România literară, aprilie-iunie 1995 (Anul 28, nr. 12-25)

1995-04-19 / 14-15. numărul

Monica Spiridon EMINESCU Boss Monica Spiridon, Eminescu. O anatomie a elocvenţei, Editura Minerva, Bucureşti, 1994, 148 p., 2000 lei. A­M FOST întotdeauna con­vinsă că un critic bun, un teoretician bun şi, să zicem, un pedagog bun se pot recunoaşte imediat după calitatea, can­titatea şi, desigur, adecvarea citatelor alese de ei. Ceea ce nu înseamnă că există în ştiinţa/arta citării limite pre­cise ce ar putea fi învăţate şi folosite în orice împrejurare. Tocmai din elastici­tatea lor vin dificultăţile unei “lecţii a citatului”. Există un prim nivel, esenţial, al criticii: găsi­rea punctelor­­cheie dintr-un text, selectarea acelor frag­mente care ar putea spune ci­titorilor chiar mai mult decît e în stare criticul. Pe acest teren, al citatului, criticii buni se întîlnesc frecvent, chiar dacă interpretarea unuia şi aceluiaşi citat îi situează apoi pe poziţii diferite, în Eminescu.O anatomie a elocvenţei, Monica Spiridon, critic, teoretician şi pedagog, realizează pe lîngă lecţia elocvenţei eminesciene şi o admirabilă lecţie a citatului. (O stăpînire la fel de iscusită a forţei citatelor şi o abundenţă asemănătoare am întîlnit­­ în cartea lui Dan C. Mihăilescu, întrebările poeziei - C. R., 1988). Deşi este o carte de teorie litera­ră, nu una de critică (judecăţile de va­loare lipsesc cu desăvîrşire), criticul Monica Spiridon concurează perma­nent teoreticianul prin selecţia de citare propusă. Aşadar teoreticianul citeşte, sistematizează, scrie, iar criticul se mulţumeşte de data aceasta să tran­scrie. Şi, într-un fel, îl sabotează pe seninul teoretician, căci alegerile lui echivalează cu o judecată de valoare. Cartea are ca materie primă discur­sul publicistic eminescian. Autoarea şi­­a ales acest obiect de cercetare deoarece “în publicistică (...) rolul lui Eminescu în constituirea unei tradiţii solide şi strălucite de proză retorică a rămas în parte ignorat” (144); în plus, s-a abuzat în acest sector al creaţiei eminesciene de interpretarea conţi­­nutistă fie numai stîngace, fie de-a dreptul rău intenţionată (vezi Ilie Bădescu şi tristele sau comicele lui încercări de a-l transforma pe Eminescu într-un precursor al marxis­mului). Acestor reduceri ale publicis­ticii lui Mihai Eminescu la latura ideo­logică, Monica Spiridon le opune un demers contrar, în care conţinutul aproape că nu interesează. Se stabileşte importanţa muncii de gazetar a lui Eminescu în şi pentru literatura română. Contextul istoric e secundar şi interesează numai în măsura în care serveşte unor observaţii de istorie literară. De aceea coordonata pe care se dezvoltă cartea este una pur teoreti­că, pe care literatura a ştiut să şi-o dis­pute şi să o cîştige de la domenii înve­cinate: elocvenţa, miezul retoricii. (Dicţionarul de poetică şi retorică pregătit la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, din care s-a publicat cîte ceva anul trecut are, iată, la termenul elocvenţă un nou şi util reper bibliografic). M­onica spiridon vede în Eminescu un “gazetar cu vocaţie” (52)­­ şi o demonstrează cu mijloacele teoriei lite­rare unde tabuurile şi encomionul sunt, din fericire, excluse din capul locului. Autoarea studiază formele în schim­bare şi “metodul” din articolele de presă eminesciene (Morfologia) şi apoi structura de adîncime, printr-un exce­lent demers comparatist (Tipologia). Surprinde puţin delimitarea draconică a porţiunii din creaţia lui Eminescu pe care autoarea şi-a propus s-o studieze. Chiar în momentul în care legăturile cu poezia sau cu proza sunt inevitabile, Monica Spiridon se abţine să le facă­­ de unde o anume senzaţie de forţare a demonstraţiei. Probabil că autoarea căreia - cum rezultă din cărţile ei ante­rioare, de exemplu din cea