România literară, ianuarie-martie 1999 (Anul 32, nr. 1-12)
1999-03-24 / nr. 11
România literară 7 /vIII 1948, când se împlineau o suta de ani de la revoluţia paşoptista, Camil Petrescu publica piesa Bălcescu, la sugestia probabila a secţiei de propagandă şi agitaţie (Propagit) a Partidului Comunist. Nu era o dramă istorica şi nu avea nici pe departe înalta vibraţie din Danton, ci era o reconstituire în centrul căreia se afla un erou, cât de cât apropiat de personalitatea autorului. Sigur ca, în spiritul inflamat al momentului, el exacerba revoluţionarismul lui Bâlcescu şi ca recurgea uneori la distorsiuni ale adevărului istoric, dar fara ca ele să fie prea grave. Defectul principal al piesei, salutată de critica dogmatica drept o operă de seamă a realismului socialist, era absenţa conflictului şi a nervului dramatic. Ceea ce nu era puţin, în 1952, la sărbătorirea Centenarului Caragiale, Camil Petrescu primeşte o noua “comandă sociala” din partea activiştilor de rang înalt ai aceluiaşi partid. Acum ei cereau o piesă de teatru care să-l aibă ca erou, fireşte, pe autorul Scrisorii pierdute. Scriitorul se conformează (vai, nu numai în sensul că “se executa”), elaborând un text pe care-l preda la revista “Viaţa româneasca”. Acesta nu corespunde exigenţelor politice, din ce în ce mai severe şi mai aberante, încât redactorul şef, proletcultistul de trista memorie, Nicolae Moraru, convoacă mai multe şedinţe “lărgite” de “discuţii cu autorul". Stenograma uneia dintre ele, dupa cât se pare a treia sau a patra, a fost publicată anul trecut de Ion Vartic în “Biblioteca Apostrof’ din Cluj, sub titlul Procesul “tovarăşului Camil”. Teatru documentar în stare naturală, cu o prefaţă de Mircea Zaciu. Se întâmpla pe la sfârşitul lunii iunie 1952. Asistam la un sinistru spectacol de tipică “prelucrare”, în spiritul tezelor staliniste, înregistrat pe viu, la un proces, cum observă şi prefaţatorul, în care completul de judecată e format în stil “revoluţionar” numai din procurori (ei acuza şi tot ei decid), bietul autor devenind inculpat, neputându-se apăra decât cu propria conştiinţă profesionala şi morala, deja minata, care, pe parcursul dezbaterilor, se spulberă cu totul. El este supus unui tir de acuzaţii (chipurile, obiecţii) şi de cerinţe imperative, care vin din partea celor mai stângişti şi mai agresivi dogmatici ai epocii: Nicolae Moraru, deja amintit, Mihai Novicov, Ion Vitner, Aurel Baranga, Traian Şelmaru (prin corespondenţa), şi, ceva mai şters, Silvian Iosifescu, ocupând cu toţii funcţii importante în presa de partid, la Uniunea Scriitorilor sau la Universitate. Ce anume obiectau aceşti “tovarăşi cu răspundere”? Mai întâi, ca figura lui Caragiale din piesă nu corespunde cu figura - fireşte simplista - “valorificată” la centenarul abia sărbătorit; ca scriitorul n-a împărţit lumea în proşti şi deştepţi, fapt vizibil în întreaga sa operă, ci potrivit leninism-stalinismului, în oligarhie şi masa poporului; ca în piesa nu se vede dragostea lui Caragiale pentru poporul român. I se mai reproşează lui Camil că anecdotica la care apelează ar fi “sursa burgheza de cunoaştere” a autorului Scrisorii pierdute, că “nu se vede personalitatea creatoare care este legata de operă”, ca de ce se fac referiri (inoportune) la moștenirea Momuloaiei și la faptul ca scriitorul se înscrisese în Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu, intrând în cursa electorala, în fine, că la procesul Caion ar fi fost cazul sâ fie prezenţi şi muncitorii. Şi încâ altele, care de care mai obtuze. CE VOR de la Camil Petrescu înfierbântaţii participanţi la discuţie în ignoranţa lor stupefianta şi