România literară, ianuarie-martie 1998 (Anul 31, nr. 1-11)
1998-02-04 / nr. 4
2 E CONTRAFORT de 'TttCxced TftfaUet Revolta provinciei (iii) XPUSE, veacuri la rând, unor influenţe radical diferite, provinciile tradiţionale româneşti sunt mult mai particularizate decât admitem în general. Fiecare dintre ele are nevoi şi aspiraţii specifice. Aş spune că Transilvania şi Banatul sunt mai atrase de Occident nu din cauza structurii multietnice a acestor teritorii, ci pentru că românii înşişi de acolo s-au modelat într-un anumit fel. După cum fascinaţia exercitată de ruşi în Moldova e consecinţa penetrării de secole a fibrei autohtone de către puternica iradiaţie a culturii slave. La rândul său, sudul e prelungirea coexistenţei cu levantinii, ridicată prin împrejurări istorice destul de neclare la rang de politică de stat. Anii comunismului, prelungiţi, pe această latură, până în ziua de azi, au atacat la rădăcină tocmai specificul, tocmai diferenţele - cât de creatoare! - dintre cei aduşi de istorie pe acelaşi teritoriu. Se glosează enorm pe ideea interesului naţional, însă nimeni nu e dispus să definească acest nou ciomag ideologic apucat cu ambele mâini de tot felul de troglodiţi politici. Aşa cum e înfăţişat în luările de cuvânt ale diverşilor demagogi naţionali, nu e vorba decât de o horă primitivă în jurul unui uriaş ciolan asupra căruia s-au repezit haitele hămesite autointitulate „reprezentanţi ai poporului“. Va trebui multă elocinţă să mă convingă cineva că revolta P.D.-iştilor lui Petre Roman e altceva decât excrescenţa unei respingătoare lăcomii organizate partinic. După cum încăpăţânarea prostească a ţărăniştilor, susţinând în ciuda tuturor evidenţelor, un prim-ministru profund incapabil e reflexul de apărare al celui care nu renunţă la ciozvârta obţinută cu atâtea eforturi. Ce e, atunci, interesul naţional, abstracţiunea în jurul căreia întreaga viaţă a ţării se îmbulzeşte pe cele câteva hectare din inima Bucureştiului? Nu e decât o diversiune ca oricare alta. Nu pentru că n-ar exista, abstract vorbind, un interes naţional, ori pentru că ideea în sine ar fi incorectă. Ci pentru că în spatele nobilei sintagme se ascund cele mai mizerabile, mai respingătoare şi mai jalnice interese de tip mafiotic. Specializate mai ales în diversiuni, ele reuşesc sistematic să abată atenţia opiniei publice de la problemele, grave şi reale, ale naţiunii de care se dezinteresează, cu perfect cinism, tocmai tenorii aşazisului interes naţional. Un aspect mai puţin vizibil al conflictului dintre Capitală şi Provincie este cel legat de învăţământul în limba maternă. N-am văzut încă pe nimeni să se revolte că în Bucureşti există un număr impresionant de şcoli cu predare în engleză, în franceză, în spaniolă, în germană etc. Insă am rămas şocat să văd că oameni, altminteri serioşi, îşi ies din pepeni că în cine ştie ce cătun din Harghita şi Covasna copiii nu vorbesc o boabă româneşte. Soluţia propusă de ei este cu totul falsă şi, în cel mai bun caz, demagogică Nu ştiu ca vreunul dintre aceşti apărători din oficiu ai dulcii noastre limbi naţionale să se fi întrebat la ce i-ar folosi copilului din Poiana Fagului - Harghita sau din Zagon - Covasna să înveţe denumirea românească a dealurilor pe care le străbat de când s-au născut şi le vor străbate până la moarte, atâta vreme cât nici unul dintre relatorii interesului naţional n-au mişcat un deget pentru a-i oferi acelui copil şansa de a scăpa de viaţa semi-primitivă pe care o duce. E uşor să decretezi datorie de onoare învăţarea limbii naţionale a ţării în care trăieşti, atâta vreme cât nu eşti obligat să explici în ce constă onoarea respectivă Dacă ea se reduce la politica de până acum, adică de prăbuşire a nivelului de trai, ar trebui să-l invocăm, încă o dată, pe nenea Iancu: ,A se slăbi!