România literară, iulie-septembrie 1991 (Anul 24, nr. 27-39)

1991-07-18 / nr. 29

CRONICA LITERARĂ de Nicolae MANOLESCU Numele proprii în opera lui Eminescu C­OLABORATOR constant al re­vistei noastre şi autor al cîtor­­va studii de stilistică şi lingvis­tică, Ştefan Badea a întreprins cercetarea exhaustivă a unui domeniu neintrat pînă acum în graţiile specia­liştilor : acela al numelor proprii din poezia, proza şi dramaturgia lui Emi­nescu. Rodul acestei cercetări este o carte de aproape două sute de pagini, prefaţată de un argument. (Semnifica­ţia numelor proprii eminesciene, Al­batros). Cel dinţii care a avut ideea de a stoarce din numele proprii ale unui autor semnificaţiile a fost G. Ibrăileanu, intr-un celebru articol impresionist con­sacrat lui Caragiale. A rămas de atunci obiceiul de a face o paralelă, sub acest raport, între comediile lui Caragiale şi acelea ale lui Alecsandri. Ştefan Badea ne informează că de analize asemănă­toare s-au mai bucurat Coşbuc, Mateiu Caragiale, Hogaş, Ion Barbu şi alţii. Nu cunosc, în toate cazurile, studiile la care se referă. Eminescu a scăpat preo­cupării cercetătorilor, cu excepţia unor sugestii oferite de studiul în cinci vo­lume al lui G. Călinescu. Ştefan Badea este de părere că materialul de anali­ză este foarte generos în toată opera lui Eminescu şi că implicaţiile sînt diver­se : „stilistice, sociologice, istorice, etno­logice şi, nu în ultimul rînd, estetice“ (p. 6). In ce-l priveşte, a examinat „ab­solut toate numele proprii“ din Emi­nescu şi le-a abordat din trei puncte de vedere : semantic, stilistic şi prozodic. Lucrarea întrece aşadar pretenţiile titlului care rămîn doar la primul as­pect, şi este, spre deosebire de modele­le ei, sistematică şi unitară. Semantică constituie totuşi obiectul celui mai întins dintre capitole. Din acest unghi, numele proprii eminescie­ne se împart în mitologice, reale, li­vreşti şi inventate de poet. Există 183 de nume din mitologie la care Eminescu a apelat, şi ele sunt de două ori mai nu­meroase în poezie decât în proză şi teatru, fapt compensat parţial de o re­curenţă ceva mai mare a numelor care apar în aceste ultime genuri. In ordi­nea importanţei, numele de origine greco-latină se situează în frunte. Ob­servaţia cea mai utilă pe care o face Ştefan Badea cu privire la ele este că majoritatea se găsesc în poeziile de pînă la 1872. Se confirmă şi pe această cale clasicitatea operei de tinereţe a poe­tului. Cele mai frecvente nume proprii dintre cele greco-latine sunt Venus şi Briseis (cu opt recurenţe), Apollo (cu 7) şi Hyperion (cu 4). Ştefan Badea no­tează ideea interesantă că acesta din urmă rămîne necunoscut Cătălinei, fiind folosit de Demiurg, de la care-l preia „povestitorul“ legendei, care iniţial îl numise tot Luceafăr, ca şi fata de îm­părat. Alte feluri de nume mitologice sunt cele biblice, populare, orientale, nordice şi dacice. Concluzia citabilă a lui Ştefan Badea (p. 52) : „Urmărind semantica numelor proprii mitologice am putut descoperi în Eminescu nu doar un profund cunoscător al diverse­lor mitologii, ci şi un creator de scena­rii mitice originale“. Numele reale sunt istorice, toponime şi antroponime. Diferenţa dintre prima şi a treia categorie continuă să-mi sca­pe, deşi Ştefan Badea a explicat-o de două ori (la p. 10 şi respectiv 75). Sur­sele numelor proprii istorice le-au des­coperit Călinescu, Murăraşu şi Caracos­­tea. Ştefan Badea este interesat de „ecoul (lor) poetic“ şi, îndeosebi, în tex­tele eminesciene în care apar „acciden­tal“, aşadar nu în piesele sau prozele istorice, de pildă. El remarcă atît circu­laţia unora în texte, cit şi cazurile de substituire. Dintre toponimice, Roma (cu 52 de recurenţe) se află pe primul lor, autorul destinîndu-i un veritabil stu­diu stilistic (p. 64), deşi ne aflăm la capi­tolul semantică. Tot stilistice sunt consi­deraţiile despre simbolismul numelor proprii (p. 88 şi unu). Numele livreşti sunt cele de titluri de opere sau de per­sonaje care apar la Eminescu şi pe baza cărora Călinescu a înfăţişat cultura poe­tului. Eminescu nu e primul, apoi, care foloseşte nume comune drept proprii, majusculîndu-le , îl anticipează Iancu Văcărescu. De urmat, îl urmează Ma­cedonski, Minulescu, simboliştii. Acesta e doar