România literară, ianuarie-martie 1996 (Anul 29, nr. 1-12)

1996-01-17 / nr. 2

(IN) ACTUALITATE­A 3 voturi pentru, 2© contra toate atîrnă de vreme şi de împrejurări." (Ecleziastul 9, 11) 44 A­M f°st dezgustat de spectacolul premiilor la la Paris, de faptul că toţi scriitorii făceau imposibilul ca să aibă un premiu. Premiile, la Paris, au devenit o întreprindere” - afirma Cioran în 1990, în interviul dat lui Gabriel Liiceanu, publicat recent de Editura Humanitas sub titlul (cam comercial) Apocalipsa după Cioran. Nu mai puţin spectaculoasă este marea întreprindere de premii din România şi voi încerca să o demonstrez printr-o serie de articole “neconvenţionale” pe care o încep aici. Din 1868, cînd Societatea Academică Română (fostă Societate Literară şi viitoare Academie) acordă primul premiu oficial şi pînă astăzi, “întreprinderea de premii” n-a făcut decît să se dezvolte, ducînd, în comu­nism, la o adevărată inflaţie de premianţi. Dacă va­loarea politică a unui premiu e o lecţie ştiută încă din totalitarism, aceea de business abia începe să fie învăţată. Totuşi, legătura cu cea dintîi formulă de pre­miere din istoria omenirii e încă vizibilă: încununarea eroilor cu ramuri de laur, arbore al lui Apollo, verde în orice anotimp, crea în antichitate iluzia gloriei şi nemuririi. Din frunzele de laur de pe fruntea militarului, a sportivului ori a înţeleptului au luat naştere toate pre­miile moderne, de la premiul Nobel la medalia Fields, de la statuetele Oscar la medaliile de aur ale sportivilor, iar laureatul de astăzi se amăgeşte cu gloria şi nemurirea la fel cum se amăgea şi anticul său coleg lau­­reatus. Dar laurii capătă acum şi un preţ, de unde omoni­mia sau înrudirea între premiu şi preţ din majoritatea limbilor europene. Preţul laurilor primului premiant al Societăţii Academice Române a fost 100 de galbeni (3525 lei). Este premiul Zappa (după numele “sponsoru­lui”) acordat lui Timotei Cipariu pentru Gramatica lim­­bei române, Partea I: Analitica. Cipariu este şi primul nostru “abonat la premii”, căci partea a II-a a lucrării sale - Sintetica - va primi în 1876 acelaşi premiu Zappa, a cărui valoare crescuse între timp la 8000 de lei. Spectacolul adevărat începe însă în culise. Dezbaterile legate de acordarea sau nu a cîte unui pre­miu, comentariile raportorilor pe marginea unor opere literare sau ştiinţifice, din fericire păstrate în Analele Academiei, sunt partea cea mai tulburătoare (şi tulbure) din istoria premiilor româneşti. Din capul locului se impune o observaţie: cei mai mari scriitori ai secolului XIX, “clasicii”, nu au luat nici un premiu: Eminescu, Creangă, Caragiale. Eminescu pentru că nu avea­ cu ce. Singurul său volum de Poesii antum (decembrie 1883) este primit de poet cu indiferenţă, la sanatoriu, din mîna lui Maiorescu. Era aşadar prea tîrziu. Iar prietenii poetului vor fi avut alte griji decît aceea de a-l propune Academiei pentru a fi premiat. Creangă era citit în cheie greşită: era socotit un scriitor “poporan”, adică unul a cărui operă apare cumva “de la sine” şi n-ar avea de ce să intre în concurenţă cu elaboratele, muncitele opum­ academice. Cît despre Caragiale, el este un caz tipic de scriitor care contrazice orizontul de aşteptare al contemporanilor, prin urmare nu are de ce să se aştepte la premii. Totuşi Caragiale a participat în două rînduri la premiile Academiei. Pentru premiul