România literară, iulie-septembrie 1992 (Anul 25, nr. 20-30)
1992-07-28 / nr. 21
CINEMA Pe ecrane, filme de vacanţă EPERTORIUL cinematografelor bucureştene s-a înviorat în ultimele luni cu pelicule de tot felul: de la filme de joasă calitate, la altele mediocre şi pînă la filme onorabile, realizate în anii ‘80. Un exemplu edificator pentru cea din urmă categorie menţionată îl constituie Singurătate în doi, regizat de Bertrand de la Fontaine, pe un scenariu semnat de Claude Zidi - autor a numeroase comedii de succes, unele dintre acestea cunoscute şi publicului nostru: îmi sare ţandăra (1974), Aripioară sau picior (1976), Zîzania (1978). Revenind la Singurătate în doi, semnalăm ca neinspirată programarea sa la cinematograful “Festival”,sală ce beneficiază de un public cu un nivel de aşteptări extrem de redus, fapt demonstrat şi prin anularea primului spectacol de la ora 9, cel puţin în ziua de duminică 28 iunie; motivul este lesne de înţeles: lipsa spectatorilor, în acest context de filme recente, trebuie amintite cîteva titluri ce au figurat pe lista premiilor Oscar; este vorba despre filmul lui Oliver Stone Wall Street, cu Michael Douglas în rolul principal, rol pentru care actorul a obţinut în 1988, premiul Oscar pentru interpretare, şi, desigur, despre Tăcerea mieilor. Un gen nereprezentat multă vreme pe ecranele noastre a fost comedia,de aceea neaşteptată apare acum programarea simultană a mai multor asemenea filme. Am reţinut trei titluri: A S sau a nu G (1983) - regia: Alan Johnson, scenariul: Thomas Meehan şi Ronny Graham, imaginea: Gerald Hirschfeld; avînd în distribuţie pe: Mel Brooks, Anne Bancroft, Tim Mathenson, Jósé Ferrer. Uite rine vorbeşte! (1989) - regia: Amy Heckerling; imaginea: Thomas Del Ruth; cu: John Travolta şi Kirstie Alley. în criză de timp (“Short Time”,1990) - regia: Gregg Champion; scenariul: John Blumenthal şi Michael Berry; imaginea: John Connor; cu: Dabney Coleman, Matt Frewer, Teri Garr. Prima peliculă din seria celor citate mai sus este un remake fidel după filmul cu acelaşi titlu realizat în 1942 de către Ernst Lubitsch (versiunea din 1942 este ultimul film în care a jucat în rolul Annei Bronski - actriţa Carole Lombard), în anii celui de al doilea război mondial, în Polonia, o familie de actori şi întreaga trupă a teatrului pe care îl conduc sunt implicaţi în neutralizarea unui agent german, ce urmărea lichidarea rezistenţei poloneze. Acestea reprezintă datele iniţiale ale unei poveşti amuzante, în care situaţiile-limită sunt deturnate către zona incredibilului comic sau către cea a absurdului cu nuanţă ironică. Utilizarea qui-pro-quo-ului, precum şi a travestiului, mimica uneori exagerată a actorilor sporesc impresia de farsă. Iar pentru ca totul să rămînă o farsă, protagoniştii sînt ei înşişi convinşi că participă la o farsă, la un joc fictiv, ce trebuie să se sfîrşească cu bine şi în limitele ficţiunii, orice se poate întimpla / accepta. încă o dovadă că totul devine posibil într-o poveste ne este oferită de realizatorii filmului Uite cine vorbeşte! Un story banal, cu o tînără (şi, desigur, fermecătoare) mamă necăsătorită, un bebeluş fără tată, un şofer de taxi - genul băiatului bun, simpatic, deşi aparent lipsit de calităţi, o poveste de dragoste în registrul comic. Principala sursă a comicului o constituie în acest film lejer asocierea dintre imaginea copilaşului nou-născut şi voceace aparţine lui Bruce Willis, popularul detectiv David din serialul de televiziune Maddie şi David prin intermediul căreia micuţul îşi exprimă gîndurile. Procedeul însă îşi pierde savoarea pe măsură ce acţiunea se derulează, nefiind susţinut decît prin diluate situaţii amuzante. Inutil a mai preciza faptul că cele două personaje - mama bebeluşului năstruşnic şi taximetristul cu aptitudini de baby-sitter vor rămîne împreună. Cea mai recentă producţie americană ce rulează pe ecranele bucureştene - în criză de timp - nu este altceva decît un melange poliţist-comico-sentimental. Intriga poliţistă nu reprezintă decît un pretext sau mai degrabă contextul derulării unor urmăriri şi cascade neverosimile (neverosimile nu în sine, ci din perspectiva eroului care scapă de fiecare dată cu viaţă). Comicul rezultă pe de o parte din tocirea schemei epice - căci “tiparul” utilizat la