România literară, martie-iunie 1994 (Anul 27, nr. 8-25)

1994-04-20 / nr. 15

LAONOUA LECTURA igC 1\Lm. SWWVMWW.'MWWAWWM'.'.'.WMW.'.W.'.VttWA'.W.W.W.VAWA-.M.W.WV.l.V.WA'.W.WA'.WW.V.WJ ;. ... ....... . ............... ....... ....... ..... ■ ■ ■ .A.AO.WAO.V. • • ;. . I Repere biblij TEATRU. Bălcescu, 3 acte, 15 tablouri,­­ Buc., ES, 1949. Caragiale în vremea lui, 3 acte, și in­ 19 tablouri, Buc., ESPLA, 1957.­­ PROZĂ. Cei care plătesc cu viaţa, nuvelă, ;ii; iii Buc., EPLA, col. „Cartea poporului“, 1949. iii iii Turnul de fildeş, nuvele, Buc.,EPLA, 1950 iii ii (cuprinde nuvelele Turnul de fildeş, Mănuşile, ţţ iii Moartea pescăruşului ). Un om între oameni, iii iii roman, vol.I-III, Buc., ET, 1953-1957 (vol.III, iii ii neterminat, a apărut postum). ESEURI. Teze şi antiteze, eseuri alese, ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Aurel Petrescu, Buc., Ed. Minerva, col. „Biblioteca pentru toţi“, 1971 (în sumar figurează, alături de texte dinainte de război, şi două eseuri scrise în perioada postbelică: Addenda la Falsul tratat, publicat iniţial la sfârşitul vol. Teatru, III, Buc., Ed. Fundaţiilor, 1947 şi început de toamnă pe Cumpătul..., postfaţă la vol. Versuri, Buc., ESPLA, 1957). LITERA­TURA PENTRU Papudada, Buc., ET, 1966. COPII, ii L 1 Camil Petrescu - portret de Adrian Socaciu ffRepere biografice La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial,Camil Petrescu (născut la 9/22 aprilie 1894, la Bucureşti) este un scriitor consacrat Romanele Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust, piesele de teatru Suflete tari, Jocul ielelor, Mitică Popescu, Mioara, Act veneţian, Danton, pledoaria pentru proustianism şi pentru mărirea gradului de autenticitate a prozei, contribuţiile la dezvoltarea esteticii teatrului, eseurile filosofice inspirate din fenomenologia lui Husserl l-au impus, în perioada interbelică, în conştiinţa publica. După aducerea comuniştilor la putere de către ocupanţii sovietici, scriitorul renunţă brusc la altitudinea spirituală cucerită cu greu (a rămas încă de la începutul vieţii orfan de ambii părinţi, a suferit de o sărăcie cronică etc.)şi se angajează în scrierea unei literaturi convenţionale, cu unele reminiscenţe ale intelectualismului său de altădată, dar şi cu multe pasaje propagandistice, în romanul istoric, de 2000 de napini. Un om între oameni, în piesele de teatru Bălcescu şi Caragiale în vremea lui, în cele cîteva nuvele (noi sau variante revizuite ale unora vechi), dominanta o constituie o satiră rea, incomprehensivă la adresa „burghezo-moșierimii“. Datorită, probabil,vechilor sale complexe de copil al nimănui (complexe agravate de o surzenie contractată încă din primul război mondial), Camil Petrescu nu trebuie să facă un prea mare efort moral pentru a se solidariza cu noua clasă politica din România, care are drept crez declarat versurile „Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii/Voi, osândiţi la foame, sus!“. A­filierea sa promptă este remarcată şi răsplătită, în 1948 devine membru al Academiei R.P.R. între 1953 şi 1957 primeşte numeroase premii literare, este decorat cu Ordinul Muncii clasa I, este numit preşedinte al colegiului de redacţie al revistei Teatrul, recent înfiinţate. M­oare la 14 mai 1957. ---------­­ Un spirit autarhic ÎN CAZUL lui Camil Petrescu, este foarte greu pentru un critic literar să ia în consideraţie numai scrierile publicate după cel de-al doilea război mondial. Scriitorul şi-a convins cititorii că nu trebuie confundat cu un simplu producător de „cărţi“, livrate în ordine cronologică, că actul creaţiei este pentru el o experienţă, care îl angajează total. Comentatorii se simt constrânşi să-l judece astfel şi de faptul că operele scrise în diferite perioade se întrepătrund. Poetul cu vocaţie de anarhist, neînţeles de contemporani, George Demetru Ladima din Patul lui