România literară, ianuarie-martie 1997 (Anul 30, nr. 1-12)
1997-03-26 / nr. 12
CRONICA EDIȚIILOR eleșterea. O vocaţie insuficient fructificată . E colegul meu de breaslă Gabriel Dimisianu mă leagă vechi şi statornice relaţii de amiciţie. Ne-am cunoscut prin 1958 şi în 1959 am devenit colegi la secţia de corectură a Gazetei literare. El era acolo mai vechi şi angajat definitiv iar eu ajunsesem, prin bunăvoinţă, împreună cu prietenul Al. Sândulescu, după ce fusesem dat afară („dosar încărcat“) de la E.S.P.L.A. Era, acolo, o echipă de „corectori de mare viitor“ (Matei Călinescu, Modest Morariu, Gabriel Dimisianu), cărora le alăturaserăm noi doi, nou veniţi. Pînă la urmă, după vreo cinci luni de „muncă voluntară“ (în loc de salariu, ni se dădeau colaborări, plătiţi fiind, deci, pentru recenziile scrise) ni s-a comunicat că nu putem fi angajaţi, deoarece refuză să ne semneze transferul secretarul cu Cadrele al Uniunii Scriitorilor, prozatorul, pierdut în negura uitării, dl. Aurel Mihale. Dar acele luni de hamalîc comun pe şpalturile încă umede ne-au apropiat. Am rămas prieteni, cred buni, şi împreună, în anii grei ai ceauşismului, colaboram la dârîmarea cutăror idioţenii ale momentului, scriind articole sau cronici după o strategie bine pusă la punct. Ne vedem, azi, sâptâmînal, la România literară, unde prietenul Gabriel Dimisianu lucrează iar eu colaborez, de prin 1982, cu o rubrică de „Cronică a ediţiilor“. II stimez mult pe acest coleg al meu de breaslă, discret peste măsură, acid în aprecieri, cu o ironie niciodată domolită, activ în alcătuirea revistei literare cea mai importantă din ţară la care trudeşte, iată, de peste patru bune (şi grele) decenii. Am regretat mereu că nu scrie cît s-ar cuveni şi cît îl îndreptăţeşte vocaţia. Realitatea este că prietenul meu are elaboraţia grea şi simte nevoia acută de răgaz (nu numai sufletesc) şi de abstragere pentru a scrie un studiu mai de amplitudine. Cred că o mărturisire a sa despre sentimentul inhibitor încercat la scrierea unui studiu despre opera lui Panait Istrati e valabil pentru întregul efort creator al criticului („... apăreau în mine reţineri, blocaje, o inhibare care mă făcea să renunţ, să amîn, oricum, pentru altă dată“). Şi e păcat. Pentru că dl. Gabriel Dimisianu nu este numai un critic de întîmpinare de verificată competenţă dar şi un veritabil, fin istoric literar... Volumul pe care l-a publicat recent la Editura Eminescu, Clasici români din secolele XIX şi XX, o dovedeşte cu prisosinţă. Aici criticul a adunat (într-o nouă ediţie) numai studiile de istorie literară scrise de-a lungul a doua-trei decenii. Şi chiar dacă nu aflăm, în volum, o panoramă desprea aceste două fundamentale secole pentru literatura română, studiile din sumar dau, nu o singură dată, măsura valorii unui potenţial creator insuficient folosit. ACESTE studii, pe care mărturisesc că le-am recitit cu plăcere, interes şi folos, deşi sunt la origine, cele mai multe, prefeţe "la ediţii, sunt veritabile exegeze, cu observaţii relevabile. Şi mai toate aceste studii comentează opera unor scriitori şi critici literari fundamentali: C. Negruzzi, Ghica, Caragiale, Maiorescu, Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Panait Istrati, Mircea Eliade, Calinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Perpessicius, Vladimir Streinu. Bine cu totul se simte criticul, se observă de îndată, în spaţiul literar al secolului al XIX-lea. Probe elocvente sînt studiile despre Negruzzibătrînul, Ghica, Caragiale şi Maiorescu. E fină şi dreaptă observaţia din studiul despre Negruzzi că, atunci, la 1840, epicitatea obiectivă o aflăm la moldoveanul autor al nuvelei Alexandru Lăpuşneanu, pe cînd lirismul (în proză, desigur) poate fi constatat la munteanul Bălcescu (de pildă, în Românii subt Mihai Vodă Viteazul). Epic e și moldoveanul Asachi în, cred, catastrofalele sale nuvele născute moarte, din care nu râmîne nimic. Chiar un muntean ca Odobescu mărturisea, în 1860, că, pentru proza sa, l-a avut ca model de obiectivare pe Negruzzi. Apoi, cum se ştie, predispoziţiile s-au inversat, lirici şi sentimentali devenind moldovenii iar muntenii