România literară, iulie-septembrie 1992 (Anul 25, nr. 20-30)

1992-08-19 / nr. 24

lectură , în raport de normele universale independente de spaţiul naţional, şi se interesează în mod firesc de operele ilustrative pentru spiritul unui timp anumit. Cu toate acestea, cele două Istorii au numeroase puncte comune, care, cum vom vedea, le opun în tandem Istoriei critice ... a lui N. Manolescu. Situaţi mai mult complementar decît polar, autorii lor rămîn în acelaşi sistem de referinţă, absolutizant, avînd drept orizonturi antitetice sacrul şi profanul. Fiindcă atît G. Călinescu - în postura de suveran pontif, care emite edicte canonice - cît şi Ion Negoiţescu - în postura de instanţă împuternicită să elibereze patente literare - adoptă aceeaşi atitudine demonstrativă şi acelaşi ton apodictic, proprii tipului de canonizare care astăzi se numeşte autoritar sau tare (Forte , opus lui debole , în terminologia lui Gianni Vattimo). Mai mult, în ambele cazuri, canonizarea literară are un rol instrumental emfatic. I­N ISTORIA critică a literaturii române semnată de N. Manolescu intran­sigenţa canonizantă se relaxează vizibil. Dacă îl surprindem pe Călinescu în rolul de misionar , iar pe Negoiţescu în cel de tehnocrat al canonizării, N. Manolescu optează mai degrabă pentru avocatura canonică. Ceea ce vrea să spună că istoricul literaturii îşi etalează la vedere şi îşi supune dezbaterii presupoziţiile, normele, probele şi, mai cu seamă, intră în dialog cu alţii, conştient că reţeta sa e una printre mai multe posibile. (în terminologia menţionată mai sus, avem de-a face cu paradigme canonice slabe), în mod curent, procesul de canonizare suportă presiuni venind din două direcţii. Pe de o parte, vocaţia canonică a textului (deschiderea lui spre sensuri multiple şi capacitatea sa de a susţine semnificaţii eterogene, provenind din cîmpuri diferite de valori­­ etic, estetic, religios, politic etc.) pe de alta, factorii exteriori care se proiectează asupra textului (opţiunile convergente ale publicului, preferinţele recurente şi stabile ale cititorilor specializaţi sau nu). Schimbarea principala de optică operată de N. Manolescu este accentul pus pe releele de legătură între cele două sfere, între ce e dat şi ce ţine de disponibilităţile receptoare. Aici trebuie neapărat deschisă o faranteză, privind contextul metodo­­ogic în care N. Manolescu pune problema canonizării. Fiindcă, împo­triva cronologiei, istoriile lui G. Căli­nescu şi I. Negoiţescu, de o parte, şi cea a lui N. Manolescu, de alta, aparţin unor vîrste metodologice (sau dacă vrem , critice) distincte. Mai precis, în istoria literară românească perioada post-călinesciană a fost marcată de o serie de cercetări cu funcţie propedeutică , anunţînd o schimbare de optică în procesul canonizării. Studii de pionierat, semnate de Paul Cornea, Mihai Zamfir, Dan Horia Mazilu, Eugen Negriei, Florin Manolescu, Ioana Em. Petrescu, au insistat asupra prefabricatelor formale generate de consens - modele de gen, idiomuri stilistice, conglomerate imagistice, tipare sintactice, tipuri de discurs ş.a.m.d. - tot atîtea realităţi integratoare, pre­condiţionînd opţiunea individuală şi revelînd solidaritatea între detaliul literar şi logosul unei întregi culturi. Asemenea formaţii supraindividuale au întotdeauna doi versanţi - unul ţinînd de creaţie şi altul de receptare - şi sînt, prin aceasta, uni factor mediator însemnat, modelînd aşteptările canonice. Prin urmare, Istoria critică a lui N. Manolescu devine posibilă, într-un moment în care se limpezesc chestiuni esenţiale, ţinînd de orizonturile generice ale expresiei în limba română. De altfel, aşa cum o înţelege şi o practică autorul Istoriei critice..., canonizarea literaturii române este dirijată de un raport particular între genetic şi generic. Obiectul istoriei este scrisul în româneşte şi productele lui textuale. Un criteriu exclusiv, restrîngînd fatalmente teritoriul asupra căruia se va exercita proiecţia generică. Accentul, pus de Călinescu asupra autorilor şi de Negoiţescu asupra operei , se mută. Unitatea minimală cu care se lucrează aici sunt, în ultimă instanţă, formele literare produse de norme de gen, conform unor convenţii general acceptate pe perioade relativ lungi de timp, în instituţia literaturii. Spun „relativ lungi”, fiindcă aici