Procust apare ca protagonist şi în nuvelele Cei care plătesc cu viaţa şi Moartea pescăruşului p­ersonaje din drama Jocul ielelor, Şerban Saru­­ineşti, Maria Sineşti, Gelu Ruscanu şi Irena Romescu, pot fi întâlnite şi în nuvela Tumul de fildeş, problematica din piesa de teatru Danton se regăseşte în romanul Un om între oameni, concluziile sceptice despre cultura română din secolul XIX, formulate în eseul Amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu şi amărăciunile calofilismului, au un corespondent direct în satira (joasă) la adresa aceluiaşi secol din piesa de teatru Caragiale în vremea lui ş.a.m.d. Judecată, azi, în ansamblul ei, opera lui Camil Petrescu frapează prin tirania pe care autorul o exercită asupra virtualului cititor. Criticii şi istoricii literari au remarcat, de exemplu, frumuseţea textelor dintre paranteze inserate în piesele de teatru. S-a afirmat chiar că ele sunt mici poeme în proză. Recitite, ele îşi dezvăluie însă, acum, caracterul funcţional. De fapt, scriitorul vrea să anticipe intervenţia regizorului, să păstreze controlul asupra reprezentării scenice (sau asupra reprezentării din mintea cititorului). Este ca şi cum ar suferi de eelozie la gândul că opera lui va ajunge pe mâini străine şi va fi remodelată, în conformitate cu altă viziune artistică. Operele literare ale lui Camil Petrescu sunt dublate aproape toate de un eşafodaj de teoretizări şi comentarii critice. Romanul Patul lui Procust nu este numai un roman, ci şi o pledoarie competentă pentru o literatură autentică, anticalofilă, pentru un fel de literatura-vérité, care să cuprindă şi documente, înregistrări de convorbiri din viaţa de fiecare zi, extrase din ziare. Argumentaţia scriitorului se desfăşoară în subsolul paginii, astfel încât textul de deasupra, textul propriu-zis al romanului apare ca o demonstraţie practică a posibilităţii de a scrie o­­ asemenea literatură. Deşi nu poate fi definit ca un avangardist, Camil Petrescu a dinamitat integral conceptul de literatură. L-a dinamitat şi apoi l-a reconstruit într-o manieră care nu se îndepărtează foarte mult de tradiţie. Contribuţia lui nu constă în gradul de noutate adus în literatura română, ci în gradul de luciditate. Scriitorul nu este un excentric, el reia unele experienţe ale predecesorilor, însă tot ce face face în cunoştinţă de cauză şi aceasta se simte în timpul lecturii. Camil Petrescu este cel mai circumspect autor din câţi au existat în istoria literaturii noastre. El refuză tot ce vine de la alţii. Dar nu refuză irevocabil, nu vrea să reformeze cu orice preţ. Scopul său este să ia mijloacele literare în deplină posesie, să controleze autoritar şi în cele din urmă dictatorial actul creaţiei. Doar ţinând seama de aceste precizări se poate vorbi de Camil Petrescu ca de un scriitor total. El nu a aspirat la totalitate prin simpla extindere a iniţiativelor sale literare pe mari suprafeţe, nu a fost, dacă se poate spune astfel, un expansionist. Mai exact ar fi să-l considerăm un spirit autarhic (vanitos şi „antipatic" ca Gombrowicz), în manifestările sale descifrăm intenţia nemărturisită de a produce singur totul în materie de literatură, de a nu depinde de nimeni (când a avut nevoie de o filosofie, şi-a creat şi o filosofie, substanţialismul). Ni-l putem imagina pe scriitor ca pe un factotum, care scrie versuri şi explică actorilor cum anume să le declame, care publică romane şi şi le recenzează singur, ca să fie sigur că nu se strecoară erori în interpretările critice, care se uită atent la vânzătoarele din magazine sperând să găsească printre ele o mare actriţă nepervertită de ticurile curente ale artei actoriceşti, care îşi însoţeşte cărţile de note critice, ca şi cum ar fi propriul său editor postum, care îşi pune în scenă singur piesele de teatru şi apoi le aplaudă şi le fluieră tot el, convins că o face cu mai