România literară, iulie-septembrie 1999 (Anul 32, nr. 27-39)

1999-07-14 / nr. 28

1918-1968 MADRID 1968 România literară 13 tara literara n­eased di exil - demonstrația geometrica rece sînt cîteva din intervențiile lui Virgil Ierunca din acei ani. Pe lîngâ atîtea trăsături - bune sau rele, dar reale - ale unor mari clasici, escamotate sau falsificate pentru ca alterau imaginea lor ideala de “precursori” ai literaturii noi (naţionalismul lui Eminescu, antirusismul lui Hasdeu şi preocupările lui pentru para­normal etc.), se cheltuiseră eforturi impor­tante pentru a-l putea încadra pe Caragiale între criticii de sistem ai vechiului regim sau, cum spune Ierunca, “imaginea unui Caragiale aşa cum încearca să ni-l impună propaganda de la Bucureşti: un Caragiale critic al regimului burghezo-moşieresc, un Caragiale antimonarhist, un Caragiale re­voluţionar...” (Caragiale faţă cu Republica Populară Română, în vol. Româneşte, Pa­ris, 1964, p. 202). De fapt, cum arata critic­ul sprijinindu-se chiar pe citatele dintr-un autor simpatizat de autorităţile culturale de la Bucureşti, adică din G. Ibrâileanu, Ca­ragiale a făcut în general o politică ’’reac­ţionara”, adicâ conservatoare, ridiculizînd adesea revoluţionarismul de cafenea, dem­agogic, cu care politicienii de duzina flatau­entimentele “boborului” şi el a manifestat un respect incontestabil în faţa ideilor monarhice şi a sentimentului religios (cf. Notiţe critice în Universul din 7 ian. 1900, Nihil sine Deo, în Gazeta săteanului din 5 mai 1888 ş.a.), astfel încît criticul conchide convingător câ “religiozitatea şi sentimen­tele pro-monarhice ale lui Caragiale se îm­pletesc aici într-un tot unic în opera sa...” Ce alt tip este intervenţia sa din Fiinţa ro­­­ieascâ(3, 1965) unde semnalează repu­­nicarea unei poezii mai vechi a lui Ion Vi­­tea, recent decedat, într-o versiune în care doar o litera este modificata, în afara titlu­lui, dar se ajunge astfel la eludarea com­pleta a sensului iniţial şi la modificarea lui abuziva: poezia Psalm, apărută în Revista Fundaţiilor Regale din 1944, este acum republicată în Viaţa românească sub titlul Luptă, iar versurile iniţiale, care sunau în versiunea originala “Doamne, tu eşti cel din urmă gînd,/ mergi înaintea mea...” etc., devin, în versiunea corectată post-mortem: “Doamnă, tu eşti cel din urma gînd...” etc. Dintr-un poem dominat de presimţirea morţii, aceasta infimă modificare face deci un poem de dragoste. Sigur ca, pe lîngâ acest post de veghe permanent, care cenzurează actele de vul­gara neonestitate, manipulările grosolane la care asistăm mai ales în primii zece­­cincisprezece ani ai noii puteri, trebuia continuat şi exerciţiul critic în sine, exege­za marilor opere prin care se exprima şi din care se nutreşte însăşi reflecţia asupra artei şi a culturii în general. Remarcabil este aici chiar faptul câ interesul pentru opera clasi­cilor începe să se manifeste înca înainte de închegarea mai consistenta a unui demers critic, printr-o semnificativa întoarcere la text: volume din versurile lui Eminescu sunt editate la Lisabona (în portugheză şi în româna, îngrijite de V. Buescu), la Salaman­ca, la Freiburg, cu prefaţa lui M. Eliade, în două ediţii, apoi Creanga în portugheză şi franceza, Caragiale în româna, V. Pârvan şi M. Sadoveanu în italiană şi alţii încâ, toate aceste volume fiind apărute la sfîrşitul anilor patruzeci şi la începutul anilor cin­cizeci. Critica observă, pe drept cuvînt, ca­racterul reparator al acestor ediţii, apărute uneori în condiţii materiale precare, dac­tilografiate şi foneotipate, destinate sa înfă­ţişeze textele complete ale unor “autori ro­mâni de mare circulaţie pe care propagan­da comunista îi prezintă... ciuntiţi, revizuiţi şi falsificaţi” (N. Novacovschi, Eminescu în exil, în îndreptar, nr. 6, mai 1951, p. 2). Tot acum încep să apară studii, con­tribuţii parţiale dar şi încercări de sinteză asupra unor scriitori al câror nume nu mai putea nici măcar fi pomenit în ţară, sau a caror opera era scandalos deformata, Ion Barbu şi Tudor Arghezi în Caiete de darat la