România literară, ianuarie-martie 1997 (Anul 30, nr. 1-12)

1997-03-26 / nr. 12

CRONICA EDIȚIILOR ele­șterea. O vocaţie insuficient fructificată . E colegul meu de breaslă Gabriel Dimisianu mă lea­gă vechi şi statornice relaţii de amiciţie. Ne-am cunoscut prin 1958 şi în 1959 am devenit colegi la secţia de corectură a Gazetei literare. El era acolo mai vechi şi angajat definitiv iar eu a­­junsesem, prin bunăvoinţă, împreună cu prietenul Al. Sândulescu, după ce fusesem dat afară („dosar încărcat“) de la E.S.P.L.A. Era, acolo, o echipă de „corectori de mare viitor“ (Matei Căli­­nescu, Modest Morariu, Gabriel Dimi­sianu), cărora le alăturaserăm noi doi, nou veniţi. Pînă la urmă, după vreo cinci luni de „muncă voluntară“ (în loc de salariu, ni se dădeau colaborări, plă­tiţi fiind, deci, pentru recenziile scrise) ni s-a comunicat că nu putem fi anga­jaţi, deoarece refuză să ne semneze transferul secretarul cu Cadrele al U­­niunii Scriitorilor, prozatorul, pierdut în negura uitării, dl. Aurel Mihale. Dar acele luni de hamalîc comun pe şpaltu­rile încă umede ne-au apropiat. Am ră­mas prieteni, cred buni, şi împreună, în anii grei ai ceauşismului, colaboram la dârîmarea cutăror idioţenii ale momen­tului, scriind articole sau cronici după o strategie bine pusă la punct. Ne vedem, azi, sâptâmînal, la România literară, un­de prietenul Gabriel Dimisianu lu­crează iar eu colaborez, de prin 1982, cu o rubrică de „Cronică a ediţiilor“. II stimez mult pe acest coleg al meu de breaslă, discret peste măsură, acid în aprecieri, cu o ironie niciodată domo­lită, activ în alcătuirea revistei literare cea mai importantă din ţară la care tru­deşte, iată, de peste patru bune (şi grele) decenii. Am regretat mereu că nu scrie cît s-ar cuveni şi cît îl îndreptăţeşte vo­caţia. Realitatea este că prietenul meu are elaboraţia grea şi simte nevoia acută de răgaz (nu numai sufletesc) şi de ab­stragere pentru a scrie un studiu mai de amplitudine. Cred că o mărturisire a sa despre sentimentul inhibitor încercat la scrierea unui studiu despre opera lui Panait Istrati e valabil pentru întregul efort creator al criticului („... apăreau în mine reţineri, blocaje, o inhibare care mă făcea să renunţ, să amîn, oricum, pentru altă dată“). Şi e păcat. Pentru că dl. Gabriel Dimisianu nu este numai un critic de întîmpinare de verificată com­petenţă dar şi un veritabil, fin istoric li­terar... Volumul pe care l-a publicat recent la Editura Eminescu, Clasici ro­mâni din secolele XIX şi XX, o dove­deşte cu prisosinţă. Aici criticul a adu­nat (într-o nouă ediţie) numai studiile de istorie literară scrise de-a lungul a doua-trei decenii. Şi chiar dacă nu a­­flăm, în volum, o panoramă desprea aceste două fundamentale secole pentru literatura română, studiile din sumar dau, nu o singură dată, măsura valorii unui potenţial creator insuficient fo­losit. A­CESTE studii, pe care măr­turisesc că le-am recitit cu plăcere, interes şi folos, deşi sunt la origine, cele mai multe, prefeţe "la ediţii, sunt veritabile exegeze, cu observaţii relevabile. Şi mai toate aceste studii comentează opera unor scriitori şi critici literari fundamentali: C. Negruzzi, Ghica, Caragiale, Maio­­rescu, Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Panait Istrati, Mircea Eliade, Calinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Perpessicius, Vla­dimir Streinu. Bine cu totul se simte cri­ticul, se observă de îndată, în spaţiul li­terar al secolului al XIX-lea. Probe elocvente sînt studiile despre Negruzzi­­bătrînul, Ghica, Caragiale şi Maiorescu. E fină şi dreaptă observaţia din studiul despre Negruzzi că, atunci, la 1840, epicitatea obiectivă o aflăm la moldo­veanul autor al nuvelei Alexandru Lă­­puşneanu, pe cînd lirismul (în proză, desigur) poate fi constatat la munteanul Bălcescu (de pildă, în Românii subt Mihai Vodă Viteazul). Epic e și moldo­veanul Asachi în, cred, catastrofalele sale nuvele născute moarte, din care nu râmîne nimic. Chiar un muntean ca Odobescu mărturisea, în 1860, că, pen­tru proza sa, l-a avut ca model de obiec­tivare pe Negruzzi. Apoi, cum se ştie, predispoziţiile s-au inversat, lirici şi sentimentali devenind moldovenii iar muntenii creatori