România literară, octombrie-decembrie 1997 (Anul 30, nr. 39-52)
1997-12-24 / 51-52. numărul
ROMANI Ce”, „dulce jele” şi se produce numai cu prilejul muzicii, al iubirii şi al morţii. în acelaşi timp, autorul studiului stabileşte relaţia cu folclorul, „farmecul dureros” fiind nu numai o categorie sentimentală romantică (sunt identificate şi aici izvoarele: Tieck, Novalis, Hölderlin), dar şi „dorul,” poeziei populare, în Pesimism şi natură, în afara unor adevăruri devenite clişee (natura şi iubirea ajung să se contopească, natura, prietenă a poetului, martoră statornică a iubirii), descoperim o excelentă caracterizare a universului acustic eminescian: „este făcut din şoapte, foşnete, îngânări, murmure, din sunete pierdute, molcome, line şi abia auzite, din vaiere, aurii şi cântec de izvoare, din torsul greierilor şi al cariilor, din baterea înceată a ramurilor”. Ideea este dezvoltată în Armonia eminesciană, unde se vorbeşte de seducţia de ordin muzical, Eminescu fiind „cel mai de seamă poet muzician al literaturii româneşti”, va conchide istoricul literar, mai târziu. Armonia eminesciană, afirmă Vianu, trimiţând în subtext la cap. Voluptate şi durere, „este expresia desfacerii. Este expresia unei renunţări, resimţită în punctul în care presentimentul odihnei apropiate complică durerea cu farmec şi fericire”. Studiul Poesia lui Eminescu este completat peste câtva timp, am putea spune, cu un nou capitol despre Atitudinea şi formele eului in lirica lui Eminescu. Autorul face o distincţie între lirica personală, lirica mascată şi lirica rolurilor, observaţie fundamentală în exegeza lui eminesciană. Apoi, le defineşte pe fiecare, constatând că Eminescu rămâne, în primul rând, un reprezentant al liricii personale, fără a fi străin de celelalte tipuri. Aşa, de pildă, Luceafărul este o creaţie ce aparţine liricii mascate (un eu mai îndrăzneţ, mai dezlănţuit), conţinând şi elemente din lirica rolurilor (Cătălin, Cătălina). Marele poem, expresie desăvârşită a lirismului erotic şi filozofic, e o sinteză a poeziei lui Eminescu, pe care Tudor Vianu, în linia lui Ibrăileanu, o considera a fi numai cea antumă, în opoziţie cu alţi critici ai vremii (în primul rând, G. Călinescu) şi ai viitorului. CEEA CE i-a apropiat pe marii clasici, grupaţi în jurul „Junimii” a fost, printre altele, o înaltă şi scrupuloasă conştiinţă artistică. Aşa se face că sunt strâns înrudiţi M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, altminteri, atât de diferiţi ca personalităţi artistice. Până la Tudor Vianu (şi G. Călinescu din Istorie...) cercetările despre Ion Creangă au fost dominate de biografism, de ideea scriitorului „poporan”, confundat adesea cu un culegător de folclor. Destul de rar s-a ocupat cineva de originalitatea, de specificul artistic al operei lui Creangă, ca de exemplu, G. Ibrăileanu, care observase caracterul nuvelistic al poveştilor. Tudor Vianu vede în autorul Amintirilor din copilărie un talent rafinat, de mare artist, cu o capacitate excepţională de a individualiza atitudinile, gesturile şi tipurile, înzestrat cu jovialitate şi vervă. Unic prin geniul său oral, printr-o putere neasemuită de a evoca viaţa, Creangă umanizează fantasticul, animalele şi fiinţele supranaturale fiind ţărani de-ai lui. De aici, realismul popular de care vorbea Maiorescu, fără să-l numească însă pe scriitorul humuleştean. Vianu mai remarcă, odată cu G. Călinescu, faptul că Ion Creangă topește povestirea în dialog, ceea ce îi dă posibilitatea să intre în psihologia personajelor; de asemeni, că scriitorul „trece spontan de la nivelul popular al literaturii culte la nivelul ei cult” Ideea formulată încă din Arta prozatorilor români revine drept concluzie în capitolul: „Junimea” din Istoria literaturii într-o frază ce concentrează esenţa: „Poporul întreg a devenit artist individual în Ion Creangă”. PRIN umor, ca şi prin scrupulul conştiinţei artistice autorul Poveştilor este congener cu I.L. Caragiale, cel care avea să ducă realismul sec. XIX la plenitudinea lui, realism în care intra deopotrivă o dotaţie clasică, precum şi una naturalistă, fapt semnalat încă de Paul Zarifopol. Caragiale, văzut de Tudor Vianu, este un scriitor obiectiv, al cărui mediu firesc era oraşul, cu aspiraţiile lui de civilizaţie burgheză. Toată arta sa tinde către o prezentare directă, realistă a omului social, numai într-un plan mai adânc apărând şi caracterul omenesc general. Instrumentul care i-a stat la îndemână lui Caragiale şi pe care l-a manevrat ca nimeni altul a fost vorbirea, definită ca „celula germinativă a întregii lui opere” Scriitorul avea o înzestrare muzicală şi lingvistică neobişnuite. El notează cu mare acuitate