despre Sadoveanu sau din cea despre Marin Preda - nu-i lipseşte spiritul critic a observat singură această lipsă, întrucît în Addenda cărţii (Despre convergenţă) face, pe scurt, cuvenitele apropieri. N-ar fi dăunat însă cu nimic limpezimii demonstraţiei inserarea lor pe parcurs. Cartea se încheie, “în loc de postfaţă”, cu schiţa unui posibil Eminescu ce rămîne a fi descoperit,­­ rebours, în poezia urmaşilor, de la Labiş la Nichita Stănescu şi Dimov, de la Cezar Baltag şi Mircea Ivănescu la Mircea Cărtărescu. Eminescu este în gazetărie un poligraf, un “om-orchestră”, un scriitor “impur”, al formelor multiple, care ştie să exploateze atît raţiunea logică cît şi pe cea retorică, atît “adevărul” cît şi “poezia”, atît argumentarea ştiinţifică cît şi digresiunile narative sau poetice. Eminescu, observă autoarea, ştie precis cînd trebuie să facă vreo concesie clişeului ori convenţiei desuete, unui surplus de sentiment sau exemplificării redundante. Ştie să fie teatral şi să-şi regizeze spectacolul. Pe scurt, este ziarist profesionist şi înţelege cerinţele particulare ale stilului publicistic, diferenţele­ dintre ziar şi carte care nici astăzi nu par să fie clare pentru toată lumea. Eminescu “nu­-şi refuză nici una dintre misiile originare ale elocvenţei: ducere, delectare, movere” (26). Retorica lui este şi aceea înflăcărată, participativă a creatorului de la tribună şi aceea înţeleaptă a predicatorului din amvon. Un material plin de sevă pentru cercetarea autoarei este polemica dintre C.A.Rosetti de la “Românul” și Eminescu de la "Timpul",în postură de Jupiter Jonans. Pentru autoare este un prilej de a stabili un model polemic eminescian care are aceeași armătură logică și erudită ca modelul maiores­cian, dar se adresează altui public, e mai “democratic” şi acceptă patosul. Această comparaţie ţine de partea a doua a cărţii, Tipologia, în care Monica Spiridon determină genul proxim şi mai ales diferenţa specifică, aici retorică, a publicisticii eminesciene, diferenţă care justifică şi remarca lui Iorga “Un nou Eminescu apăru...” Comparaţiile succesive între Mihai Eminescu şi Antim Ivireanu, Maiores­­cu, Bolliac, Bălcescu, Heliade-Rădu­­lescu, Pârvan, Iorga, Arghezi şi tipolo­­gizarea retoricii lor evitîndu-se “cap­canele” perspectivei evoluţioniste reprezintă partea cea mai atrăgătoare a cărţii. Probabil şi cea mai fertilă pentru cercetări viitoare, Monica Spiridon posedă o erudiţie pe care o aplică cu o sprinteneală şi o energie rare în teoria lite­rară românească actuală. Care este titlul primului capitol? “Poezie şi ade­văr”. Deci Goethe. Care este prima trimitere? Aceea la Jean Paulhan. Aşadar o figură olimpi­ană, mai mult decît clasi­­cizată, şi un academician francez (el e cel care a dublat adjec­tivul revistei Nouvelle Revue frangaise, transformînd-o, după război, în N.N.R.F.), personaj considerat a fi oarecum discutabil, măcar din punct de vedere al caracterului. Dar asemenea nuanţe n-ar face decît să împiedice demonstraţia. Lista autorilor citiţi şi citaţi de Monica Spiridon e generoasă, nu face discriminări: Iorga, Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, Vasile Florescu, Renato Baril­i, Vico, Silvian Iosifescu, Jean Bayet, Quintilian, Perpessicius, Curtius, Călinescu, Nicolae Ma-~­nolescu, Eugen Negriel, Paul Cornea, Jules Michelet, Marina Scriabine, Pompiliu Constantinescu, Dan Horia Mazilu, Tudor Vianu, Gérard Genette etc. Şi în cazul cărţilor acestora lecţia citatului este cu folos, căci autoarea nu o dă ca să-şi exhibe lecturile, ci cu rost pentru demonstraţie. Citatele din pu -­­Eristica eminesciană sunt alese, cum spuneam, cu un rafinament deosebit. Deşi autoarea se fereşte categoric să amestece “contextul” ori “actualitatea” cred că parcurgerea lor e un exerciţiu minunat pentru toată lumea, dar