Paris, revista sapirografiată care apare la Paris în 1956, Dan Botta şi Ionel Teodo­­reanu în Destin de la Madrid, din nou Ion Barbu, C. Stere, Aron Cotruş etc. în Revis­ta scriitorilor români de la München; aces­te articole discută nu numai opera unor scriitori puşi la index, ci şi chestiuni care n-ar fi putut fi atinse în ţară, precum reli­giozitatea lui Arghezi­­Arghezi, vecinul lui Dumnezeu, de V. Ierunca sau complexita­tea grupării de la Gîndirea, pe care Vintila Horia o evocă pornind de la recentul volum al lui D. Micu, considerat ca insuficient şi părtinitor, căci altfel “cum s-ar putea expli­ca adeziunea atîtor nume de frunte ale li­teraturii româneşti dintre cele doua răz­boaie la o revista atît de bătută de josniciile timpului?” (în Drum, nr. 1, 1976). Dintre cele mai importante discuţii des­chise şi urmate de critica din exil este însâ aceea cu privire la opera şi personalitatea lui Blaga, cu greu şi tîrziu acceptat de ofi­cialităţile culturale de atunci, şi numai cu preţul cenzurării componentei “mistice” a creaţiei sale; se poate spune fără teamă de a greşi că într-o mare mâsurâ presiunea criti­cii din exil (la care se adauga şi aceea a româniştilor străini, care colaborau la re­vistele exilului: Rosa del Conte ş.a.) a forţat autorităţile din ţară sâ grăbească ceea ce se numea pe atunci “reconsiderarea” sa. Deschis de studiul general al lui Basil M­un­tean­u despre La poésie de Lucian Bla­ga din Omagiul oferit lui Mario Roques în 1951, asediul este continuat de discuţiile din îndreptar privitoare la “ortodoxismul” lui Blaga (ele continuă pe cele începute de mult în ţara pe aceasta temă) şi apoi printr­­un mic studiu al lui V. Ierunca, reprodus în volumul său Româneşte din 1964, care, pornind de la “luminile unei tradiţii... păs­trate în datina şi descîntec, în rugăciune şi basm”, ajunge la o concluzie care nu s-ar fi putut nici publica, nici măcar enunţa în ţara: “Autorul Laudei somnului este prin excelenţa un poet metafizic”. Examinarea filosofiei lui Blaga duce către aceleaşi idei, într-un studiu al lui Vintilă Horia (Intro­duction a la pensée de Lucian Blaga, în Acta Philosophica et Theologica, II, 1964), am autorul, găsind ca poezia şi filosofia sa se întîlnesc pe te­renul mitului, unde apare o polaritate născută din ciocni­rea unei “tradiţii pâ­­gîne a unei lumi arhaice... şi lumea lui Sf. Gheorghe”, adică aceea creştina, lume care pâstreazâ acu­mulări istorice foarte vechi, determinînd actul creator în nesfîrşita lui diversitate, funcţiile ontologice, cognitive, poetice etc. ale individului, precum şi ale colectivităţii. Sprijinita şi prin alte contribuţii care mai apar prin revistele exilului, interpretarea mitului ca piatra fundamentala a poeziei lui Blaga capătă o dimensiune nouă printr-un studiu mai amplu al lui Titus Bărbulescu, la origine o teză de doctorat din care au apă­rut fragmente în revistele timpului (în Re­vue des Etudes Roumaines, XII, 1964 etc.); printre altele, el analizeaza aici recurenţa neantului şi a nimicului în limbajul specific al tăcerii, participarea la misterul cosmic prin mit, respectiv convertirea spaţiului bi­blic şi a viziunii profetice într-o lume a tradiţiei unde se naşte poezia, o lume a mitologiei folclorice bîntuite - zice criticul - de o “religiozitate apocrifa” încurcata de sensuri enigmatice şi de un miraculos care îl depăşeşte şi îl înglobează pe cel creştin. Probabil însă că cele mai importante corecţii care s-au făcut în exil asupra mo­dului simplist de a vedea literatura unui mare scriitor, deformat de maniheismul ideologic impus de autorităţi, au fost cele prilejuite de interpretarea şi imaginea ofi­ciala a poeziei lui Eminescu, împotriva imaginii paupere şi false a unui Eminescu “progresist”, poet pe care îl inspira şi îl motivează lupta de clasa - cum era inter­pretat antagonismul din fragmentul intitu­lat împărat şi proletar - sau dominat de grija pâmîntească pentru ziua de mîine, şi alte tendinţe vulgar sociologizante ale cri­ticii partinice, eminescologii din exil au căutat de la început sâ răspundă marilor întrebări