Eliade-Rădulescu din 1891 se dis­cută volumul Teatru şi Năpasta. Rezultatul este dezas­truos: 3 voturi pentru, 20 contra! Raportor fusese B. P. Hasdeu, iar opinia lui negativă corespunde părerii majorităţii. După Sion, care se “unesce cu d-l Hasdeu în ce priveste conclusiunea raportului său asupra scrierilor d-lui Caragiali”, D. Sturdza se lasă purtat de mînia patriotică pe care, în fond, nici nu i-o putem imputa, întrucît nu era decît ecoul naţionalismului epocii. Iar acest ecou se poate distinge, deformat, şi cu un secol mai tîrziu. “Revoltat” (probabil sincer) de lucrările domnului Caragiale, D. Sturdza îl pune pe dramaturg alături de Mitte Kremnitz şi de alţi “străini răuvoitori pentru România” care s-au strîns “pentru a denigra tot ce este românesc, pentru a face să se creadă preste tot locul că ce e românesc e depravat şi înrăutăţit şi stri­cat”. Academia nu-i poate încuraja. Trec peste naivi­tatea părerilor estetice ale vorbitorului pentru a ajunge la concluzie: “D-1 Caragiali are talent, dar ar trebui să-l întrebuinţeze în lucrări bune. D-1 Caragiali să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea.” Atît “ca Român”, cît şi ca membru al Academiei, patriotul D. Sturdza nu poate fi decît contra acordării premiului domnului Caragiale. Nu este de mirare. Pot uimi mai degrabă cele trei voturi pentru (căci presiunea psihologică trebuie să fi fost maximă). Unul dintre ele îi aparţine sigur lui Iacob Negruzzi care, între două tirade posomorite se entuziasmează în fraze controlate de meritele dramaturgului: “D-1 Caragiali este un scriitor de mare talent şi un om foarte învăţat. N-ar face deloc desonoare ca să fie premiat de Academie. (...) Academia nu trebuie să se ţie deoparte de spiritul pu­blic. (...) D-1 Hasdeu a fost nedrept de aspru cu d-l Caragiali, cînd îi impută că nu este un creator de tipuri, ci un fotograf’... După un deceniu, volumul Momente “de 348 pagine presintat pentru Premiul Năsturel Herescu de 4000 lei” și comentat favorabil de D.C. Ollănescu (mult mai inteligent aici decît se arătase Hasdeu) este din nou respins. Dintre cei 12 autori luaţi în discuţie, între care şi Şt. O. Iosif, va cîştiga Ioan Mihályi, cu Istoria Comitatului Maramureş. M­UZA comediei a regizat marea comedie în afara scenei. Cazul Caragiale este exemplar pentru judecarea valorii şi actualităţii unui premiu lite­rar. Putem oare să-i culpabilizăm pe cei 20 de academi­cieni care s-au opus premierii lui? Să nu uităm că dona­torii puneau condiţii în acordarea premiilor. Cuvîntul “serios” se repetă îngrijorător de des în formularea lor. Astfel că marele premiu “Năsturellu” (12.000 lei), deşi trebuia acordat celei mai bune cărţi publicate la patru ani o dată, cerea ca aceasta să fie serioasă, ajungînd pînă la ciudata formulare că la lucrările de “literatură pură” trebuie luate în seamă “comedii serioase” şi de preferinţă cu subiecte naţionale. Seriozitatea lui Caragiale scăpa înţelegerii contemporanilor săi, aflaţi în stăpînirea unui Zeitgeist care voia să rîdă altfel. Premiile sînt semnul potrivirii operei cu timpul în care a fost creată, al supunerii în faţa muzei care dictează şi căreia nu-i place să fie contrazisă sau, în ter­meni mai tehnici, semnul corespondenţei dintre carte şi orizontul de aşteptare al epocii. Ideea lui Jauss care a stîrnit atîta entuziasm între cei preocupaţi de teoriile receptării nu este la