România literară, iulie-septembrie 1991 (Anul 24, nr. 27-39)
1991-08-08 / nr. 32
ISTORIE LITERARĂ e Ion Barbu şi Mihai Eminescu . CONCEPŢIA lui Ion Barbu, în poezia românească, Mihai Eminescu este intangibil. Poziţia de pontifex maximum al poeziei române o rezumă Ion Barbu intr-o propoziţie memorabilă : „Eminescu era mai ales om de gindire şi studiu concentrat." (3, p. 65) Acestui fapt i se datoreşte trăsătura lui principală de apariţie unică, iar orice comparaţie cu el — impostură, chiar in cazul lui Tudor Arghezi, poet de excepţie, dar închis intr-o „poetică măruntă şi manufacturieră, în care sunetul adine eminescian n-are nimic de a face". (3, p. 64) Acuzaţia lui Ion Barbu adresată lui Tudor Arghezi de a-l fi pastişat pe Eminescu, precum şi celelalte acuze dezvoltate intr-un eseu-pamflet de răsunet, datînd din anul 1927 (3, p. 63—74), l-au determinat pe poetul incriminat să răspundă, in anul 1942, printr-un eseu-conferinţă mai puţin virulent, purtînd numele marelui poet naţional ca o dezvinovăţire culpabilă... (2) Supremaţia lui Eminescu este indubitabilă pentru Ion Barbu: „Ochii lui întirziaseră pe floarea lui Novalis, albastră. Întrebările cunoaşterii, înţelegerea muzicală a lumii, dădeau perspective nesfârşite versurilor lui, bătute , ca nişte punţi peste primejdii.“ (3, p. 64). Cînd va dedica rînduri de adîncă pătrundere a sensurilor poeziei lui Al. A. Philippide, in anul 1930, cu prilejul apariţiei unei noi cărţi de versuri a acestuia (4, p. 99—103), Ion Barbu va căuta sa discearnă intructiva imitaţia (pastişa) creaţiei marelui inspirat de reconstrucţia atmosferei creaţiei lui. In asemenea context, Ion Barbu constată că poezia lui Al. A. Philippide apare după o perioadă de „aspre chiote semănătoriste“, pe care poetul Aurului sterp şi al Stîncilor fulgerate le-a respins, pentru că „a lucrat sterilizator asupra vulgarităţii produselor literare ale urmaşilor lui Vlahuţă şi Cerna“, fapt pentru care „redevertirăm contimporanii lui Eminescu“ (1, p. 100), în spiritul conceptual al poeziei lui Eminescu, al poeziei ideatice. Ion Barbu însuşi va încerca, în Ritmuri pentru nunţile necesare, să reconstruiască „sensul feminin al Luceafărului, iniţierea intelectuală, disociativă a cercului Mercur“ (1, p. 46). Căci „reconstruirea“ nu este sinonimă pastişei, ci o transcedenţă. De aceea, spiritul lui Eminescu este purificator, fiind un alter ego al acelui katharsis atit de rîvnit de adepţii esteticii aristotelice. Ion Barbu îl retrăise adeseori. Cîndva în copilărie, pe vremea cînd participa la corvezile unor sindrofii obligatorii de familie, „numai lunca de aur şi pădurea eminesciană“ (5, p. 142) îl făceau să uite lugubrul actelor distracţii de societate. La anii senectuţii, într-o scrisoare adresată Ninei Cassian, la 7 iulie 1947,o apostrofează : „Da, e dat rîului să susure. Nu e nici o ruşine. De ce să te strîmbi atunci ? Ştiu versuri nemuritoare, întemeiate pe adincimea dialectului apei sau a vîntului. Întreg Eminescu e aici“. (6, p. 118) Părerea nu rămine singulară. Cu cîteva luni mai înainte, la 11 martie 1947, aflîndu-se la Capşa, printre prieteni şi neofiţi, discuţiile s-au abătut asupra operei lui Eminescu. (15) Știa să recite ca nimeni altul, cu o voce baritonală, solemnă, din care patosul nu lipsea niciodată, cum nici ironia sau alte sentimente pe potriva textelor respective. Grasera ușor, insesizabil. Ochii sticleau ca două faruri ori se întunecau, după