concepţia lor primitiva (Mihai Novicov credea ca I.L.Caragiale a scris şi romane, în care a combătut şovinismul, şi că memorialiştii se numesc risum teneatis “amintirişti”)? Ei vor sâ-i impună dramaturgului modelul sovietic, unde personajele istorice inavuabile, mai exact interzise din motive politice, sunt pur şi simplu eliminate, ca în filmul Lenin. Acolo, printr-o falsificare grosolană, sunt ignorate cu buna ştiinţă figura lui Troţki (care se ştie ce rol a jucat în revoluţia bolşevica alături de Lenin) şi a altora “descoperiţi ca fiind bandiţi’, desigur Buharin, Zinoviev ş.a. Deci dramaturgului român i se propune o trunchiere a adevărului, reducerea planului realităţii, totdeauna complexa, la o schema rudimentara. Mai toţi vorbitorii vor sa-i dea lecţii celui care scrisese Jocul ielelor şi Suflete tari şi lecţiile, extrase parcă din Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist (Bolşevic) sunt nişte inepte şabloane proletcultiste de felul acestora. Eroii lui Caragiale “au fost intransigenţi în demascarea burghezo-moşierimii”; scriitorul “a fost combativ”, “a luptat împotriva coaliţiei burghezo-moşiereşti”. El a proorocit vremea socialismului (M. Novicov). Conflictul din piesa trebuie sa demonstreze lupta lui Caragiale “cu condiţiile vitrege ale societăţii de exploatatori şi exploataţi”. Caragiale a fost prigonit (N. Moraru). Pentru toţi, în afară de comedii, piesele de rezistenţa ale operei lui Caragiale, poate într-o şi mai mare măsură, sunt 1907. Din primăvară până-n toană, Arendaşul român şi chiar articolul 1 Mai (scris în fapt de A. Bacalbaşa). Cu un aer de superioritate şi de aroganţa, Aurel Baranga vrea “sâ-l lămurească pe tov. Camil” (câruia i se adresează impertinent, ca şi N. Moraru cu “Dumneata”) şi anume câ textul de baza din care trebuie sâ se inspire este... articolul de fond din “Scânteia”, publicat cu ocazia centenarului. Ce mai atâta documentare şi bâtaie de cap! Acolo se spune esenţialul pe care nu are de fâcut altceva decât să-l dramatizeze în spiritul şi litera lui! Mai ipocrit şi mai linguşitor (foloseşte denominaţia “maestru”), M. Novicov dezvăluie subtextul întregii discuţii: “Noi nu vrem sâ vâ cerem, vrem sâ vâ convingem”, bineînţeles de toate inepţiile debitate de fiecare în parte, de arta falsificării şi a întoarcerii lucrurilor pe dos. Rechizitoriul lui N. Moraru (care conducea şedinţa) se încheie cu o întrebare ultimativa la care, dupa atâtea eforturi de a-i înfrânge voinţa inculpatului, prevede răspunsul: “...totuşi, din şedinţa noastră de acum, faţă de ultimele şedinţe care au avut loc, din discuţie, dumneata, tovarăşe Camil, vezi un pas mai departe, te apropii dumneata de punctul nostru de vedere?” Şi bietul Camil răspunde “da”, ca un elev timorat, bucuros câ n-a primit o pedeapsă mai mare, ca şi când aceasta n-ar fi fost deajuns! de fapt, el era în postura vinovatului care şi-a recunoscut vina (de a nu fi îmbrăţişat în totalitate “linia partidului”), ceea ce îi dă o mare satisfaie politrucului-şef: “Cred câ este un succes”. CUM reacţionează Camil Petrescu de-a lungul procesului, faţâ de acuzatorii săi? Mai ales la început, el adopta o atitudine curajoasa, în spiritul adevărului istoric: “în ce situaţie mă pui pe mine, îi răspunde lui I. Vitner, când trebuie sa arăt un Caragiale pe care nu-l cunoaşte nimeni?” “Nu pot să-l fac schematic”, izbucneşte în alt loc şi îl caracterizează în mod substanţial şi ironic pe ipochimenii care-i hârţuiau cu întrebări din cele mai stupide, cerând unui scriitor “sâ facă un cerc pătrat” (s.n.). Dar pe parcurs devine concesiv, ca până la urmă sâ se lase convins (el, extrem de lucidul de