România literară, aprilie-iunie 1998 (Anul 31, nr. 12-25)
1998-04-15 / nr. 14
REVISTA de REVISTELOR Ioana INTERBELICE Pârvulescu ■ w Interviuri fără reportofon TONUL extrem de natural al interviurilor interbelice se explică probabil prin lipsa reportofonului. Ce se pierde în precizie şi viteză, se cîştigă în intimitate. Fără reportofon, vocea din gazetă “sună” mai prietenos, iar fără blitz, trăsăturile interlocutorului sînt mai expresive. Pe la jumătatea deceniului 3, la Mişcarea literară lucrurile se petrec cam aşa: tînărul Felix Aderca - are, în 1924, 33 de ani - stabileşte o întîlnire cu unul din scriitorii momentului. Convorbirile cu acesta se poartă fie acasă la scriitorul respectiv, fie într-un decor familiar acestuia. De aici două avantaje: cadrul il încadrează în cel mai fericit mod pe cel intervievat şi îi dă o certă degajare. Ca orice reporter bun, Aderca ştie să profite de o întîlnire întîmplâtoare, de un moment de răgaz al cine ştie cărei personalităţi pe care s-o transforme în interlocutor de primă pagină. Omul potrivit la locul potrivit NTERVIU înseamnă, etimologic, întrevedere, aşadar privirea îşi are rolul ei, deloc neglijabil. De obicei Felix Aderca e însoţit în aceste vizite de Marcel Iancu, aşa cum ziaristul de azi e însoţit de fotograf. In timp ce Aderca se străduieşte să contureze portreti de cuvinte, Marcel Iancu desenează chipul ori silueta interlocutorului. Chenarul tabloului e ales întotdeauna cu grijă de intervievator. Aderca începe foarte diferit: descrie casa, anturajul, nu evită nici latura anecdotică a omului din faţa sa, prezintă volumele din biblioteca acestuia, vorbeşte despre sentimentele pe care i le inspiră. Ton sincer, impresie de autenticitate. In genere, în aceste chenare introductive se simte prozatorul Aderca. Sîmbătă 22 noiembrie 1924, apare convorbirea cu E. Lovinescu, consemnată într-o zi de cenaclu, în decorul cunoscut de toţi “sburatorii”: “Casa, ca şi viaţa d-lui Lovinescu au dobîndit ceva din însuşirile mai sus amintite [fermitate, ironie, politeţe n.m.]: mica universitate din Câmpineanu 40, unde nu se dau nici bile, nici premii, dar care trăeşte graţioasă şi pasionată de vreo cinci ani, atrage toate libelulele literare”. Gazetarul se prezintă la ora 5 p.m. şi, cuprins de o bruscă timiditate, se gîndeşte să renunţe. Privirea îi rămîne însă agăţată de două fotografii, simţite ca punţi salvatoare: “Una, mai mare reprezintă falanga literară care a pornit cam în acelaşi timp: Corneliu Moldovanu, cu mustaţă negră, groasă; Al. T. Stamatiad, svelt ca un palicar, cuceritor ca un Lohengrin; doamna Kamabatt, slabă; doamna Gârleanu, oacheşă; d. Kamabatt cu un obraz ca o pituşcâ, moale; pictorul Satmary, cu picioarele pe o pălărie de pae şi o donicioară pe umăr, Gârleanu, cu ochi de prinţ persan şi mustăţi elegante, de lăutar, duminica; Dragoslav, ca un chirigiu travestit în notar; d. Minulescu, ca o tînărâ cuconiţa cu ochelari la bal mascat, cu un braţ leneş de gîtul d-lui Lovinescu, june seminarist... în fund, slab, Liviu Rebreanu, cu faţa de publicist flămînd, cu pălărie tare, negră, de funcţionar de stat...” Ce s-o fi întîmplat cu această fotografie? Cea de-a doua, mai mică, reprezintă un grup de prieteni, în jurul focului, dar privitorul nu-l numeşte decît pe Victor Eftimiu, ţinta unei ironii. Aderca simte colaborarea hazardului (“maestru regisor”) în confecţionarea decorurilor pentru întîlnirile sale: “Pe C. Râdulescu-Motru l-am surprins tocmai în epoca scandaloasă a paşapoartelor (sic!). Vrăjmaşul din totdeauna al politicianismului şi cavalerilor de industrie ai vieţii sociale [escrocii n.m.] a vorbit astfel