România literară, ianuarie-martie 1998 (Anul 31, nr. 1-11)

1998-02-04 / nr. 4

2 E CONTRAFORT de 'TttCxced­ Tft­faUet Revolta provinciei (iii) XPUSE, veacuri la rând, unor influenţe radical diferite, pro­vinciile tradiţionale româneşti sunt mult mai particularizate decât admi­tem în general. Fiecare dintre ele are ne­voi şi aspiraţii specifice. Aş spune că Transilvania şi Banatul sunt mai atrase de Occident nu din cauza structurii multiet­­nice a acestor teritorii, ci pentru că româ­nii înşişi de acolo s-au modelat într-un anumit fel. După cum fascinaţia exerci­tată de ruşi în Moldova e consecinţa pe­netrării de secole a fibrei autohtone de că­tre puternica iradiaţie a culturii slave. La rândul său, sudul e prelungirea coexisten­ţei cu levantinii, ridicată prin împrejurări istorice destul de neclare la rang de po­litică de stat. Anii comunismului, prelungiţi, pe a­­ceastă latură, până în ziua de azi, au ata­cat la rădăcină tocmai specificul, tocmai diferenţele - cât de creatoare! - dintre cei aduşi de istorie pe acelaşi teritoriu. Se glosează enorm pe ideea interesului na­ţional, însă nimeni nu e dispus să defi­nească acest nou ciomag ideologic apucat cu ambele mâini de tot felul de troglodiţi politici. Aşa cum e înfăţişat în luările de cuvânt ale diverşilor demagogi naţionali, nu e vorba decât de o horă primitivă în ju­rul unui uriaş ciolan asupra căruia s-au re­pezit haitele hămesite autointitulate „re­prezentanţi ai poporului“. Va trebui multă elocinţă să mă convingă cineva că revol­ta P.D.-iştilor lui Petre Roman e altceva decât excrescenţa unei respingătoare lă­comii organizate partinic. După cum în­căpăţânarea prostească a ţărăniştilor, sus­ţinând în ciuda tuturor evidenţelor, un prim-ministru profund incapabil e refle­xul de apărare al celui care nu renunţă la ciozvârta obţinută cu atâtea eforturi. Ce e, atunci, interesul naţional, ab­stracţiunea în jurul căreia întreaga viaţă a ţării se îmbulzeşte pe cele câteva hectare din inima Bucureştiului? Nu e decât o di­versiune ca oricare alta. Nu pentru că n-ar exista, abstract vorbind, un interes naţio­nal, ori pentru că ideea în sine ar fi inco­rectă. Ci pentru că în spatele nobilei sin­tagme se ascund cele mai mizerabile, mai respingătoare şi mai jalnice interese de tip mafiotic. Specializate mai ales în diversi­uni, ele reuşesc sistematic să abată atenţia opiniei publice de la problemele, grave şi reale, ale naţiunii de care se dezinteresea­ză, cu perfect cinism, tocmai tenorii aşa­­zisului interes naţional. Un aspect mai puţin vizibil al conflic­tului dintre Capitală şi Provincie este cel legat de învăţământul în limba maternă. N-am văzut încă pe nimeni să se revolte că în Bucureşti există un număr impresio­nant de şcoli cu predare în engleză, în franceză, în spaniolă, în germană etc. Insă am rămas şocat să văd că oameni, altmin­teri serioşi, îşi ies din pepeni că în cine ştie ce cătun din Harghita şi Covasna copiii nu vorbesc o boabă româneşte. So­luţia propusă de ei este cu totul falsă şi, în cel mai bun caz, demagogică Nu ştiu ca vreunul dintre aceşti apărători din oficiu ai dulcii noastre limbi naţionale să se fi în­trebat la ce i-ar folosi copilului din Poiana Fagului - Harghita sau din Zagon - Co­vasna să înveţe denumirea românească a dealurilor pe care le străbat de când s-au născut şi le vor străbate până la moarte, atâta vreme cât nici unul dintre relatorii interesului naţional n-au mişcat un deget pentru a-i oferi acelui copil şansa de a scăpa de viaţa semi-primitivă pe care o duce. E uşor să decretezi datorie de onoare învăţarea limbii naţionale a ţării în care trăieşti, atâta vreme cât nu eşti obligat să explici în ce constă onoarea respectivă Dacă ea se reduce la politica de până acum, adică de prăbuşire a nivelului de trai, ar trebui să-l invocăm, încă o dată, pe nenea Iancu: ,A se slăbi!