altădatâ), admiţând cele mai multe din enormităţile debitate de judecătorii săi. Şi-l auzim, parcă repetând dupâ ei, ca “regimul burghezo-moşieresc” era anticultural, că interzicea libertatea cuvântului, ca Eminescu şi Caragiale au fost asasinaţi, oricât de metaforica ar fi expresia. Asemenea întristătoare alegaţii amintesc în plan literar de “fenomenul Piteşti”, victima transformându-se în călău, împrumutând tocmai comportamentul absurd al acestuia. Şi ideea e subliniata în final, unde Camil se livrează total, dând mâna liberă cenzorilor: “Va las libertatea de a tâia tot ceea ce jigneşte sensibilitatea Dvs. şi voi atinge încâ mai mult momentele reale de atitudine politică a lui Caragiale”. SCRIITORUL era, după formula inspirata a lui Mircea Zaciu, convins invins. Piesa Caragiale în vremea lui, publicată abia în 1957, e suprema şi regretabila dovada. Textul nu are nici un fel de suflu dramatic, aduce în scenă personaje şi dialoguri plicticoase şi mai ales contrafăcute, conţine parafraze facile după o noapte furtunoasă, pagini de umplutura. Proiectarea personajelor se face cam în spiritul atât de invocat al “centenarului”, adică într-o viziune simplistă, profund mistificatoare. Falsul e detectabil mai peste tot. Caragiale, înclinând mai mult spre negustorie, vrea sa fie totuşi un “proletar intelectual”, care-i da lecţii de comportare lui Maiorescu, într-un mod frizând insolenţa. Cel care scrisese studiul Comediile d-lui Caragiale, reprezentând o adevâratâ consacrare a dramaturgului, n-ar întrupa decât, conform directivelor de partid “prostia subţire şi filistinâ”. Caragiale e redus în piesa la rolul de simbriaş, de mercenar al scrisului, ca şi Eminescu, cel care credea cu atâta convingere în ideile sale conservatoare. Publicând în “Moftul român” articolul 1 Mai al lui A. Bacalbaşa, muncitorii sunt aşa de entuziasmaţi, încât îl invită la clubul socialist pe tovarăşul Caragiale (?!). Tipul boierului (Jitianu) e şarjat, văzut ca un semidoct din familia lui Farfuridi şi Brânzovenescu. Un academician vorbeşte ca Trahache (Academia Româna nu era totuşi o adunare de imbecili). Neştiind cum sa fie mai “pe linie”, Camil Petrescu preia scena din Desculţ al lui Zaharia Stancu, aceea incredibila cu botniţele puse culegătorilor de la vie, şi relatează el o alta, asemănătoare, unde un vechil mâsoarâ cu un tipar de sârma ouăle aduse de ţârani la curte. Şi aşa mai departe. Completul de judecători proletcultişti putea sâ fie pe deplin mulţumit: îşi atinsese scopul, umilind pe unul dintre cei mai mari scriitori români, care, din păcate, fusese foarte “cooperant”. Ion Vartic afirmă ca “piesa-document” ne dâ adesea impresia câ avem de-a face cu un teatru al deriziunii. Aceasta e numai o fatâ a lucrurilor. Cealaltă e una tragică, a scriitorului trecut prin furcile caudine, de unde a ieşit nu o data rănit şi desfigurat. Este şi cazul lui Camil Petrescu, supus unuia dintre cele mai fioroase procese ideologice staliniste, care au fost intentate la noi intelectualilor în anii' 50. Al. Săndulescu Presil stalinist al ..ovarasului Cainii'* Jr.lt INSTITUTUL EUROPEAN NOUTATI Colecţia OGLINZI PARALELE Nicholas M. Nagy-Talavera N. Iorga - o biografie Traducere de Mihai Eugen Avădanei Cuvînt înainte de Kurt W. Treptow Colecţia INOROG Michael Hăulică Madia Mangalena ISBN 973-586-177-1 480 pag în curs de apariţie: Adrian Nicolescu, Istoria civilizaţiei britanice (Colecţia Sinteze) Iaşi • Str. Cronicar Mustea nr. 17 • C.P.: 161 • cod 6600 Tel-fax: 032 / 230197 • tel 032 / 233800 • tel. difuzare 032 / 233731 e.mail: euroedit@mail.dntis.ro • http: //www.nordest.ro/home.htm ISBN 973-586-111-9 224 pag