singur un inginer de poduri şi şosele (Puşcariu imagina metaforic limba ca nişte drumuri pe care gîndurile pot călători de la om la om — n.n.), contribuind la întreţinerea şi lărgirea lor şi găsind poteci nouă de legătură intre cele vechi. Nu există trecător, oricît de umil, care să nu fi lăsat în trecere o urmă pe aceste căi, nu e minte gînditoare şi inimă simţitoare să nu fi contribuit la sporirea limbii“ 2). In lumina unor asemenea observaţii teoretice ne dăm şi mai bine seama de ce Eminescu a folosit plastica şi sugestiva comparaţie : „ca un fagure de miere“ care exista în limba română de pînă la el. Ca şi fagurele, limba nu e numai dulce — în sensul bogat şi cu toate conotaţiile insolite pe care Eminescu le aduce acestui termen — ci şi o hrană spirituală a întregii colectivităţi, un mod de subzistenţă sui-generis. Poporul şi individul trăiesc în silabele limbii materne, ca în nişte invincibile cazemate spirituale. Linba naţională e, deci, un instrument de comunicare, un zăcămînt de valori spirituale, o citadelă de apărare a vieţii naţionale, un bun al tuturor membrilor societăţii, creat realmente de întregul popor, de-a lungul existenţei sale istorice. Aşa cum sublinia poetul şi eseistul Al. Phiippide : „Mai mult decit în alte literaturi, în poezia românească de o sută cincizeci de ani încoace işi află foarte des un loc de frunte dragostea de limba maternă, preţuirea puterii ei de expresie, respectul faţă de ea, îndemnul la cultivarea şi îngrijirea ei, glorificarea originii ei latine. Toate acestea formează trăsături profund caracteristice ale poeziei noastre, ale spiritului in care poezia noastră s-a dezvoltat pînă astăzi. Cultivarea sentimentului de dragoste şi respect faţă de limba românească face parte din afirmarea şi cultivarea fiinţei noastre naţionale“. 3 *) Poporul român şi-a imprimat sufletul în cuvintele limbii sale. Cind vijelii se abăteau peste sărmana noastră ţară, am stat în fagurii limbii şi nimeni nu ne-a pututizgoni. Ea a fost şi este expresia vieţii noastre individuale şi naţionale, măsura geniului nostru creator, căci : „limba maternă dă un ritm comun undelor intelectualităţii şi afectivităţii noastre şi coordonează, astfel, şi solidarizează vrerile noastre“, mărturisind metaforic că „tot ce gindim şi facem este influenţat in mod fatal de felul în care lumea s-a oglindit în limba noastră“.i). Personalităţi dintre cele mai diverse ale poeziei româneşti au fructificat în activitatea lor creatoare această generoasă şi fecundă temă, sursă de inepuizabil patriotism, de grave şi semnificative meditaţii asupra destinului nostru istoric, asupra neîntreruptei noastre lupte pentru suveranitate şi independenţă naţională. Cîntînd limba română, poeţii noştri i-au desfundat izvoarele latine, au afirmat, energic şi încrezători continuitatea existenţei noastre neîntrerupte pe plaiurile strămoşeşti, geniul creator al românilor, vitejia lor legendară, lupta lor eroică pentru o viaţă mai dreaptă şi mai bună. Limbă a „veşnicelor adevăruri“, limba română a fost proslăvită în toate speciile genului liric, de la Testamentul Văcărescului, demn să stea ca o pisanie de frontispiciul culturii noastre moderne, la imn, craţie, odă, „meditaţie“, litanie sau cîntec în care vibrează sufletul românesc, legătura indestructibilă, organică, între popor şi ţară. Iubirea de patrie e dăruire pînă la jertfă. Gh. Asachi socotea că „acela nu e patriot care nu a învăţat a fi folositor obştei“. Fără fapte şi fără înfăptuiri, iubirea de patrie, sintagma aceasta atit de încărcată de o arhaică şi tulburătoare poezie ar rămine, în viaţa de toate zilele, o vorbă goală. Numai faptele şi înfăptuirile