de proză obiectivă. Bine e pusă în valoare, în acest studiu despre opera literară a lui Negruzzi, at­mosfera contrastantă a epocii, cu în­fruntarea şi coabitarea antinomică din­tre vechi şi nou, după cum binevenită e reconstituirea temei fiziologiilor la scri­itorii timpului, într-o vreme cînd le-au frecventat asiduu. Dar, poate, şi mai in­teresantă e relevarea citadinismului în proza lui Negruzzi şi a celei din epoca sa. Şi această observaţie cheamă în me­morie, o face şi autorul studiului pe care îl comentez, faptul ştiut că, spre sfirşitul secolului şi primele două decenii ale veacului nostru proza românească a fost invadată (numai datorită sămănăto­rismului?) de tematica rurală, singura socotită specific autohtonă, blamîndu­­se oraşul impur, pestriţ ca peisaj uman şi, de aceea, înstrăiat şi ne sau chiar antinaţional, în analiza literaturităţii operei lui Negruzzi (ca şi a fizionomiei tematice) sunt fructificate bine, chiar copios, observaţiile lui Vianu din Arta prozatorilor români. Şi e bine pentru că, de obicei, istoricii literari neglijează acest zăcâmînt, în favoarea altora, chiar cînd sînt mai puţin fertile. Bun e studiul despre opera lui Ghica, un autor la care, mărturisesc, ţin foarte mult. E eviden­ţiată influenţa lui Negruzzi, în plămă­direa unei proze de creaţie obiectivă. Şi asta în spaţiul unor scrieri memorialis­tice (mai ales Scrisori către Vasile Alecsandri), prin structură, aparţinînd literaturii de tip subiectiv. („De cîte ori, îi scria Ghica prietenului său Alecsan­dri, rup foi întregi, fiindcă nu găsesc în memoria mea sau în însemnările mele, ştiinţele ce-mi trebu­iesc pentru eluci­darea faptelor ce voiesc să-ţi povestesc? Mie nu-mi este iertat să scriu decît numai atunci cînd pot spune un adevăr, şi a cunoaşte adevărul şi a-i spune nu e lucru lesne“). Faptele, trage încheierea dl. Gabriel Dimisianu din această mărturisire de verism, prevalează „in­terpretării“ în memorialistica lui Ghica. Cu toate acestea, în amintirile lui Ghi­ca, adesea interpretările (recrearea at­mosferei) intră în contradicţie cu reali­tatea faptelor. Am verificat aceasta, cînd, în 1965, scriind cartea (în colabo­rare cu dl. Ion Cojocaru) Falansterul de la Scăieni, am luat portretul lui Ghica Teodor Diamant drept sursă documen­tară, cum procedaseră înaintea mea alţi cercetători (Dimitrie Popovici, Gro­­moslav Mladenatz etc.). De pildă, Ghi­ca relatează, în acel altfel memorabil portret, că la Paris Charles Fourier l-ar fi întrebat ce face Diamant în ţară şi a trebuit sâ-i dea „cu lacrimi în ochi“ ştirea tristă că acesta a murit. Scena e vădit imaginată de memorialistul Ghi­ca, ea neputîndu-se întîmpla în realitate, de vreme ce Fourier a murit în 1837 iar Diamant de-abia în 1846. Și mai sînt destule alte erori în portretul despre Teodor Diamant, lucrat cu multă cu­loare de Ghica, în care au căzut în cap­cană cercetătorii care au luat drept literă de evanghelie datele comunicate de scriitor. Să mai adaug, cu titlu de re­proş, că scrierea lui Ghica Convorbiri economice e departe de a fi, cum afirmă dl. Gabriel Dimisianu, „un tratat de e­­conomie politică“. Demn de toată aten­ţia e studiul despre opera lui Caragiale, surprinsă în trei dintre ale sale ipostaze: comediile, momentele, povestirile. E dreaptă observaţia despre impardonabi­­la eroare a lui Lovinescu de a nu-l fi prizat pe Caragiale dramaturgul, con­sidered că piesele sale, prea legate de actualitate, ar fi fatal sortite perisabi­lităţii. Lovinescu a greşit însă, tot fatal, că în pledoariile sale antisâmânâtoriste despre necesitatea citadinizârii nu s-a prevalat de proza scurtă a dramaturgu­lui („Momentele“), în întregime cita­dina. Şi tot o eroare gravă de apreciere a marelui critic, adaug eu, e faptul că a putut asemui şchioapele proze căznite ale lui Gh. Brâescu cu,,Momentele“ lui Caragiale. Inteligentă este observaţia că diformităţile morale ale eroilor din co­mediile lui Caragiale nu provoacă citi­torilor (spectatorilor) repulsie, nu indis­pun privirile cu realitatea detracerii lor nelimitate. Dimpotrivă, le citesc (pri­vesc) cu un real sentiment al implicării. E păcat, îndrăznesc a crede, că n-a ape­lat cît s-ar fi cuvenit, în comentarea o­­perei