România literară, iulie-septembrie 1994 (Anul 27, nr. 26-37)

1994-08-10 / nr. 30

Eminescu şi Democraţia DEŞI necesare, frecven­tele reeditări de rutină ale operelor lui Eminescu, Creangă, Caragiale con­tribuie la un proces de cli­­şeizare şi tabuizare a cre­aţiei »clasicilor noştri“. Pe cîte de rare, pe atît de bine­venite sînt ediţiile „non­­conformiste“, în sensul că erodează prejudecata de receptare prin alt mod de selecţie şi, eventual, un aparat critic adecvat. Am semnalat deja la această rubrică o astfel de ediţie dedicată lui Caragiale şi apărută în colecţia Anto­­logiile Humanitas. In ace­Eminescu editat şi comentat de Petru Creţia, „Antologiile Humanitas“, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, 256 p., 2000 lei grădina de aur şi varianta consacrată a Luceafărului, prima parte a antologiei mai cuprinde încă 17 poezii care formează, împreună cu basmul versificat, ceea ce Perpessicius a numit „constelaţia Luceafărului“. Sonetele sunt grupate după cele două tonuri funda­mentale care există în ele: sonete lirice şi sonete sati­rice. Dintr-un Preambul a­­flăm şi de ce a făcut edi­torul această alegere: „Ne­­au rămas de la Eminescu 31 de sonete, dintre care unele sunt cele mai fru­moase care s-au scris vreo­dată în româneşte.(...) Volumul de faţă este pri­mul în care se află întru­nite într-o secţiune numai sonete, şi toate sonetele (p.133). în sfîrşit, Scrisorile mai numără pe lîngă cele­­ ştiute şi o variantă la Scrisoarea III. Comentariile lui Petru Creţia uimesc prin concizie şi mai ales prin simplitate. După atîtea elucubraţii şi atîtea platitudini care s-au scris despre poezia emines­ciană este reconfortant să poţi citi comentarii la text adecvate, proaspete şi toc­mai de aceea vii. Nu lipsesc explicaţiile erudite, dar ele sînt date numai cînd e strict necesar, niciodată în exces. Deşi valoarea di­dactică a acestor comen­tarii este recunoscută de Petru Creţia, ele reprezintă şi pentru specialist un excelent prilej de con­fruntare , cu textul şi cu in­terpretarea proprie. Pentru cei care cred că Eminescu nu le mai poate spune nimic nou şi nu sînt deci interesaţi de această antologie avem două con­tra- argumente. Primul se află în prefaţa editorului: »De dragul cîtorva preju­decăţi entuziaste mai nimeni nu citeşte cu ade­vărat pe Eminescu, iar cît se citeşte,se citeşte su­perficial şi mărginit la cîteva poezii rău consacrate de şcoală. Eminescu tinde tot mai mult să devină «Eminescu», ceva pus deo­parte în lada de zestre a naţiei şi de care eşti mîn­­dru că se află acolo, ferit de orice întîmplări (s.n.). Al doilea argument în fa­voarea acestei ediţii este sonetul Democraţia. Dacă vi-l amintiţi şi l-aţi înţeles deplin, nu mai citiţi ediţia lui Petru Creţia. (Ioana Pârvulescu) Cartea vieţii LA APROAPE cinci ani de la apariţia primului vo­lum din Opera vieţii. O biografie a lui I.L. Cara­giale şi la nici cinci luni de la fulgerătoarea moarte a autorului, vede lumina ti­parului cel de-al doilea volum al amintitei lucrări. Cititorii care la vremea res­pectivă îşi procuraseră cartea îi aşteptau de mult şi cu nerăbdare conti­nuarea, care reconstituie viaţa lui Caragiale în perioada cuprinsă între 1894 şi 1912. Este o bucu­rie pentru noi să le-o sem­nalăm acum, deşi bucuria aceasta este umbrită de temerea că tirajul celui de­al doilea volum este depar­te de a acoperi cererea posesorilor primului volum. Cei care cunosc mai mult din auzite lucrarea „clasică“ a lui Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale (ediţia I, 1940), se vor fi întrebînd ce poate aduce nou o nouă contribuţie biografică? întrebării aces­tora nu cred că i-ar putea răspunde parcurgerea căr­ţii lui Marin Bucur; celor care însă le este bine cunoscută biografia dato­rată lui Cioculescu - neocoliţi, probabil, nici ei de