în cea mai potrivită cutie de rezonanţă. Pe d. M. Dragomirescu abea liberîndu-se de admiraţia candidaţilor de docenţă, înscrişi cu asiduitate la Institutul de Literatură”. Mai stranii sînt decorurile alese de hazard în cazul poeţilor: “Pe d. Octavian Goga, în haliul lui Athénée Palace, suflet dîrz, naţional, în palatul lustruit al cosmopolitismului pofticios”, nici Lucian Blaga nu scapă ironiei “soartei”: “...mă întreb ce caută Lucian Blaga, cel mai de preţ colaborator al revistei Gândirea, la expoziţia internaţională de pictură, sculptură, picto-poezie, desen şi mobilă constructivistâ, unde va trebui să stăm de vorbă? (...) Sunt hotârit să întreb orice, să nu înţeleg nimic şi la cel dintîi prilej să renunţ”. Lucru care, desigur, nu s-a întîmplat, căci intervievatorul a pus întrebări cuminţi, a înţeles, pare-se, totul şi n-a renunţat decît după ce a adunat suficient material pentru rubrica De vorbă cu... Dacă prozatorul Aderca, cel din introducere nu poate fi ignorat, gazetarul, în schimb, e o prezenţă discretă, iar întrebările sale nu sunt reproduse. Interlocutorul e cel care va fi pus în valoare, râspunsul e mai important decît întrebarea şi trebuie doar punctat cu subtitluri care să atragă atenţia, fără a deforma mesajul: rubrica De vorbă cu... este ţinută, din vîrful condeiului, de un gazetar profesionist şi modest. Probabil că Aderca scria foarte repede, ca un grefier, între interviuriliografia şi bibliografia lui Grigore Tăuşan (1874-1953) scriitor, gînditor şi publicist uitat astăzi, merită din plin un interviu. Intre scrierile sale publicate pînă în 1925 se numără: Opiniile unui singuratic, Trei studii foosofice (Problema comicului la Bergson, Importanţa şi metoda istoriei economice, De la Kant la Einstein), ‘Evoluţia sistemelor de morală, Filosofia lui Plotin. Gazeta lui Rebreanu titrează: Un sfat al lui Titu Miorescu - în apropierea lui Bergson - Ispita Africei - Viaţa în plin! - Ziarul zilnic să devie un factor de educaţie şi cultură - Religia Muncii! Sunt capitolele din biografia lui Tăuşan (curriculum vitae cum spune chiar el) prin care vrea să prezinte cititorilor un “document omenesc cu valoare generică”. Curiozitatea stîrnitâ de asemenea etichete e potolită, uneori cu frustrări (titlul promite mai mult decît dă fragmentul de sub el) la citirea convorbirii. Sfatul primit prin viu grai de la Maiorescu este: “Să citeşti capodoperile lumei în original”, iar metoda învăţată de la acelaşi maestru e aceea a sistematizării, a ordonării: “Lui [Maiorescu n.m.] îi datorez structura mentală prin care judec lucrurile, cari, infinit de variate, sunt enorm simplificate cînd se clasifică”. Capitolul Bergson este a doua etapă a formării spirituale: “în acel moment eram bogat şi trăiam la Paris, unde audiam pe Bergson şi îi prezentam modestele mele studii asupra lui Alexandru din Afrodiza şi asupra lui Jamblic, asupra tuturor acelor ciudaţi mistici ai lumei orientale, în villa din Montmorency, de lingă Paris, unde uriaşul gînditor trăia anemic, bolnăvicios, lucrind mereu...” Capitolul Africa este tot unul de tinereţe. Refuzând să se facă profesor secundar (“căci îmi era teamă de rutină”), Grigore Tăuşan pleacă la Bruxelles pentru a face studii de drept. Aici intervine ispita: “Van der Rest, profesorul meu de drept civil era un factor important în opera de colonizare a Congoului. Pentru că eram student bun şi pentru că latineasca mea învăţată singur în nopţi îndelungate de veghe, în ţară şi în străinătate, îmi da un ascendent în interpretarea Pendectelor am fost ales să merg în Congo, unde europenii mureau cu uşurinţă. Dorul de casă şi rugăciunile