România literară, iulie-septembrie 1995 (Anul 28, nr. 26-38)

1995-07-26 / nr. 29

U­N VOLUM editat de Bi­blioteca judeţeană “V. Voiculescu” Buzău, în­trunind două exegeze semnate de domnii Gabriel Cocora şi Emil Niculescu evocă, cu acribie şi culoare, episodul buzoian al lui Caragiale. Cum ne previne util nota asupra ediţiei semnată de dna Marcela Chiriţă, acest episod buzoian din viaţa scriitorului îşi sărbătoreşte, în acest an, centenarul. Se ştie, din opera scrisă Caragiale nu a putut trăi, apelînd la venituri de aiurea. Aşa se face că după ce i se reprezentaseră (1879-1884) principalele sale piese de teatru şi după ce fusese, în 1888-1889, director general al teatrelor, dramatur­gul se decide, brusc, să încerce a se face comerciant. în 11 octombrie 1893, împreună cu un Mihalcea, Caragiale deschide o berărie în strada Gabroveni din Bucureşti. în aceeaşi zi, Tony Bacalbaşa anunţă în Adevărul “înmormîntarea lui I. L. Caragiale”, desigur ca scriitor, pentru că a devenit comersant. Berăria i-a mers destul de bine. Aşa se face că în primăvara lui 1894, cu acelaşi Mihalcea, deschide în strada Sfîntul Nicolae din mahalaua Şelari o berărie mult mai arătoasă. Se numea “Bere bibenti” şi dramaturgul a avut grijă să plaseze, în presă, anunţuri despre eveniment. Unul din anunţuri, pre­cizează Şerban Cioculescu în I. L. Caragiale (1967), informa publicul consumator: “Locul de întîlnire a tuturor claselor. Bere Luther. Popicărie de salon. Serviciu garantat, întreţinere europeană. Preţuri mode­rate”. Patronul era prezent mereu la berărie, se întreţinea cu umor, cu clientela, îi arăta cum ţine berea la gheaţă şi maşinile de rîşnit cafea iar un client care comitea gafa de a face referire la cariera de scriitor a beraru­lui, primea imediat replica:”Mai bine bere bună, decît literatură proastă”. Coco Dumitrescu-Iaşi, profesor de filosofie la Universitate, vestit pentru prieteşugul său cu paharul, (cînd fus­ese decan la Litere, secretarul facultăţii îi aducea, la restaurant, actele la semnat), era, aici, client. Şi i se alăturau, modest, pentru a conferi demnitate locantei, C. Rădulescu- Motro şi Mihail Dragomirescu, mai tine­r amici ai lui Caragiale. Demnitate o fi avut berăria din Şelari, dar deverul solid i-a lipsit, încît în toamnă, neobţinînd cîştigul scontat, locanta e închisă. Dar Caragiale, care devenise şi membru al Societăţii inter­naţionale a chelnerilor, era hotărît să persevereze în această îndeletnicire. Cineva i-a sugerat ideea să ia în antre­priză restaurantul gării Buzău. Ideea i s-a părut fericită pentru că, ştia bine, Gherea o ducea strălucit de pe urma concesionării restaurantului din gara Ploieşti. S-a asociat cu cumnatul său, poligraful Teodor Duţescu-Duţu, care a făcut rost, probabil, de garanţia necesară obţinerii concesionării. Concesionarea a fost obţinută la 15 noiembrie 1894, cum îi previne pe buzoieni o gazetă locală. “Amintim cu deosebită plăcere că dnul I. L. Ca­ragiale, distinsul nostru autor drama­tic, a luat în întreprindere restaurantul din gara Buzău, cu începere de la 15 noiembrie anul acesta. Ne place să credem că toţi cei care vor vizita acest restaurant vor rămîne mulţumiţi, nu numai de excelentele mîncări pe care oricînd le pot găsi acolo, dar şi de fericita ocaziune de a fi în contact cu neîntrecutul autor al pieselor O scrisoare pierdută, Noaptea fur­tunoasă, D-ale Carnavalului. Mai înainte de orice, cît de preţios, lupta pentru existenţă”. Dramaturgul şi-a luat în serios afacerea cu noul restau­rant. Asemenea lui Gherea, s-a mutat la Buzău, locuind aici cu întreaga familie (soţie, copii, soacră, o nepoată a soţiei). După mărturia unui fiu al proprietarului casei închiriate de Caragiale, acesta se ducea rar la restaurant, în timp ce Gherea petrecea în localul său de la Ploieşti ziua şi noaptea, servind efectiv clienţii şi spe­­cializîndu-se în tăiatul pulpei de viţel. Caragiale a avut aici, la restaurantul