pomenita întrebare . Opera vieţii de Marin Bucur le oferă un răspuns categoric: foarte multe lucruri, privite şi pre­zentate într-un mod nou, deloc impresionist. Opera vieţii este lucrarea unui istoric literar cu experienţă şi de vocaţie care nu s-a lăsat nici intimidat, nici influenţat de modele şi de autorităţi consacrate ale genului. Ceea ce a realizat - cu o tenacitate uimitoare, printr-un efort exemplar de scotocire prin fonduri arhivistice din ţară şi din străinătate, prin „puri­carea“ presei epocii, româ­neşti, nemţeşti, franţu­zeşti- îi serveşte enorm „eroului“ cărţii sale, lui I.L. Caragiale. Atît de mult, încît articolul nehotărit din partea a doua a titlului („O biografie...“) nu-şi găseşte justificare decît în modes­tia cercetătorului. Ce ar fi însemnat cea­laltă lucrare, plănuită, Viaţa operei, al cărui obi­ect ar fi fost să-l constituie opera lui Caragiale, aşa cum a procedat G. Căli­­nescu în cazul lui Emi­nescu, rămîne o întrebare căreia destinul a vrut ca un Marin Bucur să-i dea răspunsul. Pentru autorul operei vieţii lui Caragiale aceasta a fost să fie cartea vieţii sale. (Ştefan Badea) Combinaţii riscante NU FAPTUL că scrie o poezie a banalului, a în­­tîmplărilor cotidiene a veşnicului derizoriu al vieţii e important în le­gătură cu poezia lui Ga­briel Chifu, pentru că dacă am privi-o doar în felul acesta am reduce-o la o formulă destul de deva­lorizată prin supraîntre­­buinţare, şi deci greu de exploatat. Povestea ţării latine din Est este însă un fel de epopee a unei nefe­riciri comune, scrisă în cheie gravă, cu voite izbuc­niri explicite de drama­tism, tragism am putea spune, fireşte că în toată poezia modernă (ca să nu spunem postmodernă) ironia şi ludicul ascund de cele mai multe ori tristeţe sau chiar vidul unei nepu­tinţe interioare, dar Ga­briel Chifu pare să prefere o formulă mai simplă şi mai superficială, dizol­­vîndu-şi singur subtilitatea tonului enunţiativ în cîte o strofă finală care explică într-un fel de morală de „fabulă“ sentimentală tip Goga toate sensurile pre­supus ascunse ale poeziei. Şi acesta nu e doar cazul izolat al unei singure po­ezii, ci e pur şi simplu ma­niera în care scrie poetul, destul de greu de înţeles cîtă vreme volumul în sine este foarte bine realizat, cu foarte multe poezii bune. Care mai toate se strică în final. Să luăm de pildă poezia Casa, o emoţio­nantă metaforă a purităţii iluziilor celor săraci: „Casa e albă, curată, are trei camere/bucătărie, baie, o terasă/ şi, împrejur o pajişte, cîţiva cireşi, un nuc, un tei./ Părinţii mei au imaginat-o în amănunt,/ însă n-au reuşit s-o con­struiască aievea,/ au păs­­trat-o în memorie/şi mi-au lăsat-o moştenire mie. //Alături de casa de la ei mi-a rămas/teama de da­torii şi de vremuri. /Ei s-au stins repede, copleşiţi, neînţelegînd atîtea. Vremu­rile au trecut peste ei mîniate, /neîndurătoare, cum trece vîntul greu/ peste două biete lumî­­nărele aprinse. S-au/ stins. Casa din gînd a fost cea mai mare izbîndă a vieţii lor. Cea mai mare izbîndă a vieţii lor a fost un vis.­­Casa era limanul lor: în ea se refugiau/la greu, asaltaţi EMINESCU jen­at şi cwtitext tie PEIRJ CREŢIA Marin Bucur - Opera Vieţii • O biografie a lui I.L. Ca­răgi­ale, Editura Cartea Româneasca, 1994,562 p., 1100 lei Gabriel Chifu - Poves­tea ţârii latine din Est, Editura Eminescu, 1994, Bucureşti, 96 p., preţ nemenţionat 6 România literară IMIiiilleI­ili ea şi serie a Editurii Huma­nitas a apărut şi volumul Eminescu editat şi co­mentat de Petru Creţia, care cuprinde atît poemele considerate potrivite pen­tru recitirea cu ochi proas­păt a lui Eminescu, cît şi cîte un scurt comentariu al acestor versuri. Poeziile alese de rafinatul emi­­nescolog sunt grupate în trei capitole: Constelația Luceafărului, Sonetele și Scrisorile. Pe lîngă Fata­n

Next