cum sunau versurile. Atunci nu numai că a recitat, ci a şi scris din memorie următoarele versuri ale lui Eminescu din poemul Muşatin şi Codrul : «Săracă Ţară de Sus » Toată slava ţi s-a dus. Acum o sută de ai Numai codru îmi erai, împrejur creşteau pustii, Se surpau împărăţii. — Dar în umbra ta de veci. Numai rîurile reci.» Prezent la întîlnire, Adrian Rogoz a păstrat fila pe care Ion Barbu, cu slove rotunde, inimitabile, le-a transcris, considerîndu-le cele mai înălţătoare versuri eminesciene. Textul scris de Ion Barbu n-a fost menţionat ca atare niciunde pînă astăzi. Poemul Muşatin şi Codrul se află tipărit complet în mai multe ediţii. Cea folosită de Ion Barbu a fost ediţia populară datorată lui Ion Pillat, (11, p. 39—47) care a preluat poemul în transcrierea lui Ilarie Chendi, ediţia din anul 1902 (12, p. 117—123), asemenea altor editori de pină la el : (13) „Săracă ţară de sus / Toată faima ţi s-a dus ! / Acu cinci sute de ai / Numai codru îmi erai, / Împrejur creşteau pustii, / Se surpau împărăţii / Neamurile’mbătrîniau, / Crăiile se treceau, / Numai codrii tăi creşteau, / Şi in umbra cea de veci / Curgeau rîurile reci, / Limpegioare, rotitoare, / Avînd glasuri de izvoare...“ (11, p. 39) După cum se poate observa, la Ion Barbu textul eminescian suferă de lapsus memoriae, care nu constituie o impietate, întrucît nu alterează originalul. In ediţia critică a lui Perpessicius, textul poemului prezintă, la versurile de mai sus, mai multe variante, precum şi eliminări de versuri din celelalte peste 290 ale poemului, pe care le reproducem din ediţia lui Ion Pillat, înlocuite cu puncte de suspensie : „Colo-n zarea-ndepărtată / Nistrul mare se arată, / Dinspre ţările tatare / Şi departe curge-n mare; / La liman ca şi o salbă / Se-nşira Cetatea Albă. *(14, p. 105 ; 11, p. 46); De la Nistru pîn’la ea / Ţara mîndră se-ntindea. (14, p. 105 ; 11, p. 46) ; Să trăieşti, Măria Ta ! / Cită lume, cită zare / De la Nistru pîn’la Mare / Fă-ţi odată ochii roată / C’aceasta-i Moldova toată !“ (14, p. 106, 11, p. 47) (Motivele sunt lesne de înţeles pentru punctele de suspensie, mai ales dacă se subliniază faptul că ediţia Perpessicius datează din anul 1963). Ion Barbu ştiuse acele versuri reproduse de noi; nu avem de ce să ne îndoim că nu le-ar fi recitat. Insă începutul poemului Muşatin şi Codrul, atut ci l-am reprodus, dar şi altele, se află comentat de către G. Călinescu în Opera lui Eminescu (7), reluată în anul 1957 (8) şi publicat postum, în 1969—1970 (9) şi 1976 (10), cu adausuri şi prelucrări superioare textului iniţial, însă, păstrînd în esenţă linia principală: „Muşatin şi Codrul începe printr-o descripţie a unei Darii preistorice de o sălbăticie solemnă. Niciodată Eminescu nu a strins laolaltă mai mult colosal geologic. Limba însăşi, arhaică, virgină, pare un ecou al acestei naturi“. (10, I, p. 428) după care urmează textul transcris şi de Ion Barbu. Iar mai departe, G. Călinescu declara plin de sentenţie : „Toate versurile acestei balade pe nedrept ignorate sunt admirabile“ (10, II, p. 431), ceea ce se suprapune întrutotul celor spuse de Ion Barbu, atit la Capşa, de cînd datează textul transcris de el, cit şi in acele sfaturi liminare din scrisoarea adresată Ninei Cassian. Cine ştie, dacă, asemenea lui M. Eminescu şi, în concordanţă cu cele susţinute de G. Călinescu, în poemul cu pricina, Ion Barbu ar fi împărtăşit aspiraţia „statului patriarhal, a străvechei