România literară, aprilie-iunie 1997 (Anul 30, nr. 13-25)
1997-06-18 / nr. 24
NUMELE personajelor lui Matei Caragiale sunt alese după aceeaşi regulă ca şi aceea a constituirii naraţiunii şi a organizării nodurilor: regula ambiguităţii construite gradat în mintea cititorului şi rezultate din coexistenţa, dacă nu a contrariilor, cel puţin a posibilităţilor multiple. Fiecare nume conţine străfulgerarea, sugestia unei semnificaţii posibile sau a mai multora fără a desemna cu precizie nici una. Limbile în care se pot căuta semnificaţiile numelor sunt, ca şi personajele, nefixate odată pentru totdeauna şi în trecere prin limba română. Regulile derivării etimologice nu sînt operante în acest cîmp semantic, în care acţionează exclusiv gîndirea asociativă, de tip simbolic. Dintre cei 4 bârbaţi-axe ale naraţiunii unul rămîne Anonimul, Nenumitul, cu nume de taină - creatorul, scriptorul. Celuilalt anonim i se dă un nume generic - Pantazi. Cel de al treilea adaugă numelui generic - Pașadia - cognomenul Măgureanu, spre a marca fixarea în acest loc, autohtonia, legătura cu pâmîntul. Un pămînt care începe să se înalțe în forma simbolică a muntelui - e o măgură, muntele unde, în recluziune, Paşadia elimină forţele negative care îl bîntuie şi spre care va porni, tainic, după ce va trece pragul morţii. Abia cel de al patulea, ancorat în "viaţa care vieţuieşte" va avea o identitate completă, legitimat cu nume şi prenume. Un prenume care e un diminutiv de mahala - Gore de la Grigore, care se mai diminutivează în românește și Gogu. O singură dată în text, ca din întîmplare, personajul e numit cu prenumele care rimează cu numele: "Se năștea întrebarea ce ar mai fi trebuit dar să mai facă Gogu Pirgu ca să treacă drept băiat râu?" Caracteristica personajului Pantazi, accentuată prin reluări textuale, este ubicuitatea: "îl întîlnisem mereu și pretutindeni." Numele Pantazi este construit pe o rădăcină dintr-o limbă sacră, rădăcina rcav (pan), însemnînd, ca vocabulă independentă "totul, toată" și perpetuată în numele zeului Pan ("mi-ar plăcea să cobor din acel Thamus căruia odinioară, în pustietatea unei seri pe valuri, un glas tainic i-a poruncit să meargă să vestească moartea Marelui Pan", spune Pantazi, unind întîi numele zeului cu ideea morţii). Rădăcina este recognoscibilâ azi în rama {panta) însemnînd "mereu, întotdeauna, oricînd" și rcavTOO (pantou) - "pretutindeni". Pașadia duce imediat gîndul, în mediul nostru lingvistic încărcat de turcisme, la un "crai" turcesc, la un paşă (în grecește Ttaaoci pasas, cu redarea lui [s] prin [s]), în limba greacă, cuvîntul 7C0CV (pari) are un sinonim: pe nava (pasa), însemnînd exact acelaşi lucru: "tot, toată". Alcătuit după acelaşi procedeu ca şi numele Pantazi, numele Paşa-dha are şi o semnificaţie sinonimă: a unităţii, în spaţiu şi timp, manifestate prin lumină. Lumină ce, în cazul lui Pantazi, se poate uneori materializa, în singura scenă cu adevărat fantastică a naraţiunii se relatează vizita povestitorului şi a lui Pantazi la "hanul dracului": "Dar în acea noapte posomorită nu erau stele, nici lună, cerul era acoperit întreg şi totuşi se vedea aproape ca ziua, deosebeai tot, copacii păreau chiar luminați pe dinăuntru". Dacă numele de taină al lui Pantazi nu va fi rostit niciodată, numele ce se poate rosti semnifică "veșnică lumină". Echivalentul său onomastic, Pașadia, va avea de împlinit în povestire un rol divergent, cei doi ajungînd să se elimine reciproc, după legea coprezenţei antinomiilor în unitate. Mai mult, în primul paragraf al capitolului-cheie, Cele