intervin duratele intermediare (identificate de autor după modelul de la Annales) mai rapide decît cele aproape imperceptibile ale ofilirii textelor, dar mai lente decît cele strict exterioare literaturii n o pot urca aici, pas cu pas, treptele piramidei generice pe care o escala­dează sistematic N. Manolescu în sinteza sa, mulţumindu-mă să punctez, cu titlul de exemplu, doar cîteva dintre ele. în scrisul nostru vechi, spre exemplu, printre polarităţile generice modelante se pot cita: tiparele scrisului în raport cu oralitatea; convenţiile cărturăreşti faţă de cele populare; tilul sacru diferenţiat de cel profan î­n perimetrul prozei, se urmăreşte şi coagularea in nuce a unor genuri - oratoria, istoriografia, compunerile fictive şi cele savante. Un plafon independent de altitudine canonică sunt genurile - teren ideal de studiu al importului de modele şi al adaptării lor la exigenţele pieţei producătoare şi receptoare. Vezi, de pildă, circumstanţele aclimatizării la noi a modelului trubaduresc de poezie. Sau, geneza romanului. N. Manolescu urmăreşte, de pildă, productivitatea a două tipare epice opuse. Unul de tip paşoptist - preponderent memorialistic, echipat cu spirit critic, localist şi rural, dar fără mare audienţă la public. Altul, postpaşoptist, popular ca factură, cosmopolit, naiv, într-o măsură chiar kitsch , mizînd decis pe fabulaţie. Acesta din urmă, cu paradigma în romanul popular european de alură balzaciană, e urmărit, printr-un flash respectiv, pînă la Cristian Todorescu, trecînd prin Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale, Călinescu, Eliade sau Mircea Ciobanu. (Metisajul celor două reţete e ilustrat exemplar de Ciocoii vechi şi noi unde o formulă se altoieşte cu succes pe trunchiul celeilalte, dînd un hibrid viabil). Un alt sistem de relee sînt tipurile constituite de discurs­­ de pildă cel numit „personal, important şi fiindcă, am văzut, contribuie la alegerea apelor formale ale romanului. Analiza memorialelor, a epistolarelor, a jurnalelor sau confesiunilor semnate de Bălcescu, Odobescu, Sion sau Rosetti, au drept consecinţă o serie de declasări şi recanonizări , afectînd adesea texte de interes didactic tradiţional. La Odobescu, reaşezarea ierarhiei textelor se face în favoarea monumentalului său epistolar. Faţă de discursul istoriografic al lui Bălcescu - convenţional, mesianic, deci previzibil - capătă preeminenţă cel intimist. Pe o altă treaptă se pune problema romantismului - un curent. Nu stărui, nedorind să mă implic în contenciosul­roblemei. Prefer să observ că, dincolo , aceste nivele ale normării trans­­individuale, se deschide o fereastră a universaliilor canonice literare spre codurile altor arte. Iată un pasaj, subliniind ritmurile temporale diferite, în care evoluează elocvenţa noastră religioasă, comparativ cu codurile muzicii, arhitecturii şi artelor plastice brâncoveneşti: „între zidurile baroce ale arhitecturii brâncoveneşti, se puteau vedea icoane, se putea auzi o muzică şi se puteau asculta predici care aparţineau altor epoci mai vechi, înaintînd mai lent în timp, conform propriilor istorii. Oratoria de amvon a lui Antim este o Cenuşăreasă, oprită a merge la balul european, la care arhitectura brâncovenească se simţea la largul ei.” De la plafoane variabile de altitudine, N. Manolescu urmăreşte geneza unor convenţii producătoare ca şi receptoare. în perioada de care se ocupă acest prim volum, frontiera dintre poezie şi proză străbate defileul modurilor standardizate ale expresiei, neexistînd un alt criteriu al poeticului, în acest sistem de repere, epica în versuri a lui Budai-Deleanu se simte inconfortabil, contrariind aşteptările canonice ale publicului contemporan şi adresîndu-se unui cititor viitor. O serie de variabile socio-economico­­culturale intervin în cristalizarea matriţelor expresiei în proză şi în versuri. E baza pe care se construieşte, în carte, paralela contrastivă între cronicile moldoveneşti şi munteneşti, sau între cele două ramificaţii (boierească şi, respectiv, tîrgoveaţă) ale liricii preromantice ş.a.m.d. în consecinţă, tehnica lecturii va fi cu totul alta decît cea a lui G. Călinescu sau I. Negoiţescu. Dacă acolo aveam evoluţii care coboară sau urcă pe firul cronologiei, aici acţionează mai curînd tactica de tip borgesian, a anacronismului