“ Astfel de ata­curi la baionetă nu sunt, în cele mai multe cazuri, decât varianta hard a ponositelor lozinci împrumutate din repertoriul tradi­ţional bolşevic. Ele trădează aceeaşi men­talitate potrivit căreia Central dictează ne­condiţionat asupra Marginii, redusă la obligaţia de a trudi prosteşte, lăsând, cum spuneam, funcţiunile creierului în seama celor plasaţi în axis mundi, adică în preaj­ma sinistrului palat moştenit de la Ceau­­şescu. Avocaţii patetici ai obligaţiei morale de buchisire a geografiei şi istoriei în limba română uită un lucru: că învăţă­mântul de stat se face cu bani. Iar banii nu provin în exclusivitate din munca şi buzu­narele românilor. Ei provin şi din truda ungurilor, a germanilor, a ucrainienilor, a­ ţiganilor, a turcilor, tătarilor, macedo­nenilor, evreilor şi a celorlalte etnii. Şi atunci, de ce să ne transformăm noi, ro­mânii, în exploatatori ai altor etnii, în mici imperialişti ai interesului naţional? Pe lângă argumentele de bun simţ (care în România nu mai au demult cău­tare), există şi unul de natură practică să respingem atât opoziţia Capitală/ Provin­cie, cât şi argumentul întâietăţii etnice (re­ductibilă, aceasta din urmă, la o banală sârguinţă ginecologică), oricând anula­­bilă prin râvnă sexuală şi schimbarea pro­porţiei numerice. Nu argumentele inefa­bile trebuie să ne ţină împreună, nu erois­mul patriotard, ci interesul. Nu vagul ma­­nipulabil interes naţional, ci interesul fie­căruia dintre noi. Trebuie făcut în aşa fel încât ungurii şi germanii din România să nici nu viseze la altă ţară. Or, pentru asta e nevoie de eforturi mult mai mari decât trâmbiţarea triumfalistă şi demagogia vorbelor goale. Mioritismul, argumentul lacrimogen, vocaţia izolaţionismului (fie el prin invo­carea superbei limbi strămoşeşti), ascun­derea după nişte şabloane ideologice nu mai fac doi bani intr-o lume in care altele sunt legile existenţei. Exhibându-ne atât de mândri accentul dâmboviţean (alt ar­gument slab: e suficient să compari fru­moasa limbă românească, muzicală, uşor cântată, vorbită până la al doilea război mondial, cu dialectul răstit, ţigănizat, al miticilor de azi, pentru a-ţi pieri cheful să o transformi în etalon absolut), nu facem decât să ne automarginalizăm dramatic. Intr-o spectaculoasă încercare de a construi o teorie a identităţii, Leon Wie­seltier definea, în Against Identity, soci­­etatea americană drept una a „Individului multicultural“. El nega abordarea tradiţio­nalistă, potrivit căreia ,America e o soci­etate complexă a unor indivizi conturaţi în mod diferit, o societate multicultural de inşi monoculturali“. Or, spune Wiesel­tier, multiculturaliştii „n-au înţeles nimic din America. Izbânda americană nu e so­cietatea multiculturalâ, ci individul multi­cultural. Iar individul multicultural e cel de care se tem tribaliştii şi tradiţionaliştii (ei nu sunt întotdeauna aceiaşi). Identita­tea e promisiunea unicităţii - însă e o pro­misiune falsă“. Nu ştiu în ce măsură astfel de teorii se potrivesc la noi, adică în perimetrul în care unicitatea a fost exaltată până la amorţire („Noi, insulă de latinitate într-o mare slavă, noi, cei mai persecutaţi din întregul lagăr socialist, noi...