îi dau sens şi o legitimează. „Ţara — scria Mihail Sadoveanu — nu se serveşte cu declaraţii de dragoste, ci cu muncă cinstită şi, la nevoie, cu jertfe. Munca cinstită, viaţa curată, iubirea de semen, împlinirea îndatoririlor pe care le avem — adică faptele, — asta înseamnă patriotism şi nu vorbele deşarte“. E ASEMENEA lucru se cade să ne convingă literatura şi arta cu tematică patriotică. Pentru aceasta, scriitorul, creatorul de frumos şi de valori spirituale, care se cere să fie — cum zice Coşbuc — „suflet în sufletul neamului său“, trebuie să-l cunoască pînă-n străfundurile fiinţei, să-l iubească şi să-l înţeleagă, să-i evite „bucuria şi-amarul“, să rămină cu el şi la bine şi la greu, să urmeze cu sfinţenia porunca lui Bărnuţiu, cel care îndemna profetic : „Ţineţi cu poporul ca să nu rătăciţi“. Numai o asemenea atitudine poate asigura patriotismul, realismul, militantismul şi caracterul naţional al creaţiei în stare să joace un rol hotărîtor în destinul istoric al unui popor. „Credem — scria Eminescu — că nici o literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor nu poate exista decit determinată ea însăşi la rîndul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului naţional. Aceasta nu e adevărat numai pentru literat, ci se aplică tot atît de bine la legiuitor, la istoric, la omul politic“5) şi — am adăuga noi — la omul de ştiinţă, care în ipostaza creatoare este tot un produs al neamului din care s-a născut. Talentul, geniul creator, nu sunt produse singulare şi exclusive ale individului care le întruchipează. Ele sunt o extracţie din forţa creatoare a întregii colectivităţii etnice şi sociale. De aici răspunderea omului de talent şi de geniu faţă de colectivitatea din care s-a ivit, răspundere de care iluştrii bărbaţi ai naţiunii noastre s-au achitat cu cinste şi cu un devotament exemplar, împins pînă la jertfa supremă, înfăptuind pentru neamul lor lucruri măreţe care l-au aşezat îndreptăţit printre popoarele ce au dat civilizaţiei şi culturii mondiale valori de excepţie. Faptele lor au vorbit răspicat şi convingător despre iubirea lor de patrie, cum au vorbit faptele marilor scriitori români care au îmbogăţit limba naţională şi au pregătit, cu pana lor, evenimentele de răscruce din istoria noastră naţională. Cu cită îndreptăţire afirma Cicero că omul nu trebuie să uite că „nu s-a născut numai pentru sine ci şi pentru patrie şi pentru semenii săi“. Egoismul, ruperea legăturilor cu ţara prin trădare, prin punerea in slujba duşmanului ei înseamnă trădare de neam şi de ţară. Nimeni nu poate iubi ceea ce trădează. Nu poţi iubi dacă nu pui pe altarul iubirii ceva din propria ta fiinţă — „dacă sensul ultim — scria Nichita Stănescu — nu este şi acela de a adăuga ţării tale viaţa ta, înnobilîndu-te de lumina ei şi adăugîndu-i măreţie prin propria ta existenţă, atunci tu, cel care-ţi găseşti prilej de a fi prin scris, lasă-te de scris“. Căci iubirea de patrie este sentimentul, dar şi dovada concretă a apartenenţei insului la un anumit popor ; este starea de spirit, convingerea care-l face pe om să muncească pentru înflorirea ţării şi fericirea poporului său, să se jertfească, dacă e nevoie, pentru independenţa, suveranitatea şi progresul ei. Patria solum omnibus carum este zicea cu îndreptăţire Cicero In Catilinare a IV-a. Da, pămintul patriei este mai scump tuturor pentru că el este udat cu sîngele şi lacrimile strămoşilor, pentru că în el zac osemintele înaintaşilor (C’est la cendre des morts ,lui a fait la patrie — zicea Lamartine), pentru că el ne ţine cu roadele lui, cu bogăţiile din adincuri, cu lumina cerului său, cu apele izvoarelor şi ale riurilor