deliberat. Mai exact, naveta între Arghezi, Barbu, suprarealişti şi textele medievale; între Camil Petrescu, Eliade şi Sion; între Nabokov şi Hasdeu; între proza optzecistă şi postpaşoptişti, Ţiganiada îşi găseşte, astfel, sistemul propice de lectură, în măsura în care, conform uneia dintre cele mai sclipitoare interpretări de text din Istorie .... autoreferirea și intertextualitatea își află în poem forme tematizate. în sfera valorică , efectele acestei strategii canonice sînt palpabile. Textele scrise în alte limbi decît cea română se elimină cu totul. Dar, mai ales, se reaşează ierarhic textele unui autor. Am pomenit de Odobescu şi Bălcescu. Se demonetizează şi o samă de cuvinte în raport cu Cronica lui Neculce, nuvela Alexandru Lăpuşneanu în beneficiul unor alte proze, slab cotate anterior etc. Acest sistem de lectură îl situează evident pe N. Manolescu în interiorul unei vîrste particulare a istoriei literare româneşti ,­ în timp ce Călinescu sau I. Negoiţescu au mai degrabă aerul de a emite verdicte în absolut , în aceeaşi direcţie,merge şi opţiunea autorului Istoriei de a dialoga cu bibliografia critică anterioară. Cuvîntul dialog devine aici esenţial, exprimînd exact natura tranzacţională a operaţiunilor de canonizare din Istoria critică ... Calificativul de „critică” aplicat sintezei istorice a lui N. Manolescu asta înseamnă, de fapt, căci menirea esenţială a criticii e tocmai justificarea literaturii faţă de publicul ei. Dincolo de toate nuanţele posibile, a canoniza înseamnă în ultimă instanţă a face acceptabil pentru un public anume. De unde deducţia simplă că avem de a face cu un proces de legitimare .­­Şi aş adăuga şi că, în pledoaria avocăţească, la bară, a autorului Istoriei critice ... el îşi află o retorică adecvată). Literatura este unul dintre domeniile de excelenţă ale legitimării, (legitimismului ?) De ce? Poate şi fiindcă semnul literar ,este, prin natura sa, arbitrar. Monica Spiridon . In memoriam Lucia Demetrius A încetat din viaţă Lucia Demetrius (1910-1992). Scrii­toarea a debutat cu proză, în anii ‘30, fără ca vreodată cota ei literară să fie foarte ridicată. La aceasta a contribuit şi G. Călinescu, în Istoria căruia romanele scriitoarei (Tinereţe, Marea fugă) sunt literalmente masacrate. E vorba de romane de dragoste, scrise în manieră “feminină”, vaporoase şi lirice, influenţate de Hortensia Papadat-Bengescu (boală, sanatoriu, introspecţie, confesiune, sexualitate maladivă, incest). E de mirare că n-au fost republicate, ca atîtea altele, după decembrie 1989, și nu numaidecît pentru valoarea lor (contestabilă), cît mai ales pentru subiectele lor extrem de atractive pentru publicul larg. După 1944, Lucia Demetrius a abandonat proza erotică în favoarea dramaturgiei sociale. Absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică (1931) şi cu o scurtă carieră actoricească, în compania “13 + 1” a lui G. M. Zamfirescu (1932), Lucia Demetrius a fost preocupată de teatru şi ca temă şi ca gen. Nuvela Premiera din 1952 - cu care scriitoarea debutează în literatura realist-socialistă - tratează un subiect din lumea teatrului: eroina e o regizoare şi o actriţă care se consacră activismului cultural. Ca şi Horia Lovinescu, Lucia Demetrius e preocupată în anii ‘50 de soarta micii burghezii româneşti, în care nu vede însă o victimă a comunismului, ci o clasă care se degradează prin incapacitatea de a înţelege brava lume nouă. Majoritatea titlurilor cunoscute din opera Luciei Demetrius din anii ‘50-‘60 aparţin dramaturgiei. Trei generaţii şi Arborele genealogic sunt piesele cele mai jucate. în 1964, autoarea îşi strînge piesele într-un volum de Teatru. Piesele sînt teziste, retrospective, sociale și psihologice. Cota dramaturgului Lucia Demetrius e ceva mai ridicată decît aceea a romancierei de dinainte de război (uitată cu desăvîrșire în anii comunismului, niciodată reeditată), fără însă a determina omologarea ei definitivă de către critică şi de către şcoală. O vreme jucate, traduse, piesele ei cunosc după 1970 soarta romanelor de tinereţe: uitarea. Scriitoarea nu mai e prezentă decît sporadic după 1970 în viaţa literară. Moartea ei, astăzi, oferă, vai, unul din foarte rarele prilejuri din ultimele două decenii de a vorbi despre aceea care a fost Lucia Demetrius. Tudor Rotaru România literară .

Next