unul din procedeele invenţiei. Al doilea constă în crearea pur şi sim­plu a unor nume proprii. Ştefan Ba­dea descoperă opt : Poesis (nume de fată), Miradoniz (probabil din Mira 4- Adonis, cum credea Perpessicius), Co­­covei (poreclă pentru Iacob Negruzzi), Rom (orbul poet), Verena (anagrama Venerei), Itală (italiancă), Tlantaqu­­caputli şi sfîntul Simson. Cred că Itală aparţine categoriei descrise imediat înainte (comun devenit propriu, nefiind importantă schimbarea clasei grama­ticale). Poesis am impresia că se află intr-un romantic german iar Tlantaqu­­caputli va fi probabil identificat cîndva în vreun text răsăritean şi moale. S­TILISTICA numelor proprii comportă unele dificultăţi. Din­tre clasele relevate de Ştefan Badea, reprezintă cu adevărat efecte stilistice ale numelor proprii per­sonificarea, metafora in absentia, unele construcţii metaforice, antonomaza şi antiteza. Capitolele despre epitet şi com­paraţie conţin analize ale unor aspecte particulare ale epitetului eminescian (acela care însoţeşte un nume propriu), şi, respectiv, comparaţiei (şi metaforei in praesentia) la Eminescu, nicidecum o relevare a stilisticii înseşi numelor proprii. Cînd poetul scrie bunăoară : „Şi-atunci Morafis se înalţă, argintos gînd al pustiei..." efectul stilistic este dat de metafora-comparaţie de la urmă, nu de numele propriu ca atare, care e perfect inert stilistic. Ca să se observe diferenţa, să cităm o metaforă in ab­sentia : „Feri în lături, e Dalila“, în care numele însuşi reprezintă metafo­rizarea femeii reci şi calculate. Sau , dacă „bătrînul Heliade“ nu ne intere­sează pentru vreun ecou stilistic (ine­xistent) al numelui propriu, ci pentru epitetul care-i ţine companie, în Venere şi Madonă avem, de la titlu, o antiteză a celor două nume, unul din mitologia greco-latină, altul din aceea biblică, angajate deplin, ele înseşi, într-o opo­ziţie stilistică. In fine, la capitolul despre prozodie, Ştefan Badea distinge accentul, varian­tele fonetice şi rima. Judecind după ac­cent, unele nume proprii au fost luate de Eminescu direct din latină, altele i-au sosit prin intermediar german. Ac­centul, ca de obicei, dă originea de gol! Utilă este precizarea cazurilor de du­blă accentuare. Sunt în Eminescu trei­zeci şi şase de nume proprii care cu­nosc două, trei sau chiar patru varian­te fonetice. Cum e vorba de nume străi­ne, putem trage concluzia că ortogra­fia (poetului, epocii) îşi fixase stan­dardele de transcriere din alte limbi, ca să nu mai spun că, şi aici, filiera prin care i-au parvenit poetului sugera o anumită fonetică. (Ţin minte că bu­nicul meu matern zicea Stalin, Lenin, cu accent pe silaba a doua, fiindcă el citise cele două nume în cărţi franţu­zeşti. Tot aşa zicea Quisot, din france­ză). Rima în care apar nume proprii e totdeauna o rimă rară. Ea este excep­ţional de bogată la Eminescu. O întîl- •­nim, ce e drept, şi la Bolintineanu îna­inte şi chiar la Alecsandri. Abia simbo­liştii o vor valorifica deplin. Faptul că este exhaustivă, sistemati­că, alcătuită de un om stăpîn pe tipul de analiză lingvistico-stilistică face din cartea lui Ştefan Badea o contribuţie absolut meritorie. Să adaug, dincolo de latura cantitativă, statistică, fineţea unor comentarii. Doctorul Gheorghe Olariu Luca Niculescu, fondatorul primului ma­gazin general din Bucureşti Ştefan Badea, Semnificaţia numelor proprii eminesciene, Editura Albatros, 1991 —- PREPELEAC TREI ------------------------------­ O monarho-republică ? S­LOBOZAN pledează frumos pentru Republică. Intr-o ast­fel de orînduire, cetăţeanul poate să doarmă liniştit : Lui e patria ca dulcea mamă, Iar el patria ca ş-un băiat Şi nu in zădar fiul ei să chiamă, Căci ii dă hrană, viaţă, stat (are­stată’ grijă !) Om slobod il face şi viteaz­­a-i mingiie in vreme de necaz. Monarhul, — ce-o fi el, prinţip, crai, sultan, ori vodă ori ban, — avînd toată puterea în mînă, şi-ar face de cap. Colegii noştri regalişti — adaugă Slobozan, — pretind că ar fi o lege care ar îngrădi orişice abuz, constitu­­ţiunea caravasăzică ! Să fim serioşi, domnilor ! Contradicţie, error funda­mentalis ! Cum poţi să stăpîneşti un stăpînitor ?... Aşa e, aprobă la subsol Mitru Ferea. „In zadar va spune cineva că se pot pune legi şi pentru stăpînitor, care să-l ţie în frîu, să-l silească a păzi le­gea, dar cum îl vei sili pe stăpînitor cînd el are toată puterea în mînă ?!...