graiul viu, procedeele vorbirii digresive, expresiile comune, automatismele. De aici şi umorul său, caracterizat prin „simularea gravităţii, a patetismului, ca şi a tonului savant şi doctoral”, prin inepuizabilele sale resurse verbale. Autorul Momentelor era adeptul „stilului potrivit”, cultivând cu precădere stilul simpatetic şi „stilul indirect liber”, trepte care conduc direct, după opinia lui T. Vianu, în centrul însuşi al artei scriitoriceşti a lui Caragiale. Ion Slavici, ni se spune în Arta prozatorilor români, deşi scrisul său se resimţea de o vizibilă sărăcie lingvistică, în comparaţie cu marii lui confraţi junimişti, introducea oralitatea populară înaintea lui Creangă. Dezvoltând mai târziu această idee, criticul descoperă în Slavici pe „creatorul acelui realism ţărănesc, în care Maiorescu vedea formula cea mai valabilă a nuvelisticii contemporane” Ceea ce merită de asemenea reţinut este că autorul Morii cu noroc izbuteşte să dea eroilor săi o viaţă interioară, analiza psihologică gâsindu-şi în opera lui „una din primele expresii româneşti”. Sigur că astfel de constatări, ca şi pedagogismul lui Slavici, sau obiectivitatea şi arta sobră a romanului Mara au intrat şi ele, ca şi alte idei amintite, în uzul comun al istoriei literare, dar formulate în 1941 sau chiar în 1944, ele aveau meritul priorităţii, singur G.Calinescu fiindu-i în parte competitor. După Poesia lui Eminescu, un alt studiu de anvergură, de astă dată monografic, este acela consacrat lui Alexandru Macedonski, din a cărui operă autorul Artei prozatorilor români a dat şi prima ediţie critica (1939). Trec peste partea de biografie, reconstituită cu o mare scrupulozitate documentară, spre a zăbovi o clipă mai mult asupra poeziei şi a prozei macedonskiene. Afirmaţia memorabilă că Al. Macedonski este „unul dintre cei mai mari poeţi ai literaturii române” a făcut-o pentru prima oară, în mod categoric, Tudor Vianu. Şi a şi demonstrat-o, numindu-i de la bun început calităţile: „originalitatea incontestabilă, îndrăzneala concepţiilor şi atitudinilor, farmecul cântecului său jubilând de bucurie, forţa şi fecunditatea imaginaţiei, nenumăratele iniţiative poetice care şi-au găsit atâţi imitatori şi continuatori”. Criticul distinge firul de poezie satirică ce se împleteşte în întreaga operă a lui Macedonski, energetismul, cultul virilităţii, Macedonski era un evocator rafinat, un magician al verbului, pasionat de forme şi culori, ca în „capodopera vizualităţii lui” Noaptea de Decembrie. Poet senzualist, el ,cel dintâi în literatura noastră, a ajuns în chip conştient la principiul că poeziei îi aparţine domeniul simţurilor” Nu mai puţin interesant este prozatorul, a cărui operă străbătută de un curent de lirism autobiografic şi memorialistic aminteşte de scrierile lui C. Negruzzi şi N. Filimon. Totodată, el este un modernist, având o conştiinţă estetică intelectuală, cu înclinaţie spre iamginea artificioasă. Al. Macedonski - continuă criticul să comenteze - a fost în primul rând un descriptiv; el ne apare „ca primul peisagist urban, sensibil la poezia măreaţă şi misterioasă a întinselor aglomerări urbane”. De asemenea, e primul pictor al naturilor moarte de la noi, introduce în proză un metaforism plin de artificii, asociază impresiile sensibile cu idei, cultivă neologismul, cum o vor face D. Anghel, T. Arghezi, Gala Galaction. Cu Macedonski se deschide capitalul Intelectualişti şi esteţi din Arta prozatorilor, el fiind iniţiatorul noului curent. ISTORICUL literaturii române Tudor Vianu se impune posterităţii nu numai prin spiritul său sistematic, universitar, prin expunerea sa clară, urmărind să-i înveţe pe tineri şi să le facă educaţia gustului estetic, dar şi prin cel puţin câteva contribuţii fundamentale privindu-i pe marii clasici. Dacă despre Caragiale, Creangă şi Slavici, observaţiile lui originale şi judicioase au fost puse oarecum în umbră (Istoria... lui G. Călinescu apărea în acelaşi an cu Arta prozatorilor români), studiile despre Eminescu şi Macedonski rămân în mare parte antologice. Nimeni înaintea lui nu mai dăduse o caracterizare atât de sensibilă şi de pregnantă a muzicii eminesciene şi la fel, nimeni mai mult decât el nu l-a scos pe autorul Nopţii de Decembrie de sub mult îndelungatul oprobriu public, înscriindu-l ferm în rândul marilor poeţi ai literaturii române, deopotrivă clasic şi deopotrivă modern. Comparatistul străbătând teritoriile atâtor literaturi, depistând mereu influenţe şi izvoare, a avut în acelaşi timp antene foarte fine pentru poezia română pe care a receptat-o cu aceeaşi pasiune şi înaltă competenţă, ca pe Dante, Shakespeare sau Goethe. Al. Săndulescu România literară 29