“ Astfel de atacuri la baionetă nu sunt, în cele mai multe cazuri, decât varianta hard a ponositelor lozinci împrumutate din repertoriul tradiţional bolşevic. Ele trădează aceeaşi mentalitate potrivit căreia Central dictează necondiţionat asupra Marginii, redusă la obligaţia de a trudi prosteşte, lăsând, cum spuneam, funcţiunile creierului în seama celor plasaţi în axis mundi, adică în preajma sinistrului palat moştenit de la Ceauşescu. Avocaţii patetici ai obligaţiei morale de buchisire a geografiei şi istoriei în limba română uită un lucru: că învăţământul de stat se face cu bani. Iar banii nu provin în exclusivitate din munca şi buzunarele românilor. Ei provin şi din truda ungurilor, a germanilor, a ucrainienilor, a ţiganilor, a turcilor, tătarilor, macedonenilor, evreilor şi a celorlalte etnii. Şi atunci, de ce să ne transformăm noi, românii, în exploatatori ai altor etnii, în mici imperialişti ai interesului naţional? Pe lângă argumentele de bun simţ (care în România nu mai au demult căutare), există şi unul de natură practică să respingem atât opoziţia Capitală/ Provincie, cât şi argumentul întâietăţii etnice (reductibilă, aceasta din urmă, la o banală sârguinţă ginecologică), oricând anulabilă prin râvnă sexuală şi schimbarea proporţiei numerice. Nu argumentele inefabile trebuie să ne ţină împreună, nu eroismul patriotard, ci interesul. Nu vagul manipulabil interes naţional, ci interesul fiecăruia dintre noi. Trebuie făcut în aşa fel încât ungurii şi germanii din România să nici nu viseze la altă ţară. Or, pentru asta e nevoie de eforturi mult mai mari decât trâmbiţarea triumfalistă şi demagogia vorbelor goale. Mioritismul, argumentul lacrimogen, vocaţia izolaţionismului (fie el prin invocarea superbei limbi strămoşeşti), ascunderea după nişte şabloane ideologice nu mai fac doi bani intr-o lume in care altele sunt legile existenţei. Exhibându-ne atât de mândri accentul dâmboviţean (alt argument slab: e suficient să compari frumoasa limbă românească, muzicală, uşor cântată, vorbită până la al doilea război mondial, cu dialectul răstit, ţigănizat, al miticilor de azi, pentru a-ţi pieri cheful să o transformi în etalon absolut), nu facem decât să ne automarginalizăm dramatic. Intr-o spectaculoasă încercare de a construi o teorie a identităţii, Leon Wieseltier definea, în Against Identity, societatea americană drept una a „Individului multicultural“. El nega abordarea tradiţionalistă, potrivit căreia ,America e o societate complexă a unor indivizi conturaţi în mod diferit, o societate multicultural de inşi monoculturali“. Or, spune Wieseltier, multiculturaliştii „n-au înţeles nimic din America. Izbânda americană nu e societatea multiculturalâ, ci individul multicultural. Iar individul multicultural e cel de care se tem tribaliştii şi tradiţionaliştii (ei nu sunt întotdeauna aceiaşi). Identitatea e promisiunea unicităţii - însă e o promisiune falsă“. Nu ştiu în ce măsură astfel de teorii se potrivesc la noi, adică în perimetrul în care unicitatea a fost exaltată până la amorţire („Noi, insulă de latinitate într-o mare slavă, noi, cei mai persecutaţi din întregul lagăr socialist, noi...“). Dar ştiu că multe din primejdiile lumii îşi au originea în absolutizarea lui unu. Monoculturalistul îi pretinde întotdeauna celuilalt să fie asemeni lui, încercând să impună cu forţa un model pe care-l consideră ideal, fără a-i percepe şi negativele virtuţi opresive. Or, ceea ce se întâmplă în acest moment în România e o tristă confruntare între modelul monocultural şi cel multicultural. Din nefericire, soluţia spre care pare a se îndrepta societatea românească e cea mai proastă dintre toate: izolarea in diversitate insă şi aici doar unul dintre termeni este exact: izolarea. Pentru că diversitatea nu e decât tiparul degradat, impus administrativ, al unei realităţi unice, decurgând din poziţia hegemonica a Capitalei. România literară S POST-RESTANT ANT,atât de multe şi de migălos lucrate, dar nu neapărat mulţimea lor, şi nu neapărat migala, cu toate că şi acestea spun multe despre calităţile copilului bun care eşti, ci iubirea cu care mesajele tale pline de miez ajungându-ne de sărbători, ne-au mângâiat desăvârşit. Ne bucurăm mereu şi din toată inima de succesele tale, de medaliile şi diplomele, de recunoaşterea internaţională la concursurile la care participi cu desene şi poezie. Sincere felicitări şi La mulţi ani! (Sonia Cristina Coman, Constanţa) • Suferinţa morală, zbaterea în avatarul neputinţei de a o stinge, profundele ei consecinţe asupra sufletului, apar în poemul Dragoste şi ură într-o succesiune deprimantă. O constatare lucidă, la rece, nu un lamento poetic îndulcit cumva cu imagini artiste care ne-ar consola. Expresia suferă uneori devieri de la sensul exact, autoarea fiind preocupata să haşureze cu ironie şi sarcasm situaţia, tonul interogativ transforma în exponate insuportabile durerile sufleteşti, lumea generatoare de râu e un muzeu prin care trecem profund implicaţi, ca victime, ca pacienţi fără leac. Relatarea fără zorzoane se face în versuri scurte. Ideea că omul pe cât se înruieşte, se prosteşte, decade, tinde