nesfirşit devine în cele din urmă atît de previzibil încît fiecare spectator este convins de inevitabilul “happy-end” şi nu mai “crede” în fazele intermediare ale acţiunii; pe de altă parte o sursă a comicului o constituie situaţiile incredibile la care eroul principal - Bud Simpson, poliţist aflat cu numai opt zile înaintea pensionării - participă. Printr-o mică încurcătură, personajul devine erou în mod involuntar, îşi reface o căsnicie eşuată, învaţă să nu mai trăiască decît în prezent (acest “trăieşte-ţi prezentul” este şi morala - extrem de explicită - a filmului). Comedia - de la reuşitul remake A R sau a nu R pînă la cea mai puţin reuşită prin reiterarea unor “reţete” situaţionale, în criză de timp - rămîne un gen ce nu trebuie să lipsească din orice repertoriu cinematografic. Miruna Barbu Pe ecrane: A fi sau a nu fi Am rămas cu amintirea unui recital, dat la Ateneu în urmă cu cîteva luni de către Şerban Lupu alături de Valentin Gheorghiu, unul dintre momentele muzicale care nu se pot şterge din suflet, dat fiind că marile texte - în special o Fantezie de Schubert şi Sonata a lll-a pentru pian şi vioară de Enescu erau transmiţătoarele unui mesaj uman de o complexitate şi o căldură pe care nu le prea întilnim în serile instrumentale. Se pare că multă lume a remarcat calităţile deosebite ale unui artist care a plecat la o bursă în Anglia în anul II de Conservator şi ne-a revenit, ca cetăţean american, după douăzeci de ani, împlinind toate promisiunile întrezărite încă în anii primei formări şi devenind acum el însuşi un profesor şi un exemplu. La 24 iunie, Şerban Lupu a apărut din nou, de data asta în studioul de concerte al Radioteleviziunii şi din nou alături de Valentin Gheorghiu; programul a fost repetat în cadrul Festivalului de muzică de cameră de la Braşov, unde oaspetele a colaborat şi cu Orchestra de cameră a Filarmonicii “George Dima”, dirijată de Ilarion Ionescu-Galaţi într-un Concerte de Mozard, s-a dăruit şi în cursuri de măiestrie tinerilor noştri violonişti, remarcaţi de el pentru talentul şi seriozitatea lor. N-am putut să fiu prezent la aceste evenimente, în schimb Radio-ul ne-a dăruit înregistrări ale lor, difuzate în mare parte în seara de joi 9 iulie, împreună cu un reportaj însufleţit al Despinei Petecel. Am păşit deci pe un teren cunoscut şi convorbirea pe care am avut-o cu Şerban Lupu cu o zi înainte de plecarea sa recentă din Bucureşti s-a înfiripat parcă de la sine. A.H. - Activitatea dumneavoastră se circumscrie căror coordonate? Care au fost înrîuririle dominante exercitate asupra Dumneavoastră. Deniţi cadrul în care vă manifestaţi actualmente. S.L. - Un muzician este chemat să fie capabil să se desfăşoare în cît mai multe domenii ale artei sale. Mi s-ar părea o constrîngere a creativităţii mele să trebuiască să mă rezum fie numai la solistică - recitaluri şi concerte cu orchestra -, fie la a susţine programe de muzică de cameră, a conduce formaţii instrumentale mai ample sau a mă dedica numai pedagogiei. în punctul de faţă al vieţii (artistul are 40 de ani n.n) sunt mulţumit că pot să acopăr toate aceste categorii, simt că astfel pot să progresez din punct de vedere muzical. Am început să învăţ vioara sub îndrumarea lui Mircea Vasilescu, apoi am lucrat cu maestrul George Manoliu şi în Liceul muzical şi în primii ani de Conservator, astfel că toată fundaţia regătirii mele s-a realizat în România, agajul violonistic era format. Dat fiind că am plecat în anul II de Conservator, cei care mi-au deschis calea au fost Yehudi Menuhin, Henryk Szeryng, Nathan Milstein, învăţăturile violonistice fiind completate cu studiul muzicii de cameră sub îndrumarea lui Sándor Végh şi Norbert Brainin (acesta din urmă leaderul cvartetului “Amadeus”), în 1976, am plecat la studii în S.U.A., unde am lucrat cu Doroty De Lay şi cu Josef Gingold la Indiana University. O mare şi binefăcătoare înrîurire a fost şi aceea a lui Menachem Pressler, pianistul celebrului trio “Beaux Arts”, cu care am înregistrat, de altfel și ciclul integral al Sonatelor pentru vioară și pian de Beethoven. A.H. - Darin prezent? S.L. - Sînt profesor la Universitatea din Illinois, lîngă Chicago, unde a fost visiting professor în 1947 însuși George Enescu, am găsit chiar benzi de magnetofon mărturisind faptul că