urma urmei originală. Originală este numai terminologia: Erwartungshorizont în loc de muză, zeiţă. Jauss a citit invocaţiile către muză în cheie modernă. Şi dacă Platon (în Apărarea lui Socrate şi Iori) ne vorbeşte despre poeţi ca despre nişte tălmaci ai zeilor care îşi ies din sine şi intră, datorită muzei, într-o stare aparte, pătrunşi de har, dar părăsiţi de judecată, dacă Platon ne vorbeşte de o reacţie magnetică în lanţ care se transmite de la zeu la artist şi de aici la ascultător, despre exact aceleaşi lucruri ne vorbeşte şi Jauss, în alţi termeni: zeul a fost înlocuit cu orizontul de aşteptare, dar fenomenul e acelaşi. Succesul în imediat e direct proporţional cu capacitatea de a te supune influ­enţelor muzei timpului tău: cînd cere ruine, ai succes scriind atunci despre ruine. Dacă o faci cu un secol mai devreme e chiar mai rău decît dacă o faci cu un secol mai tîrziu, căci în primul caz nu te recunoaşte nimeni, pe cînd în al doilea poţi să devii un “post­”... Iar 3/20 este proporţia de cititori pe care se poate baza cel care are un prost contact cu muza timpului său, dar intuieşte lărgimea orizontului şi natura aşteptărilor urmaşelor acesteia. Eminescu, Creangă, Caragiale nu au luat premii, au devenit premii. Marii scriitori dau nume premiilor şi sînt sute de premii care au purtat, de-a lungul anilor, numele nepremiate odinioară. Dar poţi spera în bunăvoinţa viitorului dacă nu reuşeşti să-i convingi nici măcar pe contemporani? Poţi fi sigur că luptînd contra muzei unui secol vei intra neapărat în graţiile celei din secolul următor? A accepta un premiu înseamnă a-ţi acorda o certitudine: aceea că nu ai fost un “străin” în timpul tău, că eşti recunoscut acum şi aici, că te supui ramurii arborelui apolinic care ţi-a fost dată, indiferent de cine. O spune, provocator, Gombrowicz, în Ferdydurker, cu cît sînt semenii tăi mai mărginiţi, mai inculţi, mai obtuzi cu atît e mai important să te zbaţi să-i convingi. Scriitorul depinde de reflexul său în sufletul celuilalt iar părerea mărginiţilor nu poate fi ignorată, d­­e asemenea unui pantof prea mic, pe care îl simţi mai mult decît pe cel potrivit ţie. C­OMUNISMUL a făcut ordine între muze, în Academie şi între laureaţi. Muzele devin mas­culine: Stalin, Lenin, Marx şi Engels. Academia îşi schimbă statutul, numele şi membrii. Orizontul de aşteptare e zidit, în Analele din 1948 se întîlnesc numai fraze de tipul: “Vom ţine la curent Guvernul şi condu­cerea Partidului Muncitoresc Român - care e preocu­pată de problema Academiei [!] [...] cu ceea ce vom reuşi să înfăptuim”... “Presa serioasă şi cinstită de azi [...] să ia pildă de la presa sovietică”... “Academia R.P.R. va întreţine legătura cu toate instituţiile similare din lume, dar mai cu osebire cu cele din ţările prietene, în frunte cu U.R.S.S.” La moartea academicianului A. Tom­a (perfect adaptat la tălmăcirea vorbelor spuse de muzele timpului său) s-a scris un necrolog nesemnat pe care Analele anului 1954 îl păstrează: [...] “A. Toma a lăsat opere de mare preţ, iubite şi stimate de popor. Poezia sa realistă, profund patriotică şi de un înalt nivel artistic face parte din patrimoniul...etc. Prin moartea poetului academician Alexandru Toma pierdem unul dintre cei mai de valoare scriitori ai noştri...” Pentru volumul Cîntul vieţii “poetul academician” fusese “dis­tins cu Premiul de Stat cl. I”, în culisele