arhaice Moldove, dăinuind intr-o natură sălbătăcită“ (10, II, p. 60), conciliind spre monarhia absolutistă ? La data cînd recitase din Eminescu, în martie 1947, Ion Barbu se lăsase demult de a mai face vreun fel de politică. Ion Barbu a trăit şaizeci şi şase de ani şi a murit acum treizeci (Cîmpulung- Muscel, 19 martie 1895 — Bucureşti, 11 august 1961). A trăit mai mult decit Baudelaire, Rimbaud, Eminescu, poeţii damnaţi, din rîndul cărora considera că face parte şi el. A trăit pentru poezie, pentru matematică, pentru familie şi prieteni, dar şi pentru sine. A scris şi despre Baudelaire, şi despre Rimbaud, şi despre Eminescu, şi despre mulţi alţii. Dar ceea ce a scris despre Mihai Eminescu este deasupra tuturor celorlalte aprecieri. Mircea Coloşenco 19.lil.1895 - 11.Viii 1961 Comediile lui Caragiale: Sforile se trag din culise DESCOPERIREA că opera unui scriitor „clasat“ cum este Caragiale ar putea oferi o cheie. Încă, la capătul unui drum virgin, n-a fost atit de mult o surpriză, cu o ispită irezistibilă. Mi-am propus să decantez rolul personajelor nevăzute în opera lui Caragiale, fără să scap din vedere că el nu e pretutindeni la fel de puternic, şi chiar d in« pretutindeni un rol anume. Aş putea discuta, poate schiţînd un alt capitol de cercetare, despre personajele intîrziate cu un rol substanţial in intriga pieselor. Mă mulţumesc să amintesc in goană : Rici Venturiano apare în O noapte furtunoasă, actul XI, scena II (după ce toate discuţiile au gravitat în jurul bagabontului de la Iunion, al gazetarului energic de la Vocea patriotului naţionale, al epistolierului şi poetului amorezat). Safta slujnica, in ultima scenă (a cincea !) din farsa Conul Leonida faţă cu reacţiunea, pomenită pînă atunci abia în treacăt (LEONIDA : Miţo, ai zis matale fetii — generic, s.m. — să vie mîine mai de dimineaţă ca să facă focul ? scena I). Caţavencu işi face intrarea în actul II al Scrisorii pierdute, ‘ scena VII (dar, despre cine s-a tot vorbit în casa prefectului, de la prima scenă 7). Dandana, «he (al doilea nume pe lista distribuţiei piesei !) este cazul cel mai frapant: nu fusese vorba de el pînă în finalul actului II, iar apariţia şi-o face in ultimul act. Revenind la personajele nevăzute din comediile mari ale lui Caragiale, în O noapte furtunoasă sau Numărul nouă ar trebui să ne ocupăm de Ghiţă Ţircădău — mai puţin important pentru intriga piesei. Fireşte că dacă n-ar fi fost el astfel, precum îl aflăm, din trei evocări, nici conflictul n-ar fi fost rezolvat atit de simplu în sens comic. Zaţa n-ar fi fost divorţată, soţul legitim ar fi trebuit să-şi joace rolul abia în momentul cînd, în piesă, totul s-a terminat cu bine, etc. — dar destul, cred, cu ipotezele. Dincă binagiiul — pomenit într-o singură replică — este declanşatorul imediat al intrigii, este (îmi permit să folosesc sintagma din titlul articolului) „trăgătorul de sfori din culise“ al Nopţii furtunoase. „Aşa e; asta meşterul Dincă binagiul mi-a făcut-o ; a tencuit zidul de la poartă şi mi-a bătut numărul 6 d-a-ndoasetea“ (Jupîn Dumitrache act II scena IX) . Dacă mai era nevoie de Un argument, am citat mai sus titlul întreg al piesei lui Caragiale. Dar el este atit de cunoscut, incit mă surprinde că n-am întîlnit încă ideea pe care încerc s-o susţin aici : importanţa acestui personaj — nevăzut şi abia pomenit — pentru intriga Nopţii furtunoase. In Conul Leonida faţă cu reacţiunea am fost gata să