“). Dar ştiu că multe din primejdiile lumii îşi au ori­ginea în absolutizarea lui unu. Mono­­culturalistul îi pretinde întotdeauna celui­lalt să fie asemeni lui, încercând să impu­nă cu forţa un model pe care-l consideră ideal, fără a-i percepe şi negativele virtuţi opresive. Or, ceea ce se întâmplă în acest moment în România e o tristă confruntare între modelul monocultural şi cel multi­cultural. Din nefericire, soluţia spre care pare a se îndrepta societatea românească e cea mai proastă dintre toate: izolarea in diversi­tate insă şi aici doar unul dintre ter­meni este exact: izolarea. Pentru că diver­sitatea nu e decât tiparul degradat, impus administrativ, al unei realităţi unice, de­curgând din poziţia hegemonica a Capi­talei. România literară S POST-RESTANT­ ANT,atât de multe şi de mi­gălos lucrate, dar nu neapă­rat mulţimea lor, şi nu neapărat migala, cu toate că şi acestea spun multe despre calităţile copilului bun care eşti, ci iubirea cu care mesajele tale pline de miez ajungându-ne de sărbători, ne-au mângâiat desăvârşit. Ne bucurăm mereu şi din toată inima de succesele tale, de medaliile şi diplomele, de recunoaşterea internaţională la concursurile la care participi cu desene şi poezie. Sincere felicitări şi La mulţi ani! (Sonia Cristina Coman, Constanţa) • Suferinţa morală, zbaterea în avatarul neputinţei de a o stinge, profundele ei consecinţe asupra sufletu­lui, apar­­ în poemul Dragoste şi ură într-o succesiune deprimantă. O con­statare lucidă, la rece, nu un lamento poetic îndulcit cumva cu imagini artiste care ne-ar consola. Expresia suferă uneori devieri de la sensul exact, autoarea fiind preocupata să haşureze cu ironie şi sarcasm situaţia, tonul interogativ transforma în exponate insuportabile durerile sufleteşti, lumea generatoare de râu e un muzeu prin care trecem profund implicaţi, ca victime, ca pacienţi fără leac. Relatarea fără zorzoane se face în versuri scurte. Ideea că omul pe cât se înruieşte, se prosteşte, decade, tinde spre dispreţul de sine, spre coşmar, şi spre autodistrugere. Fără a fi o reuşită literară, acest poem m-a convins de energiile, de disponibilităţile autoarei. Spuneam mai la deal că expresia sufe­ră uşoare devieri de la sensul vizat. Fragmentul „Suferinţa ne atrage/ O miro­sim şi fugim către ea/ Cu ambele mâini întinse/ O simţim intrând în noi/ învâ­­luindu-ne“, eu îmi îngădui să-l corectez, un pic, astfel: „Suferinţa ne adage/ Ii simţim de departe mirosul/ Şi alergăm către ea/ Cu braţele întinse/ O sim­ţim intrând în noi/ Dizolvându-se ca o otravă“. Dacă o mirosim, înseamnă că e lângă noi. Şi dacă e lângă noi, verbul a fugi (aici cu sensul clar de a te în­depărta prin fugă şi nu de a alerga către ceva) nu este, deci, cel mai nimerit. Şi ambele este în plus, mâinile, braţele, fiind două întotdeauna; în fine, a în­vălui este o acţiune care se petrece în exterior. Era valabil, ca sens separat în­tr-o succesiune logică, dacă aşezaţi în altă ordine versurile. Adică aşa: „O simţim întâi învâluindu-ne,/ (şi apoi) intrând în noi“. Cel de-al doilea text, Fugind de mine, poate fi luat ca un