lui Caragiale, cu deosebire­a „Mo­mentelor“, la eseurile, vestite, ale lui Ralea, care observase că prin proza scurtă a dramaturgului el este cel mai naţional scriitor român. Şi aceasta toc­mai pentru că surprinde oraşul, cu eroii săi. Era, cred, în această apreciere a lui Ralea, o polemică implicită cu sămănă­torismul ruralizant. Aprecierea, cred, se extinde bine şi asupra secţiunii poves­tirilor lui Caragiale, unde­­ are dreptate dl. Gabriel Dimisianu­­, mediul nu mai este orăşenesc, dar, lucru ciudat, mai toţi eroii sunt totuşi orăşeni ca prove­nienţă (hangii, negustori, preoţi), ţăranii fiind puţini şi necaracteristici. Iar, de pildă, Două loturi e, cum se ştie, o pro­ză orăşenească prin excelenţă. Bună e ideea d-lui Dimisianu de a apropia pro­zele aşa-zicînd orientate d­e cele ale lui Sadoveanu cu aceeaşi tematică. E un punct de vedere inedit, care merită rele­vat. Atenţia se cuvine acordată studiu­lui despre strategia lui Maiorescu în calitatea sa de critic literar. Dl. Dimi­sianu se referă la evocarea despre Leon Negruzzi făcută de Maiorescu în 1890, cînd stabilea că elementul care a deter­minat spulberarea atmosferei din Ju­nimea ieșeană a fost pătrunderea, în această societate care fusese „un vis al inteligenţei libere“, a acţiunii practice. Dar acest element al acţiunii practicie a intervenit încă în 1871, cînd Junimea (inclusiv Maiorescu), a acceptat oferta de a intra în politică. Să fi fost, deci, ve­chea Junime ideal alcătuită numai din 1864 pînă în 1871? Nu cred. Deşi pe principiul separării sferelor de activitate e aşezată toată critica lui Maiorescu, ve­chea Junime, în formula ei socotită con­templativă, a durat mai mult decît şapte-opt ani. Dar în 1890, cînd scrie Maiorescu acea splendidă pagină evo­catoare, vechea Junime ieşeană era, într-adevâr, o realitate apusă. Maio­rescu o părăsise în 1874, cînd se mutase la Bucureşti, de prin 1877-1878 a înfi­inţat Junimea bucureşteană iar în 1885 se mută la Bucureşti şi Iacob Negruzzi, luînd cu el Convorbirile literare. Şi opi­nia că există o strictă separare a sferelor între cele două faze ale strategiei critice a lui Maiorescu, prima, pînă în 1872 (Direcţia nouă), polemică şi a doua, de după aceasta dată, afirmativă ar trebui, şi ea, amendată. De fapt, sferele se în­crucişează binişor şi în acest plan. Lup­ta lui Maiorescu în numele apărării ade­vărului desconsiderat în toate palierele culturii şi ale spiritului public a fost judicioasă şi, dincolo de etape, de fapt a continuat. Şi nu cred în opinia că în fa­za a doua a criticii maioresciene, cea a­­firmativă, ea a devenit analitică (studi­ile despre Eminescu, Caragiale, refera­tele academice pe marginea unor volu­me ale lui Sadoveanu, Goga etc.). De fapt, vorba lui Câlinescu, Maiorescu n­­a avut niciodată plăcerea analizei criti­ce, încît, de fapt, (aveau dreptate Lo­vinescu și Câlinescu) întemeietorul cri­ticii de tip analitic („lungi analize de opere“) a fost Dobrogeanu-Gherea. A­ş mai fi voit să mă opresc pe larg la tezismul rou­­sseauist al lui Sadoveanu (despre care am scris un studiu în 1970), bine pus în evidenţă de dl. Dimi­sianu cînd comentează două scrieri din 1928 (Demonul tinereţii şi­­ivai), de­spre estetica necruţării şi a trăirii mor­bide la eroii Hortensiei Papadat-Ben­gescu, despre erosul lui Camil Petrescu ca dialectică a pasiunilor, despre citadi­­nismul prozei lui Rebreanu, care îl con­tinuă, de fapt, pe Caragiale, despre observaţiile autorului al cărui volum îl comentez că Maitreyie o izbîndă a lite­raturii neobişnuitului (eu îl socotesc un roman de statură mediană), în sfîrşit despre atentele observaţii referitoare la critica lui Calinescu, Pompiliu Con­stantinescu, Cioculescu, Perpessicius şi Vladimir Streinu. Dar n-o pot face cît mi-au fost intenţiile. Aş vrea - sînt ne­voit - să închei, subliniind, încă o dată, regretul că bunul meu coleg de breasla, dl. Gabriel Dimisianu, n-a scris mai mult, adică pe măsura aptitudinilor sale critice care, iată, în acest volum de is­torie literară, se dezvăluie atît de fericit. Gabriel Dimisianu, Clasici români din secolele XIX și XX, Editura Eminescu, 1996. GABRIEL DIMISIANU k­­m s nr ” ■ 5 1111 %, A SB România literară .

Next