România literară, octombrie-decembrie 1997 (Anul 30, nr. 39-52)

1997-12-24 / 51-52. numărul

ROMANI­ Ce”, „dulce jele” şi se produce numai cu prilejul muzicii, al iubirii şi al morţii. în acelaşi timp, autorul stu­diului stabileşte relaţia cu folclorul, „farmecul dureros” fiind nu numai o categorie sentimentală romantică (sunt identificate şi aici izvoarele: Tieck, Novalis, Hölderlin), dar şi „dorul,” poeziei populare, în Pesi­mism şi natură, în afara unor ade­văruri devenite clişee (natura şi iu­birea ajung să se contopească, natu­ra, prietenă a poetului, martoră sta­tornică a iubirii), descoperim o exce­lentă caracterizare a universului acustic eminescian: „este făcut din şoapte, foşnete, îngânări, murmure, din sunete pierdute, molcome, line şi abia auzite, din vaiere, aurii şi cântec de izvoare, din torsul greierilor şi al cariilor, din baterea înceată a ramu­rilor”. Ideea este dezvoltată în Armo­nia eminesciană, unde se vorbeşte de seducţia de ordin muzical, Eminescu fiind „cel mai de seamă poet muzi­cian al literaturii româneşti”, va conchide istoricul literar, mai târziu. Armonia eminesciană, afirmă Vianu, trimiţând în subtext la cap. Voluptate şi durere, „este expresia desfacerii. Este expresia unei renunţări, re­simţită în punctul în care presenti­mentul odihnei apropiate complică durerea cu farmec şi fericire”. Studiul Poesia lui Eminescu este completat peste câtva timp, am putea spune, cu un nou capitol despre Ati­tudinea şi formele eului in lirica lui Eminescu. Autorul face o distincţie între lirica personală, lirica mascată şi lirica rolurilor, observaţie funda­mentală în exegeza lui eminesciană. Apoi, le defineşte pe fiecare, consta­tând că Eminescu rămâne, în primul rând, un reprezentant al liricii per­sonale, fără a fi străin de celelalte ti­puri. Aşa, de pildă, Luceafărul este o creaţie ce aparţine liricii mascate (un eu mai îndrăzneţ, mai dezlănţuit), conţinând şi elemente din lirica rolurilor (Cătălin, Cătălina). Marele poem, expresie desăvârşită a lirismu­lui erotic şi filozofic, e o sinteză a poeziei lui Eminescu, pe care Tudor Vianu, în linia lui Ibrăileanu, o con­sidera a fi numai cea antumă, în opoziţie cu alţi critici ai vremii (în primul rând, G. Călinescu) şi ai viitorului. C­EEA CE i-a apropiat pe marii clasici, grupaţi în jurul „Junimii” a fost, printre altele, o înaltă şi scrupuloasă conştiinţă artistică. Aşa se face că sunt strâns înrudiţi M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, altminteri, atât de diferiţi ca personalităţi artis­tice. Până la Tudor Vianu (şi G. Căli­nescu din Istorie...) cercetările des­pre Ion Creangă au fost dominate de biografism, de ideea scriitorului „po­poran”, confundat adesea cu un cu­legător de folclor. Destul de rar s-a ocupat cineva de originalitatea, de specificul artistic al operei lui Crean­gă, ca de exemplu, G. Ibrăileanu, care observase caracterul nuvelistic al poveştilor. Tudor Vianu vede în autorul Amintirilor din copilărie un talent rafinat, de mare artist, cu o ca­pacitate excepţională de a individua­liza atitudinile, gesturile şi tipurile, înzestrat cu jovialitate şi vervă. Unic prin geniul său oral, printr-o putere neasemuită de a evoca viaţa, Crean­gă umanizează fantasticul, animalele şi fiinţele supranaturale fiind ţărani de-ai lui. De aici, realismul popular de care vorbea Maiorescu, fără să-l numească însă pe scriitorul humuleş­­tean. Vianu mai remarcă, odată cu G. Călinescu, faptul că Ion Creangă topește povestirea în dialog, ceea ce îi dă posibilitatea să intre în psiholo­gia personajelor; de asemeni, că scri­itorul „trece spontan de la nivelul popular al literaturii culte la nivelul ei cult” Ideea formulată încă din Arta prozatorilor români revine drept concluzie în capitolul: „Ju­nimea” din Istoria literaturii într-o frază ce concentrează esenţa: „Popo­rul întreg a devenit artist individual în Ion Creangă”. P­RIN umor, ca şi prin scru­pulul conştiinţei artistice autorul Poveştilor este congener cu I.L. Caragiale, cel care avea să ducă realismul sec. XIX la plenitudinea lui, realism în care intra deopotrivă o dotaţie clasică, precum şi una naturalistă, fapt semnalat încă de Paul Zarifopol. Caragiale, văzut de Tudor Vianu, este un scriitor obiectiv, al cărui mediu firesc era oraşul, cu aspiraţiile lui de civilizaţie burgheză. Toată arta sa tinde către o prezentare directă, realistă a omului social, numai într-un plan mai adânc apărând şi caracterul omenesc gene­ral. Instrumentul care i-a stat la îndemână lui Caragiale şi pe care l-a manevrat ca nimeni altul a fost vor­birea, definită ca „celula germinativă a întregii lui opere” Scriitorul avea o înzestrare muzicală şi lingvistică neobişnuite. El notează cu mare acuitate graiul