cad in eroare, să consider că personajul care „trage sforile“ ar fi Însuşi Galibardi : Galibardi — revuluţie, apoi (aceasta e esenţa) chef — revoluţie ; influenţa lecturii gazetelor. Am distins totuşi între personaj şi simbol. Atunci, este aceasta o piesă fără personaje nevăzute... Nu e vorba că aş vrea să descopăr cu orice preţ un element pentru demonstraţia mea, dar şi aici există un grup de personaje cu rolul (se va vedea cu ce rezerve le atribui acest rol !) de a declanşa intriga : participanţii la petrecerea băcanului din colţi neidentificaţi, afară de Nae Ipingescu ! Poate în alte împrejurări petrecerea, chiotele şi chiar împuşcăturile ar fi rămas un fundal sonor, dar cei doi pensionari au imaginaţia încinsă de ideile revoluţionare... Aşa că fără gazete, fără Galibardi, nici .,grupul vesel" n-ar fi căpătat semnificaţia de declanşator al unui conflict. Despre o scrisoare pierdută nu spun o noutate, dacă o definesc drept piesa cu două intrigi : una de suprafaţă, în care sunt implicate toate personajele, alta de culise, în care ştim sigur că sunt implicaţi Dandanache, Becherul şi „nevasta unui prieten“ (replici ale lui Caţavencu, Tipătescu şi Zoe). Spre deosebire de Tipătescu, Becherul este cu adevărat victimă a şantajului , şi, mai ales, nu din partea unui inamic politic ştiut. Ştefan Tipătescu n-a căzut victimă, poate, doar datorită apariţiei „bombă“ a lui Dandanache în momentul cînd Caţavencu se pregătea să-şi savureze succesul : „în sfîrşit, capitulează... ş.a.m.d.“ Alte nuanţări posibile (în cuplul de suprafaţă femeia pierde scrisoarea, in cuplul de culise bărbatul) sînt neimportante pentru discuţia aceasta. Deosebirea fundamentală intre Tipătescu şi cel pe care l-am numit replica sa, Becherul, este căcel din urmă poate fi de acum şantajat oricînd. In D-ale carnavalului, spiţerul Frichinescu pare (numai pentru puţină vreme) personajul care dirijează din umbră. Un alt „nevăzut“, Iancu bogasierul, n-are, nici el, absolut nici un rol. Decit pe acela de a complica relaţiile personajelor, fiindcă pe aceasta mizează- D-ale carnavalului, în piesa socotită de mai mulţi critici, şi cred că nu fără temei, cea mai slabă dintre comediile lui Caragiale, fenomenul interesant nu este atit personajul nevăzut, ci cel întîrziat : însuşi Nae Girimea, vîrful comun al triunghiurilor amoroase, este penultima apariţie a unuia dintre personajele principale (ultima — Didima Mazu, altă „întîrziată“ !). Aş putea afla o explicaţie pentru „eşecul“ piesei, în faptul că autorul n-a mai introdus un personaj „tare“ pe care să-l lase în culise multă vreme, sau chiar pînă la sfîrşit. Personajele importante ies pe scenă, şi chiar destul de repede comparativ cu alte piese, iar cit priveşte cele de culise, chiar dacă există, avem sentimentul că acţiunea s-ar închega foarte bine şi fără ele. Spiţerul întruchipează aşteptarea înşelată (cine s-ar fi aşteptat, în timpul dialogului de la început, ca el să se piardă, ca în literatura poliţistă unde cel mai suspect e exclus de la vinovăţie ?...) Cit despre nenea Iancu (n-am scris din greşeală astfel, ci pentru a sugera caracterul generic al numelui !), Caragiale pregăteşte, numindu-l aşa, terenul pentru omonimie, pentru qui-proquo-ul pe care în D-ale carnavalului se pune mare preţ : „Un nenea Iancu trebuie să găseşti în tot balul !