România literară, ianuarie-martie 1998 (Anul 31, nr. 1-11)

1998-01-21 / nr. 2

12 România literară Ion VARTIC Sărmanul Dionis, Ivan Ti Lefter Popescu faţă cu ...şi în acel loc se află zei. Heraclit IE în prezenţa spiritului critic, fie în absenţa acestuia, circumscriind cultura şi civilizaţia românească, ajungem inevitabil, în virtutea unei tradiţii perimate dar încă atît de persistente, sâ-l contrapunem pe Eminescu lui Caragiale, şi invers. Faptul e revelator pentru mentalitatea noastră de cultură mică, deoarece o asemenea operaţie reducţionistâ de degajare a două vîrfuri contrastante este, practic, imposibilă în marile culturi europene. Acest binom fundamental al culturii române s-a cristalizat, în primul rînd, datorită comentariului memorialist al lui Ioan Slavici, care, în calitate de martor avizat şi credibil, îi fixează polar pe Caragiale şi Eminescu într-o adevărată viaţă paralelă, rezumînd „felul lor de a concepe viaţa“. E greu de spus dacă la Slavici - a cărui instrucţie e profund germană - avem de a face doar cu o intuiţie pură ori, dimpotrivă, cu una declanşată şi consolidată de faptul că posibilului binom Caragiale-Eminescu i se poate detecta un arhetip modelat şi consacrat, cu multa vreme înainte, de către Goethe. Modelul binomului românesc se poate găsi în capitolul al optsprezecelea din partea întîi a Anilor de ucenicie... goetheeni, în care sînt circumscrise, schematizat, prin intermediul celor doi artişti - Serbo şi Wilhelm Meister - două tipuri antitetice de creatori şi gînditori. Primul, Serbo, „se obişnuise în conversaţie să facă pe sofistul într-un mod fin, pe jumătate ironic, pe jumătate glumeţ, şi să zădărnicească astfel orice schimb serios de idei. Mai ales faţă de Wilhelm Meister avea acest obicei de îndată ce prietenul nostru voia să înceapă o dezbatere despre probleme teoretice, generale, ceea ce i se întîmpla adesea (n.n.: să ne amintim, din memoriile lui Slavici, de „generalităţile“ pe care Caragiale le acuză la Eminescu ori de felul cum îl aţîţa cu sintagme scandaloase de tipul „drept să-ţi spun, mie Kant al tău mi se pare un mare moftangiu“). Cu toate acestea, (Serlo şi Wilhelm) erau foarte bucuroşi să se vadă, căci felul lor deosebit de a gîndi făcea ca discuţia să fie mai însufleţită. Wilhelm voia să deducă totul din noţiunile pe care le intuise [...]; pe scurt, el trata toate cît se poate de serios. Serlo, dimpotrivă, lua lucrurile foarte uşor şi, fără să răspundă vreodată direct la o întrebare, ştia, printr-o istorioara sau o glumă, să dea explicaţia cea mai nostimă şi mai mulţumitoare şi să instruiască pe cei de faţă, amuzîndu-i în acelaşi timp“. Toată viaţa paralelă construită de Slavici se află comprimată în Textul goethean. De la felul cum cei doi „se căutau unul pe altul şi se bucurau cînd puteau să petreacă un ceas, două împreună“, la acela cum Caragiale „îl zgîndărea pe Eminescu, puindu-se în pizmă cu el“ şi pînă la acela în care discursului serios şi sistematic al poetului i se opune jocul sofistic şi spiritul de contrazicere al dramaturgului („Cum am mai putea să discutăm dacă am fi amîndoi de aceeaşi părere?