mai ales pentru cei care, ca şi predecesorii lor de pe vremea lui Eminescu, îşi manifestă elocinţa în Parlament. A­ctualitatea textelor eminesciene (mai puţin discutată decît a celor cara­­gialiene) nu e un defect, la urma urmei, chiar dacă Monica Spiridon o numeşte, mai tehnic, “vizionarism”, pentru a-şi feri lucrarea de insinuări, cum se şi cuvine unui cercetător serios. Am senzaţia însă că, din nou, autoarea şi-a supus obiectul de studiu unor constrîn­­geri în favoarea părţii, dar în dauna întregului. Căci unele dintre citatele reproduse în cartea ei invită la comen­tarii pe care autoarea nu le face. S-ar fi cuvenit remarcat umorul din destule pasaje ale articolelor eminesciene. Eminescu, sub masca lui de poet romantic, e considerat - prejudecată sau nu - a nu fi avut umor. E de discu­tat dacă umorul poate fi jucat (cu scop de convingere, intrînd deci în anatomia elocvenţei) sau dacă e vorba la el doar de ironie (care şi ea s-ar fi cerut discu­tată într-o asemenea carte). Iată: “A atribui (ca D.Heiban, n.m.) lui Schopenhauer ideile lui Schmidt, înseamnă tot atît ca şi cînd Praxiteles, sculptînd statua lui Apollo, ar fi luat drept model umerii d-lui Pantazi Ghica şi fizionomia d-lui Holban”(...) Ceea ce produce iluzia în capul d-lui Helban e că îşi închipuieşte că idealiştii se numesc aceia, care-şi bagă degetul în gură şi apoi scriu la cai verzi pe păreţi” (pp.104-106). Tot o posibilă prejudecată legată de Eminescu e aceea a antisemitismului şi xenofobiei sale, atît poezia cît şi arti­colele gazetăreşti oferind pasaje elocvente. Dar oare nu tocmai eloc­venţa acestor pasaje e dovada artifi­cialităţii lor? Oare nu e aici o exage­rare, un procedeu retoric, şi nu tocmai o convingere proprie? Căci printre afir­maţiile lui din gazete se află şi ironii de tipul celor ale lui Caragiale din Rromânul, Rromănca, “Romănii verzi” (“Voi zice să trăiască «Românul» românilor şi să trăiască românii «Românului»”) şi disocieri care dau de gîndit ca acestea: “D.Helban n-a pro­dus nimic, nu ştie nimic, nu însem­nează nimic, cu toate acestea, fiindcă e român, ţine cumpănă la toate. Apoi nu e aşa. Ceilalţi sunt de asemenea români, desigur că după origină, limbă şi mutre mai curaţi decît d.Holban, dar pe lîngă acest aşa-zis merit, mai au şi altele pe care d.Holban nu le are (s.m., p.106). Interesată de alte aspecte ale publicisticii eminesciene, Monica Spiridon va fi considerat că asemenea citate vorbesc de la sine. Chiar aşa este. Lecţia citirii, lecţia citării O Teoretician şi critic, colaborare sau sabotaj? O Un gazetar cu vocaţie: Eminescu O Omul-orchestră O C. A. Rosetti, “­Românul” şi Jupiter Jonans de la “Timpul'* O Elocvenţa şi elocvenţii O întrebări “vechi şi nouă” . Citate şi prejudecăţi CRONICA LITERARA de {]s tel4KZ PSvwuU&coc /­ ­România literară . CERȘETORUL DE CAFEA Cîntece de adolescent -1958 (4) *** Să-mi sparg în ierburi sufletul de-atunci Vreau, limpede şi crud ca tine, soare, Cînd lancia subţire ţi-o arunci în şoldul plantelor rumegătoare. Copilăria mea zvîcneşte încă viu Sub ascuţişul clipelor acide. Orgolios, voi încerca să fiu Cel care singur rana şi-o deschide Neaşteptat de clar şi străveziu. E-un ţipăt miezul prins sub coaja groasă De pînde, de confuzii, de reţineri. Voi sfîşia candoarea de mătasă A faunilor viguroşi şi tineri, Căzuţi pe luciul ei ca într-o plasă. De-aici începe cîntecul. Sînt pur Cristal înfipt în propria grea carne. Degeaba mlaştini pîlpîie-mprejur Făptura zvelt ţîşnită să-mi răstoarne. Mă adîncesc în trudnicul murmur. Mîinile-acestea moi de-adolescent, Fermecător de lungi şi de stîngace, Ca pe un fruct de rouă vor desface Sinceritatea! încrezător, cu sufletul inform, M-arunc din turnul unui nalt poem Fără să știu, fără să vreau să-mi chem Imaginile care-n mine dorm, De care uneori mă tem.

Next