exerciţiu, dar fără efect pozitiv. Feriţi-vâ de jocurile minore. O să-mi spuneţi că şi Eminescu a cedat tentaţiei, cu du­ioşie şi graţie, însă în tovărăşia unui şoarece şi a unui purec, îmi aduc aminte că poetul nu i-a vânat nicidecum. (Agatha Cârstea, Bucureşti) • Cele două proze scurte, captivante, dense, convingâtore. Vocaţia dv. spre proză bate, viitorul cu siguranţă va fi plin de satisfacţii, de recunoaştere, de cărţi. Nu ştiu cum v-aţi descurca în nuvelă sau roman, dar bucăţile de mai mică întindere au tensiune narativă, au lipici, nu le poţi lăsa din mână, au un lirism care nu le strică deloc. Dacă versurile dee cândva, nu m-au impresionat, textele în proză în schimb au făcut-o acum. Fără să vă fac vreo promisiune, pot să vă îndemn să le publicaţi pe undeva, ori să intraţi cu cartea, dacă aceasta exista, într-un concurs de debut. Să fie rândurile acestea ca o primă recomandare! (Raluca Ioana Craiu, Bucureşti) • Grafia dv., destul de dificil de urmărit, nu a fost un obstacol în a duce până la capăt povestea surorilor Branca. Şi tot grafia specială, cu uneori semne omise sau numai schiţate, mi-a reamintit aerul primei povestiri pe care m­i-aţi trimis-o acum mai bine de un an. Atunci vag, dar acum confirmat îndeajuns, sentimentul că romanul ar fi genul în care, cândva, vă va fi dat să străluciţi. Un calm de miere ce acoperă cu sub­stanţa ei nobilă rândurile pe pagini. Povestea înaintează fără grabă punându­­te în posesia detaliilor nu altfel decât într-o ordine perfect gradată, cu tactici şi strategii de Şeherezadă. Senzaţia rară, că nici dv. nu ştiţi ce se va întâmpla cu personajele, cum va fi povestea lor. Din aproape-n aproape, gesturi, detalii de decor, mici dialoguri, secrete jenante dezlegate cu delicateţea inocenţilor surprinşi în exerciţiul pudorii lor indecise, ca şi când totul abia se întâmplă şi nu ai parcă dreptul să înţelegi până la capăt, să părăseşti locul, să nu aştepţi. Vă captivaţi cititorul dându-i sentimentul participării lui intense, rede, în economia povestirii. E aici un secret de creaţie asupra căruia îndrăznesc să vă atrag atenţia că mi se pare a fi valoros. (Ioan Pătraşcu, Constanţa) r ! România literară Director: Nicolae Manolescu Editată de: • Fundaţia "România literară", cu sprijinul Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă şi al Ministerului Culturii Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel (externe), Nina Pruteanu (corectură). Colaboratori permanenţi: Marina Constantinescu (teatru), Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (cinema), Ruxandra Dinu, Simona Galaţchi, George Şipoş (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Rodica Binder (Köln). Tehnoredactare computerizată­. Fundaţia "România­­literară" - Anca Firescu (secretar de redacţie), Mihaela Ivan. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia: Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 4072996100089. Cont în valută: B.R.D., filiala Pipera, 1520796100089. Mihai Pascu (director executiv), Elena Raicu(contabil şef), Corneliu Ionescu (şef serviciu difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Elena Ciupuliga (secre­tariat), Ionela Stanciu (asistent difuzare), Mihai Minculescu, Victor Ciupuliga (fotoreporter). E-MAIL:romlit@buc.soros.ro si romlit@romlit.sfos.ro HTPP://ROMLIT.SFOS.RO http://www.sfos.ro/news/romlit http://WWW.KAPPA.ro/NEWS/ROMLIT

Next