viu, procedeele vor­birii digresive, expresiile comune, automatismele. De aici şi umorul său, caracterizat prin „simularea gra­vităţii, a patetismului, ca şi a tonului savant şi doctoral”, prin inepui­zabilele sale resurse verbale. Autorul Momentelor era adeptul „stilului potrivit”, cultivând cu precădere sti­lul simpatetic şi „stilul indirect li­ber”, trepte care con­duc direct, după opi­nia lui T. Vianu, în centrul însuşi al artei scriitoriceşti a lui Ca­ragiale. Ion Slavici, ni se spune în Arta proza­torilor români, deşi scrisul său se resimţea de o vizibilă sărăcie lingvistică, în compa­raţie cu marii lui con­fraţi junimişti, intro­ducea oralitatea populară înaintea lui Creangă. Dezvoltând mai târziu această idee, criticul descoperă în Slavici pe „creatorul acelui realism ţărănesc, în care Maiorescu vedea formula cea mai valabilă a nuvelis­ticii contemporane” Ceea ce merită de asemenea reţinut este că autorul Morii cu noroc izbuteşte să dea ero­ilor săi o viaţă interioară, analiza psi­hologică gâsindu-şi în opera lui „una din primele expresii româneşti”. Sigur că astfel de constatări, ca şi pedagogismul lui Slavici, sau obiec­tivitatea şi arta sobră a romanului Mara au intrat şi ele, ca şi alte idei amintite, în uzul comun al istoriei li­terare, dar formulate în 1941 sau chiar în 1944, ele aveau meritul pri­orităţii, singur G.Calinescu fiindu-i în parte competitor. După Poesia lui Eminescu, un alt studiu de anvergură, de astă dată monografic, este acela consacrat lui Alexandru Macedonski, din a cărui operă autorul Artei prozatorilor ro­mâni a dat şi prima ediţie critica (1939). Trec peste partea de biogra­fie, reconstituită cu o mare scrupu­­lozitate documentară, spre a zăbovi o clipă mai mult asupra poeziei şi a prozei macedonskiene. Afirmaţia memorabilă că Al. Macedonski este „unul dintre cei mai mari poeţi ai li­teraturii române” a făcut-o pentru prima oară, în mod categoric, Tudor Vianu. Şi a şi demonstrat-o, numin­­du-i de la bun început calităţile: „ori­ginalitatea incontestabilă, îndrăznea­la concepţiilor şi atitudinilor, farme­cul cântecului său jubilând de bucu­rie, forţa şi fecunditatea imaginaţiei, nenumăratele iniţiative poetice care şi-au găsit atâţi imitatori şi continua­tori”. Criticul distinge firul de poezie satirică ce se împleteşte în întreaga operă a lui Macedonski, energetis­mul, cultul virilităţii, Macedonski era un evocator rafinat, un magician al verbului, pasionat de forme şi culori, ca în „capodopera vizualităţii lui” Noaptea de Decembrie. Poet senzualist, el ,cel dintâi în literatura noastră, a ajuns în chip conştient la principiul că poeziei îi aparţine domeniul simţurilor” Nu mai puţin interesant este pro­zatorul, a cărui operă străbătută de un curent de lirism autobiografic şi memorialistic aminteşte de scrierile lui C. Negruzzi şi N. Filimon. Tot­odată, el este un modernist, având o conştiinţă estetică intelectuală, cu înclinaţie spre iamginea artificioasă. Al. Macedonski - continuă criticul să comenteze - a fost în primul rând un descriptiv; el ne apare „ca primul pe­­isagist urban, sensibil la poezia mă­reaţă şi misterioasă a întinselor aglo­merări urbane”. De asemenea, e pri­mul pictor al naturilor moarte de la noi, introduce în proză un metafo­rism plin de artificii, asociază impre­siile sensibile cu idei, cultivă neolo­gismul, cum o vor face D. Anghel, T. Arghezi, Gala Galaction. Cu Mace­donski se deschide capitalul Intelec­­tualişti şi esteţi din Arta prozatorilor, el fiind iniţiatorul noului curent. I­STORICUL literaturii româ­ne Tudor Vianu se impune posterităţii nu numai prin spiritul său sistematic, universitar, prin expunerea sa clară, urmărind să-i înveţe pe tineri şi să le facă educaţia gustului estetic, dar şi prin cel puţin câteva contribuţii fundamentale pri­­vindu-i pe marii clasici. Dacă despre Caragiale, Creangă şi Slavici, obser­vaţiile lui originale şi judicioase au fost puse oarecum în umbră (Isto­ria... lui G. Călinescu apărea în ace­laşi an cu Arta prozatorilor români), studiile despre Eminescu şi Mace­donski rămân în mare parte antolo­gice. Nimeni înaintea lui nu mai dă­duse o caracterizare atât de sensibilă şi de pregnantă a muzicii emines­ciene şi la fel, nimeni mai mult decât el nu l-a scos pe autorul Nopţii de Decembrie de sub mult îndelungatul oprobriu public, înscriindu-l ferm în rândul marilor poeţi ai literaturii ro­mâne, deopotrivă clasic şi deopotri­vă modern. Comparatistul străbătând teritoriile atâtor literaturi, depistând mereu influenţe şi izvoare, a avut în acelaşi timp antene foarte fine pentru poezia română pe care a receptat-o cu aceeaşi pasiune şi înaltă compe­tenţă, ca pe Dante, Shakespeare sau Goethe. Al. Săndulescu România literară 29

Next