sale. „...Pământul românesc primeşte în braţele sale pe copiii săi adormiţi, cu aceeaşi blindeţe ca sinul mamei , cel în care zac comorile trecutului nostru şi adaugă cite o nouă comoară şi astfel ni se face mai scump“, scria Eminescu la moartea lui Costache Negri, care în ochii săi reprezenta „cel mai curat patriotism“. Acestui pămint al strămoşilor (patrie vine din lat. patria, care La rindul său derivă din pater, adică tată), fiecare om îi e dator cu dragostea şi sentimentele sale de o pioasă recunoştinţă. Cu cită dragoste deplingea Eminescu un moment de abdicare de la o asemenea atitudine, un moment in care o pătură de exploatatori ţintea istovirea simţului „de dezvoltare continuitivă şi organică“ : „Moşii-patres, moşii-patria, cu orînduielile lor bune şi drepte, cu limba lor spornică şi bogată, cu moştenirea lor intelectuală şi socială întemeiată pe o mare epocă eroică şi pe o dezvoltare normală şi sănătoasă, iată ceea ce nu mai avem“. Patria, cum zicea Alecu Russo în Cîntarea României, e „moşia de la care tragem numele nostru şi dreptul de om“. Dimitrie Bolintineanu spunea : „Patriotismul este ceva mai mult decit tărîmul unde ne hrănim. Este locul unde am văzut lumina, unde sînt afecţiile, tradiţiile, speranţele, proprietăţile familiei... Amar cetăţenilor a căror inimă nu bate la numele patriei... Patriotismul nu există numai în amorul ţării sale, dar în a şti a subordona şi sacrifica interesele sale particulare la cele generale, sau cel puţin să nu facă a se preţui aceste interese private asupra celor publice, cind unele sunt contrarii celorlalte. Aici este una din manifestările patriotismului", în acelaşi spirit definea patriotismul marele filolog folclorist şi istoric Bogdan Petriceicu Hasdeu : „Patriotismul e dreptul cel mai scump şi cea mai sacră datorie a fiecărui cetăţean“. Pentru sîngele ce ni-l dă suntem datori cu sîngele nostru, împrejurările istorice specifice în care s-a dezvoltat poporul român au făcut ca, timp de şaisprezece Veacuri, acesta să cunoască in limba lui numai o literatură orală, cu numeroase specii epice şi lirice, dintre care, în primul rînd, balada, doina şi cîntecul haiducesc. Istoricii români şi străini au subliniat, nu o dată, împrejurările neprielnice în care au apărut şi s-au afirmat literatura, arta şi limba noastră naţională. Bogăţia ţării noastre a atras de timpuriu poftele a numeroase stăpîniri străine. încă din veacul al XVII-lea cronicarul moldovean Miron Costin scria cu amărăciune : „Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acum, de nu stăm de scrisori, ci grije şi suspinuri. Şi la acest fel de scrisoare, gînd slobod şi fără valuri trebuieşte. Iar noi trăim cumplite vremuri şi cumpănă mare pămintului nostru şi nouă“. Foarte des cronicarii noştri schimbau pana cu spada pentru a-şi apăra patria. Cartea tipărită în limba noastră apare abia pe la mijlocul secolului al XVI-lea, mai întii cu conţinut religios, apoi istoric şi juridic. Odată începută lucrarea, se dezvoltă însă uimitor de vertiginos, cunoscînd pe parcursul veacului al XIX- lea şi in prima jumătate a secolului al XX-lea, succese literare care egalează cele mai strălucite spirite creatoare ale lumii, prin scriitori ca Bălcescu, Kogălniceanu, Alecsandri, Eminescu, Maiorescu, Caragiale Coşbuc, Goga, Iorga, Rebreanu, Sadoveanu, Blaga, Cotruş, Arghezi şi mulţi alţii. Sentimentul patriei, incîntarea sufletească în faţa frumuseţilor ei, lupta pentru independenţa ei, pentru libertatea naţională şi socială s-au oglindit mai întii în literatura populară. Nicolae Bălcescu observa de altfel, în Cuvînt preliminariu despre izvoarele istoriei române, că „Oamenii înţii