a dirijat formaţiile muzicale ale Universităţii. Totodată, activez ca Director artistic al Festivalului internaţional de la Gubbio (Italia), lîngă Perugia, unde se întîlnesc studenţi şi profesori din Europa şi America pentru cursuri de vară şi concerte. Subliniez de asemenea că sunt membru fondator al grupului Enesco chamber players împreună cu mai mulţi muzicieni originari din România - Lory Walfisch (pian), Vladimir Mendelsohn (violă), Mirel Iancovici (violoncel), Peter Ágoston (vioară). Acum 20 de ani, aveam chiar un cvartet alături de băieţi, cu care am luat premiul Festivalului de muzică de cameră din Braşov, maestrul Wilhelm Berger îşi aminteşte de acest fapt. Menţionez că mai sunt concert-maestru şi consilier artistic în două orchestre de cameră - la Indianapolis şi la Universitatea din Illinois. A.H. - Aţi realizat multe lucruri în difuzarea muzicii lui George Enescu? S.L. - Am înregistrat, de pildă, pe discuri compact, toate lucrările pentru şi cu vioară de Enescu la B.B.C. De altfel, Enescu este unul din compozitorii în plină ascensiune şi sînt convins că peste cîteva decenii abia va veni timpul lui şi se va cînta pretutindeni, alături de cei mai iluştri maeştri ai compoziţiei universale, dintre care este evident - şi din ce în ce mai recunoscut - că face parte. A.H. - Dar "Societatea Enescu" are o activitate permanentă în S. U.A. ? S.L. O dată pe an, avem un concert la Carnegie hall din New York, unde prezentăm nu numai muzică de Enescu dar și de diverși compozitori români contemporani. S-a cîntat aici muzică de Anatol Vieru, Dinu Ghezzo, Arminiu Casvan, Alexandru Hrisanide, Gheorghe Costinescu etc. Acum am primit o piesă de Theodor Grigoriu, pe care de asemenea o voi cînta. A.H. - Am găsit in interpretările Dv. o serie de componente ale violonisticii enesciene. Sînt rezultatul ascultării înregistrărilor maestrului sau ale amintirilor învăţăturii din ţară? S.L. Acum, de pildă, cînd am cîntat Sonata a II-a de Enescu împreună cu Valentin Gheorghiu, mi-am amintit că neîncetata căutare de culori, amănuntele de vibrato, glissandi etc. au fost puse la punct de mult sub îndrumarea maestrului George Manoliu. De altfel, Enescu reprezintă esenţa muzicianului român ca participant la făurirea culturii universale, iar gîndul enescian muzical se petrece pe vioară, violonistica enesciană constituind oglinda spiritului său creator. Am fost impresionat de altfel să regăsesc trăsăturile enesciene şi în contribuţia pianistică a lui Valentin Gheorghiu, el îl interpretează pe Enescu cu aceeaşi autenticitate şi naturaleţe a unei respiraţii fireşti. A.H. - Ce se poate face pentru a stăvili predilecta, generală aproape, a publicului actual către performanţa de virtuozitate, uneori nudă şi lipsită de semnificaţie artistică? S.L. - Bineînţeles că orice artist al viorii trebuie să stăpînească mijloacele tehnice, dar cînd cultivarea lor apare ca scop în sine lucrul devine plictisitor şi agasant. Este de datoria interpretului să călăuzească publicul spre drumnul cunoaşterii adevărului muzical şi al conţinutului spiritual al muzicii este chiar ceea ce reprezintă menirea noastră. Tehnica instrumentală se cuvine văzută ca un proces de continuă înnoire şi căutare, pus în slujba expresiei muzicale. De altfel, la adevăraţii artişti nu există o fixare în anumite procedee, am constatat-o şi eu însumi, cînd, după un timp, dorind să mă prezint nut mai pregătit la o nouă întâlnire cu un mare partener, de pildă pianistul Pressler în Sonatele de Beethoven, am fost uimit să aflu multe amănunte diferite, o viziune împrospătată. Trecuseră anii şi simţise nevoia să schimbe, să actualizeze numeroase elemente - aşa că nu trebuie să ne închipuim că ce am cunoscut odată rămîne imobil şi identic cu sine însuşi: tocmai în această permanentă evoluţie rezidă frumuseţea demersului interpretului, în raport cu textul muzicii. A.H. - Cînd vă vom mai vedea şi asculta la noi? Ş.L. - La sffrşitul lui noiembrie-începutul lui decembrie 1992, voi concerta la Tîrgu Mureş, Constanţa etc. In primăvara-vara 1993, voi apărea pe podium şi la Bucureşti; sper să iau parte la sărbătorirea a 50 de ani de activitate artistică a lui Valentin Gheorghiu. A.H. - Pe curînd, deci! CRONICA MUZICALA ivt Heatth&h. Violonist, dar muzician! România literară 17