România literară, ianuarie-martie 1998 (Anul 31, nr. 1-11)

1998-01-21 / nr. 2

rilenică şi ranscendenţa Eliade însuşi figurează „două Româ­nii“: prima simbolizată de Eminescu şi alţi „mari români“ (Bâlcescu, He­­liade Rădulescu, Hasdeu), care au „geniu etnic“, creator, „necritic“­ şi „mistic“; a doua, însă, ursită subdez­voltării, întrucît ar fi, chipurile, inhi­bată, de Maiorescu şi Caragiale prin spiritul lor critic. Reacţiile de ura îm­potriva lui Caragiale ţîşnesc şi astâzi într-un mod surprinzător de acut, invi­tat să participe la o carte de comentarii caragialiene, ultimul mare editor al lui Eminescu, om altfel de o delicateţe şi o civilitate desăvîrşite, a replicat brusc iritat: „Poate ca să-l înjur de mama!“. E interesant de semnalat că judecă­torii de tipul P. Marcu-Balş, N. Davi­­descu şi comp. introduc ca proba de diferenţiere a marilor clasici o grila decisiva: atitudinea lor faţa de Dum­nezeu. In acest sens, Eminescu şi Creanga, fiindcă sînt „animaţi etni­­ceşte“ şi „autohtoni“, ar palpita de „fior religios“, în vreme ce Caragiale, neaderent la spiritualitatea româneas­că, ar fi, în consecinţa, şi complet des­­cojit de un asemenea fior metafizic. P­ENTRU a vedea cît de abe­rante şi goale de conţinut sunt asemenea scheme dis­criminatorii, nu strica să folosim în mod concret aceasta grilă, revâzînd relaţiile dintre om şi transcendenţa din perspectiva tripartită a lui Eminescu, Creanga şi Caragiale. In cazul lui Eminescu, punctul cel mai de sus al relaţiilor dintre om şi transcendent îl cristalizează o anumita secvenţa din Sărmanul Dionis. Aceea în care Dan­ Dionis descoperă uluit că tot ceea ce îi trece prin minte se materializează instantaneu, că „tot ce gîndesc eu îngerii împlinesc în clipă“, fapt ce îl face sâ nu-şi mai poată cenzura ispita lucifericâ, deoarece „Se zice ca Dia­volului înainte de câdere i-ar fi pleznit în minte această obscură idee şi de aceea a căzut“. Miraculoasă este „această armonie prestabilită între gîndirea lui proprie“ şi lumea Ce se naşte pe măsură ce proiectele sale se desfira ca un ghem. Sub masca regre­sivă a călugărului Dan, Dionis este surprins în primul stadiu al crizei faustice: el răsfoieşte cartea lui Zo­­roastru asemeni lui Faust, care, des­­chizînd cartea de astrologie, e strălu­minat de revelaţia fixată în versul 439 al poemului dramatic goethean: Bin ich ein Gott? („Sunt eu un zeu?“). Revelaţie care la Dionis, „ateistul su­perstiţios“, ia o turnura şi mai neechi­­voca, şi mai radicală: „Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne...“. Simptomatica pentru „nesănătosul“ romantic timpuriu, pentru ideologia şi mistica eului dominator, nuvela emi­nesciană conţine un înalt fior specula­tiv, dar în nici un caz şi unul religios. Naratorul şi Dionis, îmbibaţi de cul­tură filosofică, sunt halucinaţi care văd idei, dar repercusiunile acestora nu le zdruncina cu adevărat fiinţa, după cum nici nu au efect în vreo realitate substanţial demonizată. Suferinţa e aici doar mimată: poză romantică. In­teresul râmîne tocmai de aceea pur teoretic. Şi, în acest sens, intuiţia ex­traordinară pe care o conţine nuvela eminesciana e aceea a cenzurii trans­cendente blagiene, ce intră automat