“). De altfel, debutul Sărmanului Dionis - în care „metafizicul nostru“ justifică desfăşurarea ulterioară a evenimentelor printr-o reţea de reflexii şi raţionamente preliminare, deductive - este întru totul ilustrativ pentru Eminescu - Meister, în vreme ce istorioarele „triviale“ şi profane, cu concreteţea lor aparent pură, din Două loturi, Inspecţiune sau Cănuţă, om sucit sînt simptomatice pentru Caragiale-Serb. LA GOETHE şi, în mod subsecvent, la Slavici, capetele binomului râmîn în echilibru, cei doi se feresc să aplece cumpăna într-o parte sau alta, respectînd în egală măsură şi pe creeatorul de tip Serbo, şi pe cel de tip Meister. E tocmai ceea ce nu s-a întîmplat ulterior la noi, căci, din cele mai diverse motive (unele mereu conjuncturale), cumpăna a fost aplecată tot mai tare şi mai periculos în favoarea unuia singur, a lui Eminescu, bineînţeles. Linia de echilibru s-a tulburat şi s-a desfigurat astfel aproape iremediabil. Sîntem încă şi astăzi moştenitorii unui binom degradat, în care „păcătosului“ şi „neseriosului“ Caragiale îi este opus „sfîntul“ şi „seriosul“ Eminescu. Cum s-a ajuns aici nu e greu de descoperit. Şi putem înţelege şi mai bine distorsiunea produsă în binomul fundamental al culturii noastre prin intermediul unei reflexii tîrzii, din perioada franceză, a lui Cioran. Acesta susţine că nu poţi cunoaşte în mod real o ţară decit prin familiarizarea cu scriitorii ei de mîna a doua, fiindcă numai aceştia îi reflectă adevărata natură. Ceilalţi scriitori, aceia de prim rang, „denunţă sau transfigurează nulitatea compatrioţilor lor: ei nu vor şi nici nu pot să se pună pe picior de egalitate cu aceştia. Sunt martori suspecţi“. Chiar în timp ce citeam pentru întîia oară această meditaţie, mi-au venit instantaneu în minte Eminescu şi Caragiale şi m-am gîndit că afirmaţia lui Cioran este specifică pentru un român, care are engrama binomului în creier. Căci doar în culturile mici cu vîrfuri singulare, ce denunţă sau transfigurează, de genul Ibsen-Bremson şi Caragiale- Eminescu - lucrurile pot fi despărţite atît de clar şi de uşor în două zone antitetice. (E greu, în schimb, să reduci marile culturi la doi poli atît de tranşant circumscrişi prin disjunctivul „sau“.) Treptat în interiorul binomului românesc, linia de echilibru s-a distorsionat, întrucît celor doi termeni le-a fost retras statutul egal de martori suspecţi. Pentru că ne transfigurează, fie chiar şi în virtutea viziunii sale regresiv utopice, lui Eminescu i s-a creat aura de martor credibil şi inatacabil, întrucît sacralizat, un adevărat totem al spiritualităţii noastre. In schimb, Caragiale, care ne zeflemiseşte şi denunţă, e arătat cu degetul ca martor suspect, pentru că nu convine nimănui, nici „românilor verzi“ ce ţipă dintotdeauna „jos Străinismul!!“ şi pe care îl apucă aşa de tare emoţiunea ori de cîte ori aduc vorba despre „ţărişoara“ lor, nici bonjuriştilor eterni care ne avertizează încruntaţi că Europa stă „cu ochii aţintiţi asupra noastră“ şi ne învaţă ce trebuie să facem „pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice de pândă...“. Frumuseţea armonioasă a binomului imaginat de Goethe se schimonoseşte cumplit sub acţiunea remodelatoare a mentalităţii noastre, mărginit narcisiace, oripilată de ideea de a se privi în oglinda spiritului critic. Aşa ajunge însuşi Noica să proiecteze un „românesc“ anticaragialian, dar, vai, atît de abuziv şi fantasmagoric proeminescian. Iar o amintire a Profirei Sadoveanu mi se pare extraordinar de semnificativă pentru mentalitatea românească, depăşind cu mult statutul de simplă scenă familială, deşi părintele ei îi explică, cu binişorul, că nu-l suportă pe Caragiale, deoarece acesta „îşi bate joc de toţi şi toate“ şi nu e „om“, fiica, încăpăţînată, continuă să repete că scriitorul ei preferat rămîne autorul Momentelor, în consecinţă, Sadoveanu-tatăl încheie scurt controversa, aplicîndu-i, Profiriţei, argumentul suprem: o palmă straşnică, „grea şi arzătoare“. în această privinţă, Clujul contemporan - tocmai acel Cluj atît de iubit şi de admirat de Caragiale! - e şi