mult discernământ decât alţii. Exagerând foarte puţin, ni-i putem închipui chiar tăind copaci din pădure şi fabricând hârtie, pentru a-şi tipări pe cont propriu cărţile. Ruinele dacă citim totuşi Unei Opere separat cărţile publicate în timpul comunismului, impresia este dezolantă. Aceste cărţi reprezintă ruinele unei opere. Şi nu în sensul că scriitorul şi-ar fi pierdut forţa de creaţie şi de mobilizare intelectuală, ci în acela că şi-a folosit-o pentru ducerea la îndeplinire a unor p­roiecte nebuloase, dacă nu de-a dreptul aberante î­n ultima parte a vieţii, Camil Petrescu a construit ruine, ceea ce este mai dramatic decât dacă ar fi asistat pur şi simplu la ruinarea operei sale de altădată. Le-a construit, surprinzător, cu aceeaşi fervoare şi aceeaşi conştiinciozitate cu care şi-a edificat adevărata operă. Romanul Un om între oameni ni se înfăţişează, nu numai pentru că este neterminat, ca un uriaş morman de moloz literar. Şi aşa cum dintr-un morman de moloz se poate recupera câte o cahlă de preţ sau câte o grindă încă rezistentă, din cele 2000 de pagini ale romanului consacrat lui Nicolae Bălcescu se pot antologa unele pasaje, în special descrieri ale Bucureştiului din prima jumătate a secolului nouăsprezece. în general, însă, concepţia romanului este eronată. Camil Petrescu nu mai are nimic din „naratologul" inventiv şi emancipat dinainte de război. El se îneacă într-o documentare imensă, fastidioasă, iar când încearcă să o ordoneze, recurge la schema unui realism convenţional, din dezavuarea căruia îşi făcuse cândva un titlu de glorie. în mod tendenţios, „boierii“ (Filipescu Vulpe, Băl-Ceauşescu, Medelioglu ş.a.) sunt prezentaţi asemenea unor fiinţe malefice, ruşii (şi în mod special generalul Kiseleff) apar ca salvatori sau prieteni ai poporului român etc. Totodată, prezentând etnografic viaţa din satul Vadul Rău, el insistă - aşa cum cerea programa comunistă - asupra sărăciei apocaliptice a ţăranilor, „exploataţi de moşieri“. Piesa de teatru Bălcescu suferă de acelaşi convenţionalism şi de aceeaşi subordonare faţă de anumite necesităţi propagandistice (deşi este singura piesă a lui Camil Petrescu care s-a bucurat - bineînţeles, la comandă - de o apreciere unanimă!), în nuvele, resentimentele de altădată faţă de protipendadă (resentimente justificate atunci prin acuzaţia adusă reprezentanţilor ei că trăiesc inautentic) sunt reactivate într-o manieră rudimentară, de pe o poziţie „de clasă“. Un element epic original, care ar putea fi exploatat de un producător de film din vremea noastră, există în Moartea pescăruşului. Ladima, aflat pentru o scurtă vacanţă în conacul „boierului“ Dinu Dănoiu (pe care îl detestă, dar de a cărui ospitalitate se foloseşte!) se îndrăgosteşte retrospectiv de soţia acestuia, moartă (sau omorâtă) de câtva timp, cunoscând-o exclusiv prin intermediul fotografiei de pe monumentul funerar. Piesa de teatru Caragiale în vremea lui reprezintă treapta cea mai de jos atinsă de Camil Petrescu, în încercarea sa, nefericită, de a scrie în conformitate cu aşteptările comuniştilor aflaţi la putere. în această piesă, Eminescu însuşi este convocat pentru a depune mărturie că în timpul „burghezo-moşierimii“ oamenii muncii trăiau în condiţii mizerabile. NOTĂ Comentariile critice din seria La o nouă lectură au în vedere, exclusiv, literatura română din perioada 1945-1989, în consecinţă, în casetele intitulate Repere biografie şi Repere bibliografice sunt incluse doar informaţii referitoare la această perioadă. Adăugarea unor informaţii referitoare la alte perioade are un caracter facultativ, în ceea ce priveşte caseta cu titlul Repere bibliografice , în cadrul ei sunt menţionate toate ediţiile princeps, iar dintre reeditări şi antologii - numai acelea care cuprind şi unele texte noi, de negăsit în volumele anterioare. Camil Petrescu România literară t­t­ 3

Next