bine închise spectacolul premiilor continuă. Ioana Parvulescu I Avort în Polonia, ţara ce a ridicat - în 1980 - steagul luptei antico­muniste, comuniştii au revenit la putere prin alegeri democratice, între eroul Solidarităţii şi micul escroc utecist, şmecheraş de par­tid cu examene restante (munca politică e, desigur, acaparantă), care şi-a falsificat actele de studii pentru a părea mai cult decît este - polonezii au ales escrocul. Țara ce făcuse primul pas pe calea înlăturării totali­tarismului s-a arătat dispusă să facă un imens pas înapoi. Există deja sute de articole, unele mai docte și mai peremp­torii decît altele, încercînd să explice votul polonez din noiem­brie. Cîte explicaţii n-am auzit! Recrudescenţa comunismului, costurile tranziţiei, presiunea rusească, frica agricultorilor de concurenţa occidentală, gafele lui Walesa etc. - totul a fost tre­cut prin obiectivul lunetei, totul a fost puricat din fir-a-păr. Şi fiecare susţinător al unei teze sau alteia s-a considerat, pentru o clipă, deţinătorul adevărului. Cunoscînd însă cît de cît situaţia din Polonia, rămîi stupe­fiat de absenţa, din aceste discuţii, a faptului care a înclinat realmente balanţa în favoarea candidatului comunist: problema libertăţii avortului. în timp ce Walesa, îngrijorat de situaţia demografică a ţării sale, era adeptul îngrădirii sus-numitei libertăţi (sub comunişti, avortul fusese liber în Polonia), candidatul comunist a propovăduit, la acest capitol, libertatea totală. De o parte - credinţa religioasă, sensul moral şi preocuparea pen­tru viitor, de cealaltă - amorali­tatea şi indiferenţa pentru ziua de mîine. între cele două variante, poporul polonez a ales aşa cum ar fi ales, probabil, oricare alt popor din lume. Cît priveşte pe tinerii între 18 şi 25 de ani, cei care au decis fără îndoială rezultatul votului, dar şi cei care, prin vîrstă, nu mai pot realiza ce a însemnat teroarea comunistă - aceştia au uitat instantaneu istoria recentă a patriei lor: ridicarea spectacu­loasă a nivelului de trai, anularea datoriei externe poloneze, liber­tăţile politice de care acum se bucură, adică - pe scurt - rea­lizările lui Walesa. Au uitat totul, în afara jocului cu picioa­rele în aer. Mesajul lor către politicieni pare extrem de clar: ocupaţi-vă de ce vreţi, dar lăsaţi-ne să facem amor în linişte şi fără răspunderi. Puţin ne pasă nouă de situaţia economică a ţării sau de cum va arăta Polonia peste zece ani. Noi nu vrem decît un singur lucru - acela! Acum serbarea s-a sfîrşit, dreptul la amor fără copii a fost cucerit, trăiască libertatea! Bucurie întunecată, totuşi, de cîteva detalii. Tare mi-e teamă că scadenţa va sosi mai repede decît îi place noului preşedinte să spere şi n-ar fi exclus ca întreaga ţară să traverseze curînd o stare de tristeţe post coitum generali­zată. Pentru că, dacă multe popoare sînt tentate să aleagă facilitatea în defavoarea principi­ului etic şi satisfacerea simţurilor în defavoarea preceptelor reli­gioase - asta nu înseamnă că asemenea alegere a fost vreodată cea bună. Dimpotrivă. Cum va arăta demografic, politic şi moral Polonia de mîine - iată o chestiune ce se va pune extrem de curînd. Şi niciodată mai mult decît în asemenea gen de alegere nu rămîne mai valabil străvechiul adevăr: “părinţii mănîncă aguridă, iar copiilor li se vor strepezi dinţii”. ■ 1MIC DICŢIONAR eie “Titi­uU i România literară 3

Next