România literară, ianuarie-martie 1998 (Anul 31, nr. 1-11)

1998-01-14 / nr. 1

ISTORIE LITERARĂ Eugen Ionescu şi Eminescu Eminescu intra iniţial în sistemul de demonstraţie critică ionescian, aflat, după cum se ştie sub semnul negativismului absolut, al unui Nu vehement anihilator de esenţă nietzscheană. Acest bombardament polemic, nimicitor, îndreptat asupra unor ţinte precise, este doar factic, căci rafalele de focuri luminează şi mai puternic valorile: Eminescu, Creangă, Caragiale (Ion Luca şi Mateiu), la care se mai adaugă Nicolae Filimon, Anton Pann şi unii contemporani trataţi cu condescendenţă. Topografia literară prinde, după această operaţie nouficatoare, contururi clare şi stabile, în care altitudinile şi nivelurile de jos, munţii şi câmpiile netede sau accidentate sunt demarcate tranşant. Eugen Ionescu apare ca un topograf, al cărui teodolit măsoară cu precizie poziţiile, unghiurile, reliefurile, planurile. In lumina orbitoare a Nu-ului său „mărimile” se dezvăluie ca prezenţă sensibilă absolută sau ca absenţă totală. Rămâne doar ceea ce rezistă atacului furibund nihilist şi frondeur, ceea ce apare ca identitate sigură. Războiul cu toată lumea înseamnă şi pace veşnică cu unii, cu care războirea este practic imposibilă. Armele grele ale negării sunt lăsate jenant în jos, atacantul recunoscând, umilit, neputinţa atacului. Deşi spune, cu emfază negativistă, că genialitatea lui Eminescu e ,problematică şi că mai are ceva actualitate, marele poet rămâne figura literară suverană, totemică, în demonstraţia polemică piramidală a No-ului ionescian, Eminescu apare ca vârf luminiscent de argument suprem, în numele lui autorul Scaunelor concentrează cel mai mare potenţial de forţe demolatoare. Acţiunile de detractare, diminuare sau cel puţin de umbrire a valorii lui Eminescu sunt în câmpul axiologic ionescian - rapid şi strategic domolite, reprimate, ca, de exemplu, în identitatea contrariilor: „Pentru exerciţiul pe care mi-l propun aş fi putut alege un autor clasic, de pildă pe Eminescu. Lucrul acesta însă mi s-ar părea prea facil şi, oarecum, retoric. Eminescu este destul de mare pentru ca, prin definiţie, să poată fi uşor contestabil. Pe urmă, perspectiva istorică ce începe să ne despartă de Eminescu poate să faciliteze şi mai mult unele matrapazlâcuri optice” (Eugen Ionescu, Nu, Bucureşti, 1991, p. 223). Spulberând cu vehemenţă mentalitatea literară caracteristic românească, conform căreia „reţeta tehnică” ar fi superioară expresiei trăirii integrale, în care realităţile clare apar îngemănate cu cele obscure şi care materializează tragicul condiţiei umane, Eugen Ionescu invocă iarăşi modelul Eminescu: „întorcând omului spatele, poeţii şi literaţii români de după Eminescu şi aproape de zilele de astăzi (cu excepţiile inutil de amintit, căci se cunosc) nu au avut decât preocupări nici măcar de limbă, ci de limbaj literar. Frumuseţea limbii poetice la marii lirici nu este decât rezultatul unei incandescenţe lăuntrice, unei imense bucurii sau unei nesfârşite disperări, a unei iubiri universale sau a unei nelinişti adânci, a unei cutremurări, în literatura românească devenise scop în sine, stilistică etc., îndemânare, talent literar şi de aceea, adesea, limba poetică nu e decât un fel de vervă, injurioasă sau humoristică, retorică sau nu, ornată de imagini ingenioase, de gust mai mult sau mai puţin bun, în orice caz plastice, adică fără ecouri mari şi fără rezonanţe interioare, limitată la realităţi groase şi concrete, fără posibilităţi de transfigurare” (Eugen Ionescu, Război cu toată lumea, vol. I, Bucureşti, 1992, p. 116-117). Personalitatea lui Eminescu - unică, universală - e plăsmuită din marile nelinişti şi probleme existenţiale, din „măştile ontologice ale Lucrului în sine”cum va zice Ionescu într-o însemnare despre Kant. Configuraţia sa spirituală are metalul pur, deşi obţinut prin alchimia influenţelor. De aceea recurge la două amendamente în stilul său decis, categoric. Mergând, cu fidelitate, în cronica la cartea lui Tudor Vianu „Poezia lui Eminescu” (Viața literară, 1930, nr. 132), pe linia demonstraţiei îndrumării schopenhaueriene în domeniul scepticismului temperamental (autorul Lumii ca voinţă şi reprezentare fiindu-i „frate spiritual’), Ionescu