cîntă, pe urmă scriu. Cei dinţii istorici au fost poeţii. Poeziile populare sînt un mare izvor istoric. Intr-adevăr aflăm nu numai fapte generale, dar ele intră şi in viaţa privată, ne zugrăvesc obiceiurile şi ne arată ideile şi simţămintele veacului“. Interpretînd folclorul ca pe un izvor al istoriei, putem descifra cu limpezime eroismul şi atitudinea poporului român faţă de asupritorii săi străini, chiar numai din următorul fragment din cunoscuta baladă Gruia-n Ţarigrad : Gruia, Gruia, puiul meu. / Uită-te la tatăl tău, / Prinde-n mină a mea spată / De cinci degete de lată. / ...Novac merge rotocol, / Culcă turcii tot ocol. / Şi lui Gruia îi striga : / — Dă şi taie ca şi mine. / Nu cruţa. Gruia, pe nime ! / Dup-aceea s-apucat / A zdrobi prin Ţarigrad. / Că pe Gruia l-a scăpat , / Peste-un ceas şi jumătate / Nu avea pe cine bate...“ Glorificarea luptei pentru libertate naţională e prezentă în multe şi zguduitoare pagini ale cronicarilor moldoveni şi munteni din veacurile XVII şi XVIII : Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Ion Neculce. Stolnicul Constantin Cantacuzino. Cronicile lor sînt străbătute de o fierbinte dragoste de ţară, pe care şi-o vor din adîncul inimii liberă şi independentă. Năzuinţe asemănătoare au nutrit şi reprezentanţii Şcolii Ardelene la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea : Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai Deleanu, al căror merit istoric constă, mai ales in demonstrarea originii latine a limbii şi poporului român, în afirmarea continuităţii româneşti pe aceste plaiuri şi a dreptului nostru la existenţă naţională liberă. Din cronicari se vor inspira în veacul al XIX-lea scriitorii paşoptişti : Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri, scriitorii noştri clasici de după ei : Dimitrie Bolintineanu cu Legendele sale Istorice. Bogdan Petriceicu Hasdeu, cu drama sa romantică Răzvan şi Vidra. Eminescu cu capodopere ca Scrisoarea III, în care sînt concentrate şi exprimate genial lupta pentru independenţă naţională, mîndria patriotică, eroismul poporului român. De numele eroului de la Cîmpia Turzii, cel care a îndrăznit pentru prima dată să unească intr-un singur stat pe toti românii, căruia Bălcescu i-a închinat Istoria românilor supt Mihai voievod Viteazul, se leagă, de asemenea, strălucite eforturi ale luptei pentru libertate. Strădaniile noastre de a fi liberi au fost mari si adeseori dureroase. Răscoalele si revoluţiile s-au tinut lant si în toate provinciile tării. Deja a fost ars de viu. Horia Si Cloşca au fost traşi pe roată. Măreaţa figură a lui Horia i-a smuls lui Eminescu versuri de neuitat. In amosfera revoluţionară de la 1848 s-au creat în toate provinciile româneşti poezii patriotice de o puternică vibraţie lirică şi cu o mare forţă mobilizatoare. Dintre toate acestea s-a impus în primul rînd una pe care o datorăm lui Andrei Mureşanu — Un răsunet. De atunci, de peste un veac, întreaga suflare românească îşi sprijină avînturile mari ale sufletului, la toate răscrucile existenţei sale istorice, pe versurile acestea viguroase si vibrante, care, pe o melodie de Anton Pann, au participat la toate zbuciumările şi împlinirile noastre naţionale. De o sută de ani, trupul bolnav de durere şi dezamăgit, trupul istovit de peregrinările fără ţel ale Craiului Munţilor . ’) Sextil Puşcariu, Limba română, Ed. Minerva, 1976, p. 156. 3) Sextil Puşcariu, Limba română, I, Ed. Minerva, 1978, p. 106—107. a) AL Philippide, Prefaţă la antologia Ca un fagure de miere, Editura Eminescu, 1986. *) Al. Procopovici, Limba şi viaţa, 1939, p. 8. *) M. Eminescu, Despre cultură şi artă, Ed. Junimea, 1970, p. 119.