spre dispreţul de sine, spre coşmar, şi spre autodistrugere. Fără a fi o reuşită literară, acest poem m-a convins de energiile, de disponibilităţile autoarei. Spuneam mai la deal că expresia suferă uşoare devieri de la sensul vizat. Fragmentul „Suferinţa ne atrage/ O mirosim şi fugim către ea/ Cu ambele mâini întinse/ O simţim intrând în noi/ învâluindu-ne“, eu îmi îngădui să-l corectez, un pic, astfel: „Suferinţa ne adage/ Ii simţim de departe mirosul/ Şi alergăm către ea/ Cu braţele întinse/ O simţim intrând în noi/ Dizolvându-se ca o otravă“. Dacă o mirosim, înseamnă că e lângă noi. Şi dacă e lângă noi, verbul a fugi (aici cu sensul clar de a te îndepărta prin fugă şi nu de a alerga către ceva) nu este, deci, cel mai nimerit. Şi ambele este în plus, mâinile, braţele, fiind două întotdeauna; în fine, a învălui este o acţiune care se petrece în exterior. Era valabil, ca sens separat într-o succesiune logică, dacă aşezaţi în altă ordine versurile. Adică aşa: „O simţim întâi învâluindu-ne,/ (şi apoi) intrând în noi“. Cel de-al doilea text, Fugind de mine, poate fi luat ca un exerciţiu, dar fără efect pozitiv. Feriţi-vâ de jocurile minore. O să-mi spuneţi că şi Eminescu a cedat tentaţiei, cu duioşie şi graţie, însă în tovărăşia unui şoarece şi a unui purec, îmi aduc aminte că poetul nu i-a vânat nicidecum. (Agatha Cârstea, Bucureşti) • Cele două proze scurte, captivante, dense, convingâtore. Vocaţia dv. spre proză bate, viitorul cu siguranţă va fi plin de satisfacţii, de recunoaştere, de cărţi. Nu ştiu cum v-aţi descurca în nuvelă sau roman, dar bucăţile de mai mică întindere au tensiune narativă, au lipici, nu le poţi lăsa din mână, au un lirism care nu le strică deloc. Dacă versurile dee cândva, nu m-au impresionat, textele în proză în schimb au făcut-o acum. Fără să vă fac vreo promisiune, pot să vă îndemn să le publicaţi pe undeva, ori să intraţi cu cartea, dacă aceasta exista, într-un concurs de debut. Să fie rândurile acestea ca o primă recomandare! (Raluca Ioana Craiu, Bucureşti) • Grafia dv., destul de dificil de urmărit, nu a fost un obstacol în a duce până la capăt povestea surorilor Branca. Şi tot grafia specială, cu uneori semne omise sau numai schiţate, mi-a reamintit aerul primei povestiri pe care mi-aţi trimis-o acum mai bine de un an. Atunci vag, dar acum confirmat îndeajuns, sentimentul că romanul ar fi genul în care, cândva, vă va fi dat să străluciţi. Un calm de miere ce acoperă cu substanţa ei nobilă rândurile pe pagini. Povestea înaintează fără grabă punândute în posesia detaliilor nu altfel decât într-o ordine perfect gradată, cu tactici şi strategii de Şeherezadă. Senzaţia rară, că nici dv. nu ştiţi ce se va întâmpla cu personajele, cum va fi povestea lor. Din aproape-n aproape, gesturi, detalii de decor, mici dialoguri, secrete jenante dezlegate cu delicateţea inocenţilor surprinşi în exerciţiul pudorii lor indecise, ca şi când totul abia se întâmplă şi nu ai parcă dreptul să înţelegi până la capăt, să părăseşti locul, să nu aştepţi. Vă captivaţi cititorul dându-i sentimentul participării lui intense, rede, în economia povestirii. E aici un secret de creaţie asupra căruia îndrăznesc să vă atrag atenţia că mi se pare a fi valoros. (Ioan Pătraşcu, Constanţa) r ! România literară Director: Nicolae Manolescu Editată de: • Fundaţia "România literară", cu sprijinul Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă şi al Ministerului Culturii Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel (externe), Nina Pruteanu (corectură). Colaboratori permanenţi: Marina Constantinescu (teatru), Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (cinema), Ruxandra Dinu, Simona Galaţchi, George Şipoş (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Rodica Binder (Köln). Tehnoredactare computerizată. Fundaţia "Românialiterară" - Anca Firescu (secretar de redacţie), Mihaela Ivan. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia: Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 4072996100089. Cont în valută: B.R.D., filiala Pipera, 1520796100089. Mihai Pascu (director executiv), Elena Raicu(contabil şef), Corneliu Ionescu (şef serviciu difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Elena Ciupuliga (secretariat), Ionela Stanciu (asistent difuzare), Mihai Minculescu, Victor Ciupuliga (fotoreporter). E-MAIL:romlit@buc.soros.ro si romlit@romlit.sfos.ro HTPP://ROMLIT.SFOS.RO http://www.sfos.ro/news/romlit http://WWW.KAPPA.ro/NEWS/ROMLIT