existenţiale pe care le ridica un text poetic de a forţa şi de o frumuseţe imposibil de restrîns la limitele unei şarade politice: relaţia sa cu filosofia clasica ger­mana, rolul marilor mituri ale creativităţii din religiile orientale, din buddhism în primul rînd, obsesiile unei sexualităţi proiectate în ideal, unde figurile erosului şi maternităţii se întîlnesc şi adeseori se şi suprapun, ale unui timp care nu iese doar din real, ci îl şi contrazic etc. în special ultima coordonata ar merita poate mai mult decît o menţine fugară pen­tru câ ea este dezvoltat de I. Guţia într-o carte apărută demult, la Freiburg, în 1957. Sentimentul timpului in poezia lui Emi­­l­escu. Sunt importante analizele profesoru­lui Guţia pentru că ele contrazic, cu argu­mente textuale şi de sistem, interpretările criticii oficial optimiste de la Bucureşti: prezentul eminescian nu este timpul îm­plinirii, ci “o cădere într-un timp dureros... poetul cuprinde eul său în unitatea sa cu sine”, deci el “se poate vedea în alteritatea sa, ia cunoştinţă de sine, de situaţia sa în lume”. Pe scurt, “poetul se desface de reali­tatea imediată deoarece prezentul este acum un loc insuportabil, un loc în care nu se poate trăi”. Este vorba de un sentiment pe care îl dublează alte analize, referitoare la gîndirea lui Eminescu “despre a cărei culoare pesimista nu mai încape nici o îndoiala”, despre “atitudinea pesimistă... unde se vede felul particular al lui Emi­nescu de a simţi timpul”, sau chiar despre idealul social al poetului, care este definitiv plasat în trecut si nu în viitor: “Eminescu nu se gîndeste la acest viitor, pentru ca el nu exista deloc... Noua orînduire sociala pentru Eminescu, în realitate, este o întoar­cere în trecut, un trecut aurit, deci o restau­rare...”, “trecutul devine locul unde poetul evadează din prezent... Cu cît poetul se afunda mai mult în acest trecut, cu atît pre­zentul i se pare o iluzie, gol şi mizerabil...”, “trecutul este un bun de care suntem despărţiţi în mod iremediabil şi nostalgia lui este o rană adîncâ cu care am fost stig­matizaţi chiar de la naştere. La Eminescu, aceasta nostalgie este hotâritoare” etc. etc. Iar cînd apar în ţara texte cu adevârat im­portante şi novatoare, cum este cel al lui Negoiţescu, critica din exil intervine pentru a le susţine şi apâra de atacurile dogmati­cilor, cum se întîmpla, de pilda, cu eseul lui V. Nemoianu, Negoiţescu and the New Eminescu Criticism, din International Jour­nal of Romanian Studies (nr. 3-4, 1980), revistă publicată la Amsterdam de Sorin Alexandrescu. Bineînţeles, contribuţiile autorilor din diaspora în domeniul criticii şi istoriei lite­rare româneşti sunt prea numeroase pentru a le putea aminti aici - nici pe cele mai im­portante măcar - sau pentru a încerca o sis­tematizare a lor. în domeniul literaturii vechi şi-au cîştigat o autoritate internaţio­nala cercetările prof. Emil Turdeanu, dintre care o parte substanţiala au fost reproduse în două masive volume aparute în 1981 şi 1985 la Leiden, în Olanda, şi mai trebuie menţionate studii publicate de regretatul Eug. Lozovan, în special despre D. Can­­temir, de Paul Miron etc. în cel al literaturii moderne şi comparate e suficient sâ citam numele prof. Al. Ciorânescu, autor a doua monografii, despre Alecsandri (1973) şi Ion Barbu (1984), apârute în englezeşte în Statele Unite, şi al unor zeci de studii de­spre contextul european al literaturii noas­tre, domeniu în care şi italienistul Claudiu Isopescu a dat în anii cincizeci mai multe cercetări documentare; un punct inedit de vedere aduce Sanda Stolojan în cercetarea operei lui Duiliu Zamfirescu, plasată pe fundalul îndepărtării de ţara (“exilul”) ca factor stimulativ şi clarificator al creaţiei lui romaneşti. Şi cîţi alţii, care nu fac greşeala de a râspunde cu aceeaşi moneda - ignorarea voita­­ criticii şi istoriei literare din ţară, şi compendiul pe care îl publica prof. Ioan Guţia la Roma (Introduzione alia letteratura romena, 1971) nu readuce doar pe locul meritat scriitori ca Blaga, Stere sau Ion Barbu, ci include şi cele mai noi