gării Buzău, un responsabil cu aprovizionarea­­care, murind la 90 de ani, a apucat să facă mărturisiri; a fost tatăl vestitei foste ministrese de la Consiliul Culturii, Suzana Gîdea) şi un excelent bucătar turc, cu vechi atestate de serviciu în haremul sultan­ului de la Istanbul. Afacerea cu restaurantul buzoian, nici aceasta, n-a mers. Şi după un an de zile, Caragiale a renunţat la concesionare. Marin Bucur, regretatul biograf al lui Caragiale, a arătat că în oraş erau puzderie de restaurante, cîrciumi, cafenele încît publicul nu s-a înghe­suit la cel deschis de Caragiale, exclus în ianuarie 1895, pentru neplata coti­zaţiei, din Societatea internaţională a chelnerilor, în anul petrecut la Buzău, drama­turgul, cum o făcuse şi la Bucureşti, a susţinut, ca invitat, conferinţe publice. Erau organizate de un Atheneu local. O primă conferinţă a fost rostită în februarie 1895 şi a fost o catiserie hazlie. Dl. Cocora a găsit o selectare rezumat în gazetele buzoiene a acestei conferinţe, din care aş cita: “Domnia­­sa a demonstrat că oamenii cei mai celebri, cei mai iluştri, căpitanii cei mai mari n-au putut şi nici nu pot scăpa de acest microb ce se numeşte microbul prostiei, aşa cum mulţi proşti au rămas cu gurile căscate cînd au aflat că şi ei îşi dau cîteodată mîna cu celebritatea. Fiind vorba despre poeţi, adică nu a venit, fiindcă Dlui a adus-o (Caragiale), a arătat că cel mai mare poet al nostru a fost Eminescu şi că acum toţi poeţii noştri fac numai prostii, fiind cuprinşi de o boală numită eminescită purulentă, ceea ce a dat de lucru dilor medici de aici să-şi fărîme capetele căutînd să descopere un virus pentru această boală”. Şi, tot în această conferinţă, dramaturgul a dat o năstruşnică definiţie prostiei, notată de gazetar: “încumetarea minţii omeneşti de a se opune unei rezistenţe covîrşitoare”. Ar mai fi rostit­ o con­ferinţă despre seriozitate, rămasă necomentată de presa buzoiană şi o alta despre opinia publică, care a avut parte de o amplă relatare. Să citez după fragmentul reprodus de dnul Cocora: “Dnul Caragiale neagă exis­tenţa unei opinii publice. Nu există opinie publică, zice d-sa, ci numai opiniuni individuale. Fiecare individ are dreptul la opiniunea sa şi ar fi un atac la libertatea sa individuală cînd ar căuta să-i octroleze o altă opiniune decît însăşi aceea pe care o are... Aceste opiniuni trecute prin toate treptele de selecţiune, prin toate fazele luptei de existenţă, formează ceea ce noi numim opinie publică. Dl. Caragiale susţine dlar, pe de o parte, suveranitatea opiniunei individuale iar pe de alta, caută să dovedească că opinia publică actuală nu există, din simplul motiv că timpul de selecţiune este cu mult prea scurt pentru a se putea vedea ce este într-însa trecător şi ce este netrecător, şi, prin urmare, demn de a fi şi a forma opiniunea publică, opiniunea publică trăieşte după iar nu cu noi şi în timpul nostru. Noi nu admitem decît opiniuni indi­viduale și nimenea, dar absolut nime­nea nu e obligat să le primească sau să ne oblige să primim pe a altuia”. Ca paradox savuros, tezele lui Caragiale despre opinia publică, necunoscute, merită să fie înregistrate. Printre prietenii care îi frecventau restaurantul din Buzău a fost şi remar­cabilul Leonida Condeescu. Mizilul, să nu se uite, făcea parte din­­judeţul Buzău şi vajnicul apărător al gloriei acestei urbe e considerat de dramaturg “unul din bunii mei amici”. Primar al Mizilului în cîteva rînduri, ocupa, din august 1895, această demnitate (ulti­ma oară a fost primar, aici, în 1900- 1901) încît chiar de nu venea ca dem­nitar ci ca amic era, nu-i aşa?, o autoritate. Şi, în plus, se pare că el era cel - ştie dl. Cocora - care aprovizio­na cu vin restaurantul, provenit de la o vie din apropierea Mizilului. Acest Leonida era cumnat cu Matei Eminescu, fratele poetului, lăudîndu­­se cu nepoţii săi pe care îi prezenta scurt: Eminescu. Personajul era chiar