remarcă părăsirea romantismului de tinereţe, clarificarea treptată şi cristalizarea în „farmecul dureros, dar metafizic” a atitudinii afective, în „pictura luminii cununată cu apa” a viziunii estetice şi a scepticismului în „desfacerea din rigorile civilizaţiei”. Acceptând determinarea poeziei şi filosofiei eminesciene prin poezia şi metafizica schopenhaueriană, Ionescu regretă însă nelămurirea diferenţei esenţiale dintre una şi cealaltă: „D-l Vianu trebuia să lămurească cum, deşi izvorând din filosofia lui Schopenhauer, atitudinea lui Eminescu rămâne lirică. Cum aceleaşi elemente, printr-o nouă alchimie, preschimbă natura însăşi a metalului” (Ibidem, p. 133), Ionescu pune, cu o oră mai devreme decât înşişi eminescologii, accentele necesare şi face delimitările cerute de natura însăşi a lucrurilor, în cronica la Viaţa lui Mihai Eminescu de George Călinescu (Azi, 1932, nr. 3-4) Eugen Ionescu reproşează autorului neintuirea tocmai a marilor nelinişti de ordin metafizic, calitatea de marcă a configuraţiei spirituale eminesciene: „Din neliniştea lui Eminescu este onorabil, d-le Călinescu, că aţi surprins neliniştea erotică şi cea sexuală; dar este o foarte regretabilă deficienţă că nu aţi intuit neliniştile mari şi semnificative” (Ibidem, p. 177). Chiar dacă circumscrierea vieţii interioare eminesciene la setea erotică şi la sexualitate ar avea un temei freudian, existenţa unui principiu dinamic amplificator şi augmentativ, care creează complexe sufleteşti nu poate fi nicidecum contestată. Eminescianul în materie de ontologie mitopoetică demonstrativă, Eugen Ionescu recunoştea fără dubii, în amurgul vieţii sale, din ce în ce mai intens colorat metafizic, influenţa modelatoare a poetului asupra sa: „...Am o mare admiraţie pentru marele poet EMINESCU. Ca toţi marii poeţi naţionali, el este intraductibil. Inspirat atât de romanticii germani, cât şi de poezia populară, Eminescu realizează o sinteză unică. Aş putea spune în mod decis că m-a inspirat, fie şi inconştient, împreună cu Creangă şi Caragiale. Sunt convingeri intime ale mele pe care leam destăinuit celor care m-au intervievat în ultimul timp” (a se vedea voi. nostru Spre un nou Eminescu, Chişinău, 1993, p. 272).V I N CE constă influenţa „inconştientă”a lui Eminescu asupra lui Eugen Ionescu? în configurarea absurdului teatmlui lumii (temă tipic eminesciană), în meditaţiile înfrigurate asupra Absolutului, Nimicului, „căutării intermitente”, asupra stingerii lumilor şi individului? Sau poate în înfruntarea măreţiei regale cu povara istoriei şi cu moartea, pe care o găsim şi în eminescianul Rege Lear? în conştiinţa alternanţei implacabile a bucuriei participării la Eternitate, care apare ca „o lumină orbitoare”, şi a prăbuşirii în chin şi disperarea în suprema instabilitate a Semnelor, care-i terorizează deopotrivă. Un patetism al nihilismului de sorginte metafizică străbate autoritar însemnările metafizice din Căutarea intermitenta : „...aceste plăgi ale neantului, aceste hăuri ale vidului, aceste riduri ale Nimicului, aceste uitări, în casa mea de oseminte, prin ferestrele deschise, prin golurile căscate, se-nvârtejesc vânturile, vijeliile, ale nopţii fără stele, cea neagră, sau o neagră eternitate, o neagră eternitate a absenţei” (Căutarea intermitentă, Bucureşti, 1994, p. 17). Deşi Ionescu se referă o singură dată la Eminescu, citând spusa unui prieten („Poetul român Eminescu zicea, în Rugăciunea unui dac: «Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă»“), Căutarea intermitentă e dominată suveran de un discurs narcisic învederat eminescian asupra Sinelui, Unului, Totului („Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”, spune Eminescu în Scrisoarea I şi expresia e reluată textual - inconştient? - în textul ionescian). „Eu nu sunt nimic. Eu nu sunt („eu“ nu exista decât prin celălalt, ceilalţi) totul. «Totul e în tot şi reciproc» nu e o simplă glumă. Trebuie spus, poate: totul este făcut din tot, totul este constituit, creat, de către tot. Sunt nimic, sunt tot, sunt absolutul, sunt nimic. Suntem neasemânători. Cu toţii, neasemânători cu semenii noştri. (Unul în tot, totul în unu. Totul şi fiecare în te miri ce.). Mă pun pe gânduri” (Ibidem, p. 50). Fie că detectăm coincidenţe textuale sau