bâtrînei mame m-au oprit la timp de a nu deveni un exotic”. Moralistul e prezent în restul convorbirii, mai ales în pledoaria despre “religia muncii”, împărtăşită de altfel în epocă şi de Vasile Voiculescu. Ioan Slavici iscuţia cu slavici se publică la sfîrşitul lui ianuarie 1925. Aderca este, probabil, între ultimii, dacă nu chiar ultimul care obţine o discuţie cu supravieţuitorul de la Junimea, deja foarte bolnav (va muri în 7 august 1925). Răspunzînd aşteptărilor cititorilor gazetei, Slavici vorbeşte - şi e păcat că nu ştim exact şi întrebările - despre Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Creangă, dar şi despre Regina Elisabeta sau despre Regele Carol al căror prieten fusese. Pe Caragiale îl consideră “un om greu de înţeles” şi îşi aminteşte că “scria foarte anevoe” şi avea mereu probleme financiare: “Eu făceam şi administraţia ziarului Timpul - îţi dai seama, din acest amănunt, care putea fi pe acea vreme situaţia scriitorului român - ei, bine, Caragiale era totdeauna cu leafa luată pe două luni înainte. în Februarie, bunăoară, Caragiale luase leafa pe Martie şi April... A şi plecat de la Timpul şi a scos Moftul român, o revistă mică, iată, pe-atîta, dar plină de duh!... Cînd s-a pornit procesul cu o mătuşă a lui, o Mumuloaia, Caragiale, ca să nu mai ducă procesul, a cerut o despăgubire, ceva... Şi a primit 150.000 lei. Cum i-a luat a şi plecat în străinătate”, în aşteptările epocii, un episod ca acela - nu ştim cît de riguros prezentat - al discuţiei dintre Eminescu şi Regina Elisabeta trebuie să fi făcut deliciul cititorilor Mişcării literare: “Regina Elisabeta scrisese o dramă, îmi pare Mioara a cărei muzică o şi compusese un anume Lubici. Eminescu tradusese opera Reginei şi cînd l-a întrebat Regina ce crede despre lucrarea ei, poetul nu s-a sfiit să răspundă, fireşte fără a fi depăşit măsura în forma expresiei: «Sunt şi versuri bune, dar cele proaste sunt atît de multe, Maestate, că de cele bune ţi se rupe inima»”. Al treilea junimist, Creangă, “era un om chibzuit”. Anecdota primează şi in episodul legat de el. La reproşul pe care i-l face Maiorescu într-o seară cînd Creangă se lăsase aşteptat cîteva ore de o mulţime de oameni, Creangă răspunde: “- Apoi tot mai multă lume mă aştepta acolo unde am fost, căci era cu treabă!... - Şi cine mai era acolo?... - Apoi nu ştii vorba ceia? Cînd a fost întrebată o cucoană care venise de la biserică, pe cine a mai văzut în biserică, ea a răspuns: în afară de mine şi de fie-mea, ce să spun, numai prostime!” Slavici e deosebit de savuros cînd se supără. Spiru Haret şi N. Iorga sînt ţintele sale: judecă aspru şcoala lui Haret, care e “o şcoală de superficialitate” pentru că a încărcat programele şi pentru că Haret n-a ştiut să-şi aleagă oamenii. Cît despre Iorga: “Nu, cu N. Iorga nu se poate lucra.(...) Da, Nicolae Iorga a scris mult şi de aceea e grăbit şi de aceea lipsit adeseori de chibzuinţă. Iată, pun această întrebare simplă: o fi vreun om care să fi putut citi cărţile scrise de Iorga?” Notă: Al doilea episod al “interviurilor” fără reportofon, publicate in alt an şi în altă revistă - data viitoare. Printre intervievaţi E. Lovinescu, Giovanni Papini, Arghezi... , publicate în 1924-1925 la Mişcarea literară atrag atenţia cele luate lui Ioan Slavici, Lucian Blaga, E. Lovinescu, D. Nanu, Mihail Sorbul, Cincinat Pavelescu, Grigore Tăuşan. Cum mulţi dintre ei vorbesc despre cunoscuţi, prieteni, maeştri din secolul al XIX-lea, în interviu timpurile istoriei literare se amestecă, iar sincronia şi diacronia se tulbură. Grigore Tăuşan B D Ioan Slavici, desen de Marcel Iancu România literară .