aşa cum l-a descris Caragiale în O zi solemnă, apărută în Universul din 21 aprilie 1900, zelos, energic, necu­­noscînd ridicolul cînd era vorba de gloria urbei sale, de care depindea cariera sa politică de statornic conser­vator. Augustin Z. N. Pop a pretins a şti, în 1962, că acest Leonida Condeescu ar fi fost prototipul eroului principal din Conu Leonida faţă cu reacţiunea, ceea ce ar însemna că dra­maturgul îl cunoştea înainte de 1879, cînd a scris piesa. Sigur este că amiciţia lui Caragiale cu Leonida Condeescu este mai veche mult decît anul 1895, cînd s-a petrecut episodul comercial buzoian. Caragiale îi cunoştea toate tertipurile electorale şi întreaga zbatere pentru a obţine avan­taje pentru Mizil, singurul mijloc de a capta voturile concetăţenilor. Caragiale a înfăţişat, cu suculent umor, importanţa zilei de 10 mai pen­tru urbea Mizil, datorată “bravului meu amice Leonida Condeescu”. Pentru prosperitatea orăşelului era important să se stabilească aici garni­zoana unui regiment sau măcar a unui batalion. în audienţa la Palatul regal, avîntatul Leonida i-ar fi ţinut suveran­ului, după descrierea ironică a lui Caragiale, următoare tiradă: “Sire, tot s-a făcut pentru alte oraşe, pentru Mizil, nimic!”. Noi n-avem reşedinţă de judeţ, n-avem tribunal, n-avem episcopie şi n-avem regimentul 32, n-avem liceu, n-avem facultate de medicină, n-avem teatru naţional, n­­avem pod peste Dunăre, n-avem nimic, nimic, sire!... Rugăm pe majes­­tatea voastră să ni se dea şi nouă ceva din toate astea”. Regele ar fi promis şi, aducîndu-i la cunoştinţă primului ministru rugarea întemeiată a demni­tarului de Mizil, ar fi primit - închipuia Caragiale - răspunsul că Leonida Condeescu ar suferi de un exces de calitate şi anume “ţine să facă cu orice preţ, din urbea sa măcar un port de mare”. Tot eşuînd în attea doleanţe, a izbîndit o dată. Nu era chiar un liceu, o episcopie sau un regi­ment, ci un minut de oprire, în gara Mizil, a expresului Bucureşti-Berlin. A fost singura izbîndă adevărată, ates­tată şi documentar, a vajnicului pri­mar de Mizil. Pentru că stabilirea în localitate a regimentului 32 Mircea, deşi cîndva parţială realitate datorită deciziei unui guvern conservator, a fost anulată de o guvernare liberală. Iar Leonida Condeescu era, neabătut, conservator. Informaţiile de epocă ştiu că Leonida C­odeescu a fost încîntat de schiţa lui Caragiale, în care n-a văzut decît recunoaşterea publică a zbaterilor sale pentru prosperitatea şi strălucirea Mizilului. Drept care i-a fost mulţumitor foarte. Sfîrşitul cari­erei de primar a lui Leonida Conde­escu a fost anul 1901, cînd este desti­tuit şi apoi judecat penal pentru gestiune deochiată. A murit în 1906, bolnav rău de nervi, zvîrlindu-se înaintea trenului. Nu a expresului Bucureşti-Berlin ci a personalului ce sosea din Ploieşti. Obsesia trenului i-a fost deci fatală. Şase ani mai tîrziu murea, la Berlin, Caragiale, cel ce l-a imortalizat pe Leonida în O zi solemnă. Biblioteca judeţeană “V. Voi­culescu” din Buzău, condusă de ani de zile de inimosul om de cultură şi împătimit bibliofil dr. Alex. Oproescu, a făcut o treabă bună adunînd într-o ediţie cele două amintite studii (al regretatului Gabriel Cocora şi al dlui Emil Niculescu), cîteva planşe, una reprezentînd o fotografie a casei în care a locuit Caragiale la Buzău şi o bibliografie. Amîndouă aceste studii sînt efective contribuţii merituoase de istorie literară. Un cuvînt special pen­tru studiul dlui Niculescu, la care exegeza face casă bună cu o eseistică de reale virtuţi stilistice şi cu o pro­fundă cunoaştere nu numai a epocii dar şi a încurcatei vieţi a lui Caragiale. CRONICA EDIŢIILOR Caragiale şi Buzăul 10 România literară Gabriel Cocora, I.L. Caragiale şi Buzăul. Cu un eseu (în addenda) de Emil Niculescu. Ediţia: Marcela Chiriţă. Buzău, 1995 BIBI­OTETA .MIDBJfAfJA V. VOICIN­ FSt .* ■»,„,».,■^.....1. ttuzau ..............*...........

Next