numai similitudini inerente dat fiind subiectul comun al meditaţiei, indiscutabil eminesciene sunt la Ionescu ardoarea readucerii şi reactivării trecutului prin concretitudinea şi certitudinea revelării prezentului („Risipiţi-vă, ceţuri ce-mi înconjuraţi trecutul, viaţa, vreau să exist în limpezime, atât cât mai trăiesc... Vreau să revăd feţele, cel, puţin în aparenţa lor, la apariţia lor. Da, cel puţin aşa cum leam văzut. Totul să-mi fie actual, prezent. Doresc ca ieri să fie astăzi. Şi ca aparenţele să-şi dezvăluie esenţa. Ca totul să fie pentru totdeauna revelat”. Ibidem, p. 10), deliciul recăderii în propriul sine („Recad în mine însumi, cu panicile mele’), dorinţe arzătoare de a convorbi cu Dumnezeu (în temeiul unei consubstanţialităţi hyperionice?) sau de a lumina cu reflexele vieţii superioare, cu lumina de sus viaţa cotidiană (= cercul strâmt), atracţia irezistibilă pentru mistica Luminii, deschiderea efectivă spre Celălalt ca protecţie pură a Sinelui („Celălalt este deschiderea mea”, spune Ionescu în sensul setei demonice după dulcele-i lumini din Scrisoarea V), conştiinţa participării la „identitatea universală” şi supunerii „aceleiaşi mişcări, aceleiaşi «curbe»,, universale , naştere, viaţă, moarte”... Toate aceste însemnări vorbesc despre eminescianismul de substanţă al viziunilor ionesciene. Eugen Ionescu aspiră, după exemplul lui Tolstoi, să se roage şi să se confeseze zilnic. Confesorul lui tainic a fost, am putea spune, Eminescu. Mihai Cimpoi IMPOSTURA (Urmare din pag. 12-13) CORTEGIUL impostorilor pare nesfârşit - şi am mai „tăiat” dintre ei, fără a-i absolvi însă -, ei proliferează şi, nedezvăluiţi, nesancţionaţi, îndeamnă la proliferare. Sub pelerina lor mincinoasă ascund şi în fond explică toată colcăiala din cutia Pandorei (frumoasa cutie ar putea fi simbol al imposturii), în care bolgie a Infernului dantesc sunt oare cazaţi? Cu impostura s-a început „tranziţia” şi cu ea continuă. Impostorul prin excelenţă era fostul dictator: el, şmecher paranoic, nu a răbdat pe nimeni cât de cât competent, moral şi neîncovoiat, care putea şi să împiedice ruperea de realitate. Rareori mediocrii acceptă în jurul lor - altfel decât în umbră - sau apreciază consiliile unor persoane cu adevărat competente. Nu atât „ideologia”, cât imixtiunea externă -complet depărtată de interesele şi de fapt de „valorile” interne, nu atât „regimul” ca atare, în abstract, cât politica înlăturării adevăratelor valori au dus la istoria cunoscută. Flagelul este intrinsec continuării aceloraşi strategii de „pâine-impostoare’, lipsa de competenţă mascată sub aroganţa imposturii, ca să acceadă la Putere şi ca să se menţină. Incompetenţa are nevoie şi de susţinerea externă - mafii, grupări politico-financiare de vârf, „servicii de informaţii” străine, sponsori ai violenţei sau interesaţi în marile afaceri oneroase, apel la acestea, recurgere la ele, acceptare. Problema viciilor ascunse în expresiile verbale aglomerate la punctul numerotat cu 1. este - pare truism, kitsch intelectual -: găsirea soluţiilor. Dar pentru a le găsi trebuie competenţă şi, desigur, bună credinţă - însă tocmai acestea sunt tipsurile mascate de impostură. Orice epocă tulbure „zămisleşte monştri” - vorba lui Goya, referindu-se la „somnul raţiunii”, ceea ce nu e departe de una dintre cauzele tolerării impostorilor. Dar când epoca este vitală pentru o ţară, când ea durează iar monştrii sunt numeroşi, impostura devine o cheie de asemenea vitală pentru întreţinerea sau îndepărtarea calamităţii. Adesea, impostura (sub diversele forme şi grade) şi Puterea (sub variatele ei ipostaze) sunt legate. Dacă „mirosul Puterii”este teribil de excitant, de aţâţător al poftelor, „gustul” ei pare şi mai feroce, până la monstruozitate, poate deforma complet profilul psihologic al persoanei umane. Desigur, tocmai persoanele - zise greşit, pe plan social, „personalităţi”- lipsite de curajul răspunderii, de reală sinceritate şi de onestitate, de moralitate şi de modestie neprefăcute, de calitatea de a fi justiţiari la scara umanităţii, nu a propriei individualităţi, înzestrate cu statură morală sau intelectuală mediocre sunt cele mai vulnerabile la transformări maligne, până la mutaţii. 9.IX.1997 14 România literară ---------- ■