creatori de proză obiectivă. Bine e pusă în valoare, în acest studiu despre opera literară a lui Negruzzi, atmosfera contrastantă a epocii, cu înfruntarea şi coabitarea antinomică dintre vechi şi nou, după cum binevenită e reconstituirea temei fiziologiilor la scriitorii timpului, într-o vreme cînd le-au frecventat asiduu. Dar, poate, şi mai interesantă e relevarea citadinismului în proza lui Negruzzi şi a celei din epoca sa. Şi această observaţie cheamă în memorie, o face şi autorul studiului pe care îl comentez, faptul ştiut că, spre sfirşitul secolului şi primele două decenii ale veacului nostru proza românească a fost invadată (numai datorită sămănătorismului?) de tematica rurală, singura socotită specific autohtonă, blamînduse oraşul impur, pestriţ ca peisaj uman şi, de aceea, înstrăiat şi ne sau chiar antinaţional, în analiza literaturităţii operei lui Negruzzi (ca şi a fizionomiei tematice) sunt fructificate bine, chiar copios, observaţiile lui Vianu din Arta prozatorilor români. Şi e bine pentru că, de obicei, istoricii literari neglijează acest zăcâmînt, în favoarea altora, chiar cînd sînt mai puţin fertile. Bun e studiul despre opera lui Ghica, un autor la care, mărturisesc, ţin foarte mult. E evidenţiată influenţa lui Negruzzi, în plămădirea unei proze de creaţie obiectivă. Şi asta în spaţiul unor scrieri memorialistice (mai ales Scrisori către Vasile Alecsandri), prin structură, aparţinînd literaturii de tip subiectiv. („De cîte ori, îi scria Ghica prietenului său Alecsandri, rup foi întregi, fiindcă nu găsesc în memoria mea sau în însemnările mele, ştiinţele ce-mi trebuiesc pentru elucidarea faptelor ce voiesc să-ţi povestesc? Mie nu-mi este iertat să scriu decît numai atunci cînd pot spune un adevăr, şi a cunoaşte adevărul şi a-i spune nu e lucru lesne“). Faptele, trage încheierea dl. Gabriel Dimisianu din această mărturisire de verism, prevalează „interpretării“ în memorialistica lui Ghica. Cu toate acestea, în amintirile lui Ghica, adesea interpretările (recrearea atmosferei) intră în contradicţie cu realitatea faptelor. Am verificat aceasta, cînd, în 1965, scriind cartea (în colaborare cu dl. Ion Cojocaru) Falansterul de la Scăieni, am luat portretul lui Ghica Teodor Diamant drept sursă documentară, cum procedaseră înaintea mea alţi cercetători (Dimitrie Popovici, Gromoslav Mladenatz etc.). De pildă, Ghica relatează, în acel altfel memorabil portret, că la Paris Charles Fourier l-ar fi întrebat ce face Diamant în ţară şi a trebuit sâ-i dea „cu lacrimi în ochi“ ştirea tristă că acesta a murit. Scena e vădit imaginată de memorialistul Ghica, ea neputîndu-se întîmpla în realitate, de vreme ce Fourier a murit în 1837 iar Diamant de-abia în 1846. Și mai sînt destule alte erori în portretul despre Teodor Diamant, lucrat cu multă culoare de Ghica, în care au căzut în capcană cercetătorii care au luat drept literă de evanghelie datele comunicate de scriitor. Să mai adaug, cu titlu de reproş, că scrierea lui Ghica Convorbiri economice e departe de a fi, cum afirmă dl. Gabriel Dimisianu, „un tratat de economie politică“. Demn de toată atenţia e studiul despre opera lui Caragiale, surprinsă în trei dintre ale sale ipostaze: comediile, momentele, povestirile. E dreaptă observaţia despre impardonabila eroare a lui Lovinescu de a nu-l fi prizat pe Caragiale dramaturgul, considered că piesele sale, prea legate de actualitate, ar fi fatal sortite perisabilităţii. Lovinescu a greşit însă, tot fatal, că în pledoariile sale antisâmânâtoriste despre necesitatea citadinizârii nu s-a prevalat de proza scurtă a dramaturgului („Momentele“), în întregime citadina. Şi tot o eroare gravă de apreciere a marelui critic, adaug eu, e faptul că a putut asemui şchioapele proze căznite ale lui Gh. Brâescu cu,,Momentele“ lui Caragiale. Inteligentă este observaţia că diformităţile morale ale eroilor din comediile lui Caragiale nu provoacă cititorilor (spectatorilor) repulsie, nu indispun privirile cu realitatea detracerii lor nelimitate. Dimpotrivă, le citesc (privesc) cu un real sentiment al implicării. E păcat, îndrăznesc a crede, că n-a apelat cît s-ar fi cuvenit, în