“ Rezon. Idiotiscanul nu mai înţelege nimic. Excedat de atîta discuţie, O­­nochefalos exclamă : „Nici mie nu-mi intră-n cap vere, atîta pricep şi eu că mai bine-i a avea un domn bun decit rău“. Slobozan îşi continuă neturburat cuvîntarea : In republică omul se ridică La vrednicia sa deplină, Fie de viţă mare, sau mică, Aibă avuţie multă, sau puţină, Totuşi asemenea drepturi are Cu acela care este mai mare... Aşa crede Slobozan. Dar nu şi Ar­­honda Suspusanul care bombăne : „Toţi mişeii mai bine voesc o­­ repu­blică ca să poată şi ei sfătui şi a să pune la dregătorii.“ Pragmaticul Mus­trat ot Puntureni, — republican înnăs­cut, — îi dă pe loc replica : „Arhonda doreşte monarhia, ştiind că întrînsa va sfătui el !...“ In acest moment, se aude un glas pe care nu l-am mai au­zit, pînă acum, parcă, şi care este glasul tuturor compromisurilor. Vor­beşte Chir Politicos, politolog avant la lettre. El zice aşa, şi o zicem pe limba de azi, ca să fie clar pentru toată lumea . Eu aprob multe din cele susţinute de domnul Baroreu, şi n-aş respinge nici opiniile domnului Slobozan. Adi­cătelea de ce n-am face noi o MO­­NARHO-REPUBLICA ???... CREDEŢI, cumva, că Farfuridi a apărut din neant ? Ex nihilo, nihil !... Din nimic, nimic nu se naşte. Poate, Absurdul... Asta lui Caragiale i-a scă­pat, — să fie, domnule, adică, mo­narhie, dar pe ici, pe colo, în părţile esenţiale, o monarhie republicană ! DACA republicanii, — tribunii vreau să spun, — au un dar, acela e că vorbesc pe înţelesul poporului, chiar dacă discursul lor nu întruneşte regulile retoricii clasice la care ţin cu osebire monarhiştii, oameni mai sub­ţiri, mai cu multă ştiinţă de carte. Ce folos ! Vulgul apreciază vorbi­rea pitorească, pildele concrete la în­­demîna tuturor. Nu că Slobozan ar fi mai simplu , însă el ştie cum trebuie să te adresezi mulţimii, de unde şi succesul său. în final, ca să priceapă toţi, începe aşa : Ca să v-o spun mai clar în urmă împărăţia monarhicească Să poate asemăna cu o turmă... Regele ar fi păstorul, ciobanul. Un păcurar ce şade la umbră supt un stejar. Lupii, — duşmanii. Cîinii, — ostaşii de pază. Staulul, — un oraş ; imaşul — ţara propriu zisă ; stîna, — visteria ; strunga, — cu impozitele şi cu atîtea şi atîtea alte dări... Ce face regele-păstor ? Mulge oile sale, mieii îi vinde ori îi mănîncă, dueîndu-i la măcelărie sau înjunghi­­it­du-i pe cei ce-i rămîn, considerind toată turma drept averea sa perso­nală. Oile, săracele, nu au nici un cîștig... Cit apucă ele ceva p lină îndată le tunde pină la piele, Necăutind de-i bălaie (ori brună) Zicind că le curăţă de rele, De căpuşi, cîrcei şi ca la soare Păscînd, să le fie mai răcoare. Onochefalos se arată impresionat : „Mai că aşa este de vom socoti bine !“ remarcă el (acum nu mai poate fi nici o îndoială că e un fervent repu­blican). Chir Criticos e de altă părere. „Cu toate acestea — spune el — Slobozan să vede mai mult din ură a vorbi, de­cit după adevăr, căci pe vremile noastre nu sunt aşa monarhi“. Nici pe vremile noastre ! ar excla­ma imediat oricare din sum­edenia de urmaşi ai regalatului Baroreu, pînă in zilele noastre. Simpliţianul împinge răul în trecut cu mania sa simplificatoare. Deputatul republican nu s-ar fi referit la mo­narhii prezenţi, ci doar la cei de odi­nioară. După Slobozan, ia cuvîntul Janalău din Roşava. Cînd să zică şi el ceva, toţi băgară de seamă că-i seară şi hotărăsc s-o lase de altăoară. Anticipînd, acest tanalău va împăca adunarea, „cinstitul sobor“. Nici un parlament din lume n-a fost ferit de violenţă. Cînd se credea că ajunseseră la liman, ...Cucavel cu gloata să scoată Şi năvălind pe sobor in pripă Mină pe delegaţi în risipă... Cucavel ! Uzurpatorul ! Monstrul de Cucavel ! Ce adunare democratică, ce parlament, mai poate să-i reziste ? Ce orator, oricît de genial, — fie, să zicem, chiar Mirabeau strigînd în tu­multul provocat de intervenţia dit.da­­torială : Messieurs... Domnilor, suntem aici prin voinţa poporului şi nu vom ieşi decît prin forţa baionetelor ! Zexe !... Ca şi cum baionetele n-ar fi, şi ele, tot „în mîna poporului“ ! Constantin Ţoiu Románia literara 9

Next