România literară, octombrie-decembrie 1997 (Anul 30, nr. 39-52)
1997-12-24 / 51-52. numărul
CRONICA de LITERARĂ Gabriel Dimidianu Tudor Vianu despre I.L. Caragiale DIN MULŢIMEA subiectelor pe care ni le propune reflecţiei opera vastă a lui Tudor Vianu mă opresc aici asupra unuia de un aspect mai restrâns: felul în care marele estetician şi critic l-a receptat pe I.L. Caragiale. Nu o fac însă întâmplător ci pentru că, dintre clasicii noştri, I.L. Caragiale este acela care a stat cel mai mult, până la obsesie, în atenţia generaţiei actuale, ea văzând în el pe unul dintre puţinii scriitori vechi capabili de înnoire, sub acţiunea regeneratoare a criticii. Aceasta într-adevâr, mai ales în ultimele două decenii, a dislocat multe locuri comune ce-l sufocau pe Caragiale, venind totodată cu idei noi de interpretare, multe extrem de ingenioase, subtile, seducătoare, câteodată şocante, revoluţionând în multe zone exegeza caragialiană. Drept este însă să arătăm că nu toate au fost chiar noi în chip absolut, că unele au fost măcar prefigurate de marii critici interbelici, printre aceştia fiind şi Tudor Vianu care s-a ocupat de Caragiale în trei împrejurări importante. Le amintesc, în Arta prozatorilor români (1939), în capitolul consacrat „prozatorilor Junimii”, în secţiunea ce i-a revenit din Istoria literaturii române scrisă în colaborare cu Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu (1944), în cursul special „Caragiale” ţinut la Facultatea de litere şi filozofie în anul universitar 1944-1945, în aceste trei lucrări Vianu poposeşte sistematic şi pe larg asupra subiectului Caragiale. A revenit şi în alte texte asupra lui dar acestea sunt de factură mai mult ocazionala. Cantitativ Tudor Vianu a scris despre Eminescu mai mult decât despre Caragiale, fapt care însă nu decurge din supunerea la un criteriu evaluator. Este chiar demnă de a fi subliniată aşezarea de către Tudor Vianu a operei celor doi în acelaşi plan de însemnătate pentru literatura română, astfel cum o face, inezitant, în amintita Istorie din 1944: „Printr-un neaşteptat dar al soartei, în timp ce poezia română câştiga în Eminescu expresia ei cea mai înaltă, proza narativă şi teatrul ating acelaşi nivel (s.n .) în I.L. Caragiale, un scriitor pe care îl înrudeşte cu emulul său în lirică aceeaşi perfecţiune a conştiinţei artistice, acelaşi cult al cuvântului românesc pe care îl înzestrează cu noi şi mari puteri expresive”. Avem rezumată aici o concepţie care abia în ultima vreme începe să se impună în conştiinţa publică, şi deloc uşor, îndeosebi prin intervenţiile repetate ale unui spirit lucid (fim jjgte Alexandru Cieorge, „ agasat «nai cu searilă de proliferarea reprezentărilor paramidrale despre literatura română, în al căror vârf este plasat, singur, Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti” închipuit de Noica. Dar această „deplinătate” atribuita unei singure figuri mitice tocmai ea ne sărăceşte, consideră Alexandru George şi nu numai el, exprimând, neîndoielnic, un reflex de comportare caracteristic culturilor mici. Acestea pun accentul pe relevarea unicităţii iar nu pe a diversităţii şi bogăţiei. întreb la rândul meu: am putea vorbi, fără a cădea în ridicol, de „omul deplin al culturii franceze?” Tudor Vianu, acum o jumătate de veac, era departe de a împărtăşi asemenea optici reductive, el văzând înălţându-se, în literatura noastră clasică, cel puţin două culmi egale, doi stâlpi susţinători la fel de temeinic împlântaţi în solul naţional al culturii, şi deci la fel de rezistenţi. De altfel, prezenţa celor doi mari scriitori el o vede în toate chipurile complinitoare, adică şi în plan omenesc, adept, ca şi Ibrâileanu, al ideii că Eminescu şi Caragiale, cu toate firile lor atât de diferite, cu toate trecătoarele lor neînţelegeri, au comunicat desăvârşit: „De când îl părăsise Creangă la Iaşi, Eminescu nu întâlnise un alt om cu care să aibă a-şi spune atâtea lucruri, într-o comunicare prietenească mai fecundă”. Arta prozatorilor români este o cercetare stilistică preocupată întâi de toate de procedee, de tehnici literare, de aspectele limbajului artistic şi de clasificarea autorilor după tipologia mijloacelor expresive de care se slujesc. La Caragiale, autorul acestei lucrări româneşti de pionerat critic va studia modul în care acesta subminează retorica clasică, realismul şi supunerea la obiect, sensibilitatea auditivă, pitorescul lingvistic şi toate celelalte trăsături evidente ale artei caragialiene şi care constituie baza obligatorie de susţinere a oricăror tentative de interpretare critică, fie ele oricât de îndrăzneţe şi de noi. Dar Vianu deschide - sau câteodată numai întredeschide - şi alte porţi de pătrundere în intimitatea literaturii lui Caragiale, pe care critica de mai târziu a năvălit cu multă larmă ca şi cum ea ar fi făcut pasul pentru prima dată. Cred că Vianu a vorbit însă întâi, dar numai în fugă, despre factura abisală a unor personaje caragialiene şi a respins teza, care şi azi mai are aderenţi, despre golul de viaţă lăuntrică al acestor personaje: „... I.L. Caragiale vede adeseori omul dinlăuntru, în planul modificărilor organice şi al acompaniamentului lor afectiv. Nu s-ar putea spune că oamenii lui Caragiale n-au o viaţă interioară. De câteva ori scriitorul a înviat fiinţe abisale, singuratici pierduţi în gândurile şi terorile lor.” Cercetarea întreprinsa de Tudor Vianu, după ce stabileşte preeminenţa viziunii obiective a lui Caragiale, „supus realităţilor lumii exterioare”, constată şi derogările de la această viziune, desluşind accente participatoare care fac sesizabilă o discretă comuniune a autorului cu personajele lui, mai cu seamă cu acelea din Momente. Critica actuală a făcut şi ea caz de acest transfer de simpatie de la autor la personajele sale - şi invers, de ce nu? - dar faptul a fost observat mai înainte de Tudor Vianu care, în studiul din 1944, vorbea de un plan mai adânc liric şi autobiografic ce irizează simpatetic lumea Momentelor, al cărei observator detaşat autorul numai în aparenţă este. Şi cum să o fi privit cu detaşare când şi el este de acolo, unul din cei de acolo: „Dacă mai cu seamă oamenii din «momente» trăiesc într-o atmosferă caldă - scrie Vianu - împrejurarea provine din aceea că scriitorul se oglindeşte oarecum în ei, nu-i resimte cu totul străini de el însuşi. Personajul social al lui «Nenea Iancu» este un crmitin «momente». Oamenii din «momente» dezvoltă câte una din laturile lui ««Nenea Iancu».” Mergând pe trneotia acestor filoane de sensibilitate Tudor Vianu va descoperi in Creaţa Momentelor, răzbătând „din mai adânci ale firii sale”, opus într-o anumită măsură „satiricului şi realistului” din prima fază, în anii târzii apărând „un scriitor romantic şi fantastic, practicândculoarea locală, exotică şi istorică, în povestiri ca Pastrama trufanda şi Kiranulea, sau înfăţişând în Calul dracului, una din cele mai perfecte povestiri scrise în limba română, o lume de simboluri adânci într-un cadru de natură, amintind pe acela al feeriilor lui Shakespeare”. DAR POATE cea mai îndrăzneaţă iniţiativă a lui Vianu în ce-l priveşte pe Caragiale este aceea de a-1 clinti din postura absoluta a balcanicului incu- 4 rabil şi exponenţial, găsind argumente, atât în literatura lui cât şi în biografie, pentru a-1 ataşa de valorile topiri - tuale ale Europei de mijloc, în rapor-, turi dintre cele mai bune cu Ardealul şi ardelenii, chiar dacă îi şi ironizase, Caragiale, poet al oraşului, a fost mereu atras de valorile lumii urbane a Europei mijlocii, ale Vienei sau Berlinului, unde adeseori a călătorit şi unde s-a şi stabilit până la urmă. „Nu este deci de mirare, scrie Vianu, că dintre toate peisajele şi drumurile ţării Caragiale preferă pe acele unde se aşează mai întâi civilizaţia Europei de mijloc, pe linia ferată care uneşte Bucureştii cu Ploieştii, cu Sinaia, cu oraşele Ardealului sau, pe o altă direcţie, cu graniţele cele mai nordice ale ţării (...) Neîncetatele lui călătorii pe marile drumuri de legătură cu Europa de mijloc, pe unde se introduceau noile forme ale civilizaţiei, l-au dus în cele din urmă în Berlinul ultimilor ani de viaţă”. După G. Ibraileanu, alături de Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu se impune drept unul din cei mai însemnaţi exegeţi ai lui I.L. Caragiale, cu idei şi intuiţii al căror răsunet în critica’actuală poate fi lesne detectat la*o lecturi^ cât de tot avertizată. - - * . j. „din . ( y -\.^,sG#sr HpLrA 4 România literară Cărţi primite la redacţie ♦ Gala Galaction, Jurnal, vol. 2, ediţia a II-a, text integral, ediţie îngrijită şi note de Teodor Vârgolici, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, 380 p., preţ nemenţionat. ♦ Mircea Eliade, Biobibliografie întocmită de Mircea Handoca, Editura „Jurnalul literar”, Bucureşti, 1997, 416 p., preţ nemenţionat. ♦ Constantin Abăluţa, Camera cu maşini de scris, proză, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1997, 114 p., preţ neprecizat. ♦ Gabriel Chifu, Maratonul Învinşilor, roman, Editura Cartea Româneasca, Bucureşti 1997, 302 p., preţ neprecizat. ♦ Octavian Vuia, Regăsirea in Pascal şi alte „analize” heideggeriene, cu o evocare de Alexandru Dragomir, Editura „Jurnalul, literar”, Bucureşti, 128 %p., 7.500 lei. % V ♦ Miron Kinkről, Diotima, volumul I, proza, Editura Cogito, Oradea, 1997, 338 pe 15.000 lei.