comentarea operei lui Caragiale, cu deosebirea „Momentelor“, la eseurile, vestite, ale lui Ralea, care observase că prin proza scurtă a dramaturgului el este cel mai naţional scriitor român. Şi aceasta tocmai pentru că surprinde oraşul, cu eroii săi. Era, cred, în această apreciere a lui Ralea, o polemică implicită cu sămănătorismul ruralizant. Aprecierea, cred, se extinde bine şi asupra secţiunii povestirilor lui Caragiale, unde are dreptate dl. Gabriel Dimisianu, mediul nu mai este orăşenesc, dar, lucru ciudat, mai toţi eroii sunt totuşi orăşeni ca provenienţă (hangii, negustori, preoţi), ţăranii fiind puţini şi necaracteristici. Iar, de pildă, Două loturi e, cum se ştie, o proză orăşenească prin excelenţă. Bună e ideea d-lui Dimisianu de a apropia prozele aşa-zicînd orientate de cele ale lui Sadoveanu cu aceeaşi tematică. E un punct de vedere inedit, care merită relevat. Atenţia se cuvine acordată studiului despre strategia lui Maiorescu în calitatea sa de critic literar. Dl. Dimisianu se referă la evocarea despre Leon Negruzzi făcută de Maiorescu în 1890, cînd stabilea că elementul care a determinat spulberarea atmosferei din Junimea ieșeană a fost pătrunderea, în această societate care fusese „un vis al inteligenţei libere“, a acţiunii practice. Dar acest element al acţiunii practicie a intervenit încă în 1871, cînd Junimea (inclusiv Maiorescu), a acceptat oferta de a intra în politică. Să fi fost, deci, vechea Junime ideal alcătuită numai din 1864 pînă în 1871? Nu cred. Deşi pe principiul separării sferelor de activitate e aşezată toată critica lui Maiorescu, vechea Junime, în formula ei socotită contemplativă, a durat mai mult decît şapte-opt ani. Dar în 1890, cînd scrie Maiorescu acea splendidă pagină evocatoare, vechea Junime ieşeană era, într-adevâr, o realitate apusă. Maiorescu o părăsise în 1874, cînd se mutase la Bucureşti, de prin 1877-1878 a înfiinţat Junimea bucureşteană iar în 1885 se mută la Bucureşti şi Iacob Negruzzi, luînd cu el Convorbirile literare. Şi opinia că există o strictă separare a sferelor între cele două faze ale strategiei critice a lui Maiorescu, prima, pînă în 1872 (Direcţia nouă), polemică şi a doua, de după aceasta dată, afirmativă ar trebui, şi ea, amendată. De fapt, sferele se încrucişează binişor şi în acest plan. Lupta lui Maiorescu în numele apărării adevărului desconsiderat în toate palierele culturii şi ale spiritului public a fost judicioasă şi, dincolo de etape, de fapt a continuat. Şi nu cred în opinia că în faza a doua a criticii maioresciene, cea afirmativă, ea a devenit analitică (studiile despre Eminescu, Caragiale, referatele academice pe marginea unor volume ale lui Sadoveanu, Goga etc.). De fapt, vorba lui Câlinescu, Maiorescu na avut niciodată plăcerea analizei critice, încît, de fapt, (aveau dreptate Lovinescu și Câlinescu) întemeietorul criticii de tip analitic („lungi analize de opere“) a fost Dobrogeanu-Gherea. Aş mai fi voit să mă opresc pe larg la tezismul rousseauist al lui Sadoveanu (despre care am scris un studiu în 1970), bine pus în evidenţă de dl. Dimisianu cînd comentează două scrieri din 1928 (Demonul tinereţii şiivai), despre estetica necruţării şi a trăirii morbide la eroii Hortensiei Papadat-Bengescu, despre erosul lui Camil Petrescu ca dialectică a pasiunilor, despre citadinismul prozei lui Rebreanu, care îl continuă, de fapt, pe Caragiale, despre observaţiile autorului al cărui volum îl comentez că Maitreyie o izbîndă a literaturii neobişnuitului (eu îl socotesc un roman de statură mediană), în sfîrşit despre atentele observaţii referitoare la critica lui Calinescu, Pompiliu Constantinescu, Cioculescu, Perpessicius şi Vladimir Streinu. Dar n-o pot face cît mi-au fost intenţiile. Aş vrea - sînt nevoit - să închei, subliniind, încă o dată, regretul că bunul meu coleg de breasla, dl. Gabriel Dimisianu, n-a scris mai mult, adică pe măsura aptitudinilor sale critice care, iată, în acest volum de istorie literară, se dezvăluie atît de fericit. Gabriel Dimisianu, Clasici români din secolele XIX și XX, Editura Eminescu, 1996. GABRIEL DIMISIANU km s nr ” ■ 5 1111 %, A SB România literară .