“ (am citat o replică din piesă). După ce am trecut in revistă personajele nevăzute (vor mai fi fiind şi altele) din cele patru comedii ale lui Caragiale, am ajuns în momentul delicat al disocierilor : unele dintre aceste personaje au un rol determinant in intriga pieselor (Dincă binagiul din O noapte furtunoasă, Becherul din O scrisoare pierdută), altele n-au nici un rol în această desfăşurare (spiţerul şi nenea Iancu, din D-ale carnavalului). Undeva la mijloc, între aceste două categorii, ar trebui să situăm nişte „personaje“ precum „grupul vesel“ din Cornul Leonida... şi Ghiţă Ţircădău din O noapte furtunoasă. Cel din urmă se găseşte într-o situaţie specială , singurul, din clasa la care m-am referit, care rosteşte la un moment dat şi o replică, din off : Lasă, cocoană ! Poate că să mor şi să nu ţi-o fac 2 (act. I, scena IV). ■ La capătul acestei analize sumare pot risca afirmaţia că un factor pentru Succesul pieselor lui Caragiale este insertinătatea personajului nevăzut sau întîrziat. Exemplul cel mai la îndemină mi se pare o scrisoare pierdută (Cătavencu și Dandanache — personaje întîrziate ; Becherul — personaj nevăzut), iar contra-exemplul — D-ale carnavalului, unde n-am descoperit personaje nevăzute importante, iar cele văzute nu intirzie mult să intre în scenă (poate cu excepția „damei de verde*, Didina Mazy). Am restrîns posibila mea teorie la comedii doar pentru moment, propunîndu-mi pentru un articol viitor sâ o verific pe alte sectoare ale operei lui Caragiale. Tudor Lavric 4 România literară BIBLIOGRAFIE ------------------------------- 1. Felix Adelca. De vorbă cu d-l Ion Barbu, în Viaţa literară, II, nr. 57, 15 octombrie 1927, p. 1—2, apud Ion Barbu. Pagini de proză. Ediţie, studiu introductiv şi note de Dinu Pillat. Bucureşti, 1968, p. 45—49 . 2. Tudor Arghezi. Eminescu. Carte cu vieţi ilustre. Editura Vremea, 1943; 3. Ion Barbu. Poetica domnului Arghezi, în Ideea europeană, IX, nr. 205, 1927, apud Ion Barbu. Pagini de proză, op. cit., p. 63—74 ; 4. Ion Barbu. Salut în Novalis. (ALA. Philippide. Stînci fulgerate), in Vremea, III, 107, 27 martie 1930, p. 5, apud Ion Barbu. Pagini de proză, op. cit. p. 97—103; 5. Ion Barbu. Omagiu lui E. Lovinescu, în Vremea, V, 3 aprilie 1932, apud Ion Barbu. Pagini de proză, op. cit. p. 141—142 ; 6. Ion Barbu în corespondenţă. I. Ediţie îngrijită de Gerda Barbilian şi Nicolae Scurtu. Note şi indici de Nicolae Scurtu. Documente literare. 1982 ; 7. George Călinescu. Opera lui Eminescu. Vol. 1. Cultura naţională. 1934. vol. 2—5. Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti. 1935—1936 ; 8. George Călinescu. M. Eminescu, în Studii şi cercetări de istorie şi folclor, VI, nr. 1—2, 1957, p. 51—54 ; 9. George Călinescu. Opere. 12—13. Opera lui Eminescu, vol. I, 1970, vol. II, 1970. Minerva ; 10. George Călinescu. Opera lui Mihai Eminescu, vol. 1—2. Minerva, 1976; 11. Mihai Eminescu. Poeme populare. Ediţie îngrijită de Ion Pillat, 1036 ; 12. Mihai Eminescu. Opere complete. I. Literatura populară. Scrieri inedite. Prefaţă de Ilarie Chendi. Bucureşti. 1902 ; 13. Mihai Eminescu. Opere complete. Cu o prefaţă şi studiu introductiv de A.C. Cuza. Iaşi. 1914 ; Mihai Eminescu. Poezii şi proză. Bucureşti. 1918 ; Mihai Eminescu. Doine şi plingeri, poezii. Culegere alcătuită de Ion Călugăru. 1924. Mihai Eminescu. Literatura populară. Comentată de D. Murăragu, 1936. Craiova. 14. Mihai Eminescu. Opere, VI, Literatură populară. Ediţie critică îngrijită de Perpessicius. Bucureşti, 1963, p. 98—106 . 15. Colecţia Adrian Rogoz.