în funcţiune pentru a reteza impulsul de­miurgic al umanului: „Cum! sunetul unui clopot urieşesc - moartea mărei, căderea cerului - bolţile se rupeau, jumulţul lor albastru se despica, şi Dan se simţi troznit şi afundat în ne­mărginire“. L­A CREANGĂ, secvenţa cea mai revelatoare în pri­vinţa relaţiei cu transcen­dentul se afla, bineînţeles, în suculen­ta poveste a lui Ivan Turbincă. La un moment dat, Dumnezeu îi transmite Vidmei, adică Morţii, prin intermediul lui Ivan, ca ordona „sâ moara trei ani­­de zile de-a rîndul numai oameni bâ­­trîni, aşa ca tine...“. E clar ca, „zîm­­bind cu bunâtate“, Dumnezeu îl con­damna la moarte cu aceasta ocazie şi pe Ivan. Porunca Domnului include o tentaţie implicita pentru om: ori ac­ceptă, supus, să moara odată cu acel şir de „oameni bătrîni“, ori se răzvră­teşte, încâlcind, totodată, capricioasa voinţă divină, în ordinul transmis cu zîmbetul pe buze există o provocare iar Ivan o înţelege ca atare - „Bine, Doamne, zise Ivan, uitîndu-se cam lung la Dumnezeu“ - şi reacţionează prompt. Cum asemeni rudei sale aro­mâne Kir Iani Tastrulia, nici Ivan „nu ştia multe“, el schimbă în aşa măsură cursul firesc al lumii, încît Vidma, sătulă sâ tot roadă copaci bătrîni ori copaci tineri, exclamă cu năduf: „Bi­ne mi-ar păre sâ-l văd şi pe Dumnezeu într-o zi, cît e de mare şi puternic, în turbinca lui Ivan; ori de nu, macar pe Sfîntul Petrea; numai atunci mi-ar crede ei mie“. Scandaloasa idee că Dumnezeu însuşi ar putea ajunge în turbinca lui Ivan circumscrie o situa­ţie epică virtuală, al cărei izvor sub­teran se află într-o faimoasă schemă logică medievală. E vorba despre teza atotputerniciei limitate a lui Dumne­zeu sau despre argumentul împotriva omnipotenţei divine, formulate în mod dilematic: Dacă Dumnezeu poate să facă o piatră atît de mare încît să n­­e poată ridica, el dovedeşte că nu este omnipotent; dacă nu poate face o ase­menea piatră, el dovedeşte tot că nu este omnipotent; ori face, ori nu face o asemenea piatră, Dumnezeu nu este atotputernic. Situaţia epică fundamen­tală din Ivan Turbincă reflectă tacit tocmai această schemă arhetipală. Dumnezeu, „văzînd pînâ unde merge îndrăzneala lui Ivan, a început a se cam lua şi el pe gînduri de năzdrăvă­niile lui“ şi, în consecinţă, îi anulează puterea nemăsu­rata, „luîndu-i tur­binca din stapî­­nire“. Or, tocmai prin acest gest, Dumnezeu îşi in­firmă omnipoten­ţa. Schematizată dilematic, relaţia dintre uman şi divin arată astfel în povestea lui Creangă: A. Dacă Dumnezeu nu-i ia înapoi turbincă, s­­ar putea să pro­beze faptul că nu este omnipotent. Căci se prea poate ca, la un moment dat, „nebunul“ de Ivan, nemulţumit de vreo porunca divina, să decidă fu­rios: Paşol na turbinca, Doamne! şi astfel însuşi Dumnezeu să fie silit, împotriva voinţei sale, să se înghesuie în turbincă, iar bătrînul soldat sâ se trezească în locul lui pe tron. B. Dacă Dumnezeu îi ia lui Ivan turbinca, do­vedeşte iarăşi câ nu este omnipotent. Câci prin gestul sau probează ca se te­me de posibila răzvrătire a „ne­bunului“, care, oricum, s-a „făcut prea nu ştiu cum“, că, deci, se teme câ ar putea ajunge şi el în turbinca. De aici şi concluzia inevitabilă: fie că îi ia lui Ivan