el extrem de ilustrativ prin comportamentul său: în fiecare ianuarie şi iunie, grupuri pioase se îndreaptă, cu pasul hieratic, spre statuia lui Eminescu, spre a depune coroanele de flori; niciodată, însă, şi la statuia lui Caragiale, părăsită într-un parc mizer, unde, de fapt, nenea Iancu rămîne în elementul lui, printre ţaţe, boanghine, beţivi, Rostogani şi diverşi domni Goe ce se dau în scrînciob... De altfel, tot la Cluj, la sfîrşitul anilor ’80, un prorector, istoric de meserie, a interzis, cu „dignitate magistrală“, un spectacol studenţesc Caragiale, deoarece „toţi ungurii se bucură că-l jucaţi pe ăla care şi-a bătut joc de români“. IMPTOMELE deformării modului de a recepta termenii binomului nostru esenţial se cristalizează, cred, la sfîrşitul anilor ’20. Acest fapt se vede foarte bine dintr-un articol programatic, publicat în Gîndirea, de către Petre Mar- cu-Balş {pe vremea cînd nu devenise încă Petre Pandrea). Eseistul despică aici, abuziv, cultura română în două. Pe de o parte, ar exista creatorul şi gînditorul „cu atitudine «Caragiale»“, greu de păcatele ce-i sînt enumerate, cu o dezinvoltură iresponsabilă, ca mărgelele pe-o aţă: „irespectul valorilor absolute, o stearpă logică, o presupusă claritate ce mutilează realitatea, un criticism pînă la absurd“. E curentul critic, fundat pe junimism (adică, maiorescianism) şi pe caragialism, şi care, fiind „ateu, uscat şi zâmbitor“, trebuie lichidat (împreună cu reprezentanţii săi: Zarifopol, Ralea ş.a.). Pe de alta, după Petre Marcu-Balş, ar exista curentul opus, acela aşa-zis creator, al gînditorului şi artistului cu atitudine „Eminescu“, exemplificat prin lanţul „Pârvan-Motru-Iorga-Creangă“; toţi aceştia sînt „neguroşi, instinctivi, autohtoni şi mistici“, avînd întipărite ca însemne de nobleţe „blestemul neliniştii lăuntrice şi fiorul religios“. Viziunea programatică a lui Marcu Balş şi comp., din nefericire, cu bătaie lungă în modul nostru de a gîndi, e, să recunoaştem, cam sinistră. Exclude spiritul critic, logica, intuiţia relativităţii axiologice, claritatea şi aspiraţia spre formă, pe motiv că toate acestea n-ar fi „autohtone“ şi ne-ar opri accesul la profunzimea realităţii. Exalta, în schimb, „negustorul“, adică informul, haoticul, inconştientul şi „valorile absolute“. La Goethe şi, apoi, la Slavici, termenii simbolici ai binomului se îmbină şi se întregesc armonios, la un Marcu-Balş şi comp., aceiaşi termeni se resping, dezaxînd linia de echilibru a culturii şi civilizaţiei româneşti. MODUL de gîndire extremist îi opune pe „neguroşii“ şi „misticii“ Eminescu şi Creangă „ateului, uscatului şi zîmbitorului“ Caragiale, care - întrucît inapt de „fior religios“ şi absolvit de „blestemul neliniştii lăuntrice“ - n-ar fi „autohton“. Pentru că prin spiritul său critic dizolvant, el ar descărna lumea românească, iar prin impulsul clasic către claritate ar pluti doar la superficia realităţii, fără să fie în stare să-i sondeze adîncimile iraţionale. în ciuda atîtor exegeze ce dovedesc contrariul, clişeul acesta rezistă în continuare - adevărată buruiană culturala - neputînd fi stîrpit, avîndu-şi rădăcinile bine înfipte în mentalitatea noastră. Chiar dacă nimeni nu mai îndrăzneşte astăzi să folosească direct formulele acuzatoare ale lui N. Davidescu, ecoul lor persistă într-un fel nebulos tacit: Caragiale, care nu este „animat etniceşte“ în opera lui, rămîne doar „un inteligent călător străin“ ce revelă inaderenţa lui la spiritul românesc, trebuind expulzat, întrucît „cel din urmă ocupant fanariot“. De altfel, la aproape zece ani după articolul lui P. Marcu-Balş, Mircea F