trei hagealîcuri, ni se oferă, odată cu semnificaţia completă a numelui Pantazi, şi semnificaţia povestirii din punctul de vedere al naratorului ei, este istoria unei revelaţii, a recunoaşterii unei fiinţe în care se întrupează ordinea primordială a lumii: "Un prieten de cînd lumea, aşa-mi păruse, deşi înainte de anul acela - 1910 - nici nu-i bănuisem măcar fiinţa pe lume. Se ivise în Bucureşti cam o dată cu întîile frunze. De atunci îl întîlnisem mereu şi pretutindeni." Textul, perfect coerent la nivelul semnificaţiilor curente, care spun doar atît cît exprimă, este unitar şi la nivelul semnificaţiilor care se pot deduce, este istoria unei renaşteri spirituale, prin recunoaşterea lumii veşnice. Ne oprim pentru o clipă din aceste frumoase speculaţii acum, la început, căci sîntem datori o precizare. Andrei Scrima, prim cititor al acestui studiu, filolog riguros - printre atîtea altele - a obiectat imediat împotriva descifrării semantice prin alăturarea de rădăcini din limbi diferite (greacă-română, greacă-latino), numai pe temeiul omofoniei. Ar fi, întradevâr, nu o stîngăcie, ci o sfidare a regulilor explicaţiei etimologice. Se întîmplă însă, cum se va vedea, că procedeul se va dovedi productiv şi în explicarea denominării altor personaje, aşa încît, din frecventa, consecventa lui utilizare îl putem socoti ales conştient de Matei Caragiale. Funcţionînd adică drept regulă de alcătuire a textului, nu ca încercare subiectivă de descifrare a lui. Procedeul contrazice obişnuinţele noastre lingvistice, sileşte gîndul să acţioneze prin analogii fonetice şi asociaţii simbolice şi pune în aplicare, în domeniul onomastic, regula antinomiilor co-prezente. (independent cu infinit mai multă subtilitate, îl va utiliza James Joyce în Finnegans Wake). Totodată, procedeul acesta deschide şi posibilităţi asociative multiple. Legat de Pantazi, Andrei Scrima ne-a propus, păstrîndu-se în cadrul limbii greceşti, un alt mod de lectură: Travra - însemnînd "Viaţă Veşnică". Oricum însă, şi "viaţă veşnică" şi "lumină veşnică" sunt două modalităţi de desemnare a divinului. Tot lui Andrei Scrima îi datorăm un lucru pe care singură este foarte probabil că nu l-am fi aflat niciodată: luminarea semantică a stelei lui Pantazi, în limba arabă Fom-al-haut înseamnă "gura chitului", cu trimitere limpede la mitul lui Iona şi la regenerarea vieţii prin moarte. GORE PIRGU împărtăşeşte cu Pantazi darul ubicuităţii în lumea manifestă: "Nu-mi ascunsei admirarea de cită lume cunoştea Pirgu. Lume de tot soiul şi de toată teapa, lume multă, toată lumea." Legat, prin relaţiile aparente, prin sado-masochism verbal, de Paşadia, prin semnificaţia sa scrisâ - şi prin numele său - Pirgu se va dovedi a fi numai cealaltă faţă a lui Pantazi. Radicalul pir semnifică în patru limbi: în româneşte, buruiana pir, cu rădăcini foarte adînci, greu de smuls, înăbuşă plantele folositoare; e un blestem, în limba franceză, pire este un comparativ, de la mal - înseamnă "mai râu". în ambele limbi moderne, la suprafaţă, manifest, este râul. în profunzime semnificaţiile sunt altele. Pirgu este cel care îi conduce pe ceilalţi prin arcanele "vieţii care vieţuieşte". El este călăuza şi maestrul lor. în India, un maestru se numea pir, iar fiinţa-model după care îşi forma discipolii era un guru. Un pir + un guru = un Pirgu. Poate fi o simplă coincidenţă. Dar e stranie: în limba sacră greacă, a lui Ttav şi rcaaa, nap (pir) este focul. Cu toate semnificaţiile sale simbolice, devastator şi purificator, reunirea contrariilor. Focul care va însoţi, ca un leit-motiv, peregrinările crailor. Dar focul este nu numai sursă,ci şi manifestare, în materie, a luminii. Luminii nemanifestate a lui Pantazi îi corespunde lumina purificator-devastatoare a lui Pirgu. După cum se vede, în centrul semantic al numelor masculine se află Pantazi, care împărtăşeşte cu fiecare dintre ceilalţi o caracteristică: cu povestitorul - anonimatul, cu Pirgu - lumina şi ubicuitatea, cu Paşadia - renaşterea prin moarte. Dacă Pirgu are drept corespondent în lumea manifestă focul lui Pantazi, nostalgicul oceanului nemărginit, nu- i poate corespunde decît marea, apa. El este lumină, apă, curgere, trecere - pentru că amîndouă sînt elementele materiale cele mai fluide în univers. Prezent pretutindeni, dar invizibil,povestitorul nu poate fi decît aerul, în vreme ce încrîncenatul, contradictoriul Paşadia e fiinţă a pămîntului. Dar Gore-Gogu, a cărui iniţială e reluată în mijlocul numelui Pirgu? G era litera cea mai dragă pitagoreicilor, în centrul stelei cu cinci colţuri a iniţiaţilor este gravat un G. Se pare că semnifică transferul transcendenţei divine în imanenţă. Numele Paşadia şi Pantazi au cîte şapte litere. Pirgu are cinci, iar în mijlocul lor se află un g. Poate de la God. Dar cum ne aflăm la porţile Orientului, "on tout est pris à la légére", şi într-o lume unde totul este pe dos, Gotică nu poate fi perceput decît ca Godot. NUMELE feminine împărtăşesc un simbolism simetric al semnificaţiilor. Pena Corcoduşa - nebună din iubire, trecută prin toate suferinţele lumii şi transfigurată prin moarte îşi poartă destinul în nume, ca o emblemă. Latinescul poena semnifică în două feluri suferinţa: ca pedeapsă ce se dă cuiva, ca ispăşire. Hărăzită suferinţei, pedepsită, penalizată pentru iubirea ei, femeia ce spală morţii - ce îi purifică pentru a trece curaţi în lumea de dincolo - se va mîntui, se va purifica ea însăși prin moarte, în limba greacă jievUto {penthos) este doliul. Cognomenul Corcodusa reunește două vocabule integrale, neprescurtate, din două limbi diferite, acelea prin care occidentul latin și orientul slav se împletesc în lumea balcanică: latinescul cor - "inimă" + cum (contras la co) + slavul duşa - "suflet". Cor-co-duşa înseamnă "inimă și suflet", contopite într-un cognomen grotesc pe teritoriul limbii române. Probabil va fi știut aceasta Ion Barbu cînd a scris: Inima râmîne-aceasta moartă, între veci feştile Fumegînd pe Curtea-Veche, la pangar, într-un bordei. Nu străina frumuseţe, bunul plac şi veresia, însă schimnica-mpăcată şi făcliile ce ard! Trupul scade sub velinţe, sufletul e în Rusia. La un orb mormînt de raze, prins de Cavalerul guard. {Protocol al unui club Matei Caragiale). Gore este un cor sonorizat. Simbolismul fonetic are şi el un cuvînt de spus. Inima ca organ în care se localizează prin tradiţie emoţiile şi sentimentele, organ al iubirii. Dar şi inimacentru (al trupului şi al lumii). Inimă şi suflet, Pena se va transfigura prin suferinţă. Rolul său este de a face legătura dintre lumi, de a înlesni trecerea spre spirit, de a reuni (motto-ul capitolului în care apare Pena: "Au tapis franc nous étions réunis"). Iar Corcodușa, numele florii de maidan, numele care unește lumea latină cu lumea slavă, oglindește în noroi, numele bărbatului unit cu ea prin inimă şi suflet, Serghei de Leuchtenberg- Beauharnais, nepot de ţar, în care se îngemănau, la capătul de sus al scării, "strălucirile a două cununi împărătești." Roxana Sorescu Fragment din studiul Gore Pirgu, charabinul Matei Caragiale, azi Matei Caragiale - Numele personajelor 14 România literară