turbinca, fie ca nu i-o ia, Dumnezeu nu este atotputernic. Ş­I SĂRMANUL Dionis, şi bietul Ivan răspund pro­vocării arhetipale conţinute in invitaţia Eritis sicut Deus, ei răspund ispitei de a fi ca Dumnezeu, cristalizată încă în Facere (3/ 5) şi reactualizată, cu jovialitate, de Mefis­­to şi substituţii săi. Relaţia dintre om şi transcendent se desfăşoară în trei trepte: întîi, provocarea omului, aţî­­ţată, „zîmbind cu bunătate“, de însuşi Dumnezeu; apoi, căderea în ispită: „Oare nu se mişcă lumea cum voi eu?“ şi, în fine, necesara cenzura tran­scendenta, urmată, firesc, de expulza­re. Cu alte măşti, aceeaşi piesă a sce­nariului originar. Ilustrind, cu strălu­cire, acest proces, Eminescu şi Crean­gă se revelă drept ceea ce şi sunt de fapt: nişte martori suspecţi, dar nu în sensul prim sugerat de Cioran, ci în acela al nespecificitaţii lor locale. Căci nu e nimic „autohton“ aici în scenariul originar; de aceea Eminescu consună cu Goethe, după cum, dato­rită structurii sale mentale arhaice, Creangă se prinde, inconştient, într-o reţea cu înalt timbru speculativ, întreţesută de sfîntul Ieronim, dialecti­­cienii medievali şi Petrus Damiani. Abia la capâtul poveştii lui Ivan pustiul vieţii fără de moarte aduce şi un accent acut de înfiorare religioasa: „Guleaiu peste guleaiu, Ivane, câci altfel înnebuneşti de urît...“. I­N RELAŢIA cu transcenden­ţa, Zoroastru-Dan-Dionis es­te, însâ, un arheu iar Ivan, omul generic al poveştilor. De unde şi o anume absenţă a suferinţei, care ur­mează normal după un asemenea im­pact. Or, abia odatâ cu Caragiale în ecuaţie intra cu adevârat omul con­cret, adicâ omul comun prins în viaţă comună, anonimă. Cum ar spune Georg Lukács, omul vieţii cotidiene. Situat, deci, în spaţiul public, prozaic, al banalităţii de zi cu zi. Or, fapt uim­itor, tocmai în zona aceasta a cotidian­­ităţii, în imediaţia ei, se simte, pe ne­aşteptate, cum „mai sufla încă zeii peste noi“. Adicâ chiar şi în berării, şi în băcănii, şi în birourile marilor şi micilor administraţii, fiindcă „şi în acele locuri se afla zei“. Sărmanul Dionis şi bâtrînul Ivan Turbinca re­prezintă cazuri simbolice ale unei răz­vrătiri arhetipale, cu îndreptăţire cen­zurată şi pedepsită; în schimb, oame­nii obişnuiţi din Momente, în spon­taneitatea vieţii cotidiene, vieţuiesc doar în cercul strimt al condiţiei lor de oameni obişnuiţi, fără a le trece prin minte s-o depăşească. Cum aflăm, din Inspecţiune, ei nu rîvnesc sâ fie ca Dumnezeu, ci - ca „nişte inferiori“ - se supun „naturalei constrângeri“ pe care trebuie s-o simtă faţa „cu un superior“. Şi tocmai de aceea, într-un mod complet nejustificat, omul devi­ne aici o victimă a manifestării unor forţe cu comportament incomprehen­sibil. Profund religios, nenea Anghe­­lache nu cade nici o clipâ în ispita de a se confirma de unul singur ca „func­ţionar corect“, ştiind prea bine câ a­­ceastă confirmare nu are dreptul să i-o acorde decît „inspectorul finanţiar“, adicâ superiorul său cu o aură sacrali­zată. Incoruptibil, Anghelache res­pectă, fără s-o ştie, învăţătura sfîntului Pavel, după care „inferiorul îşi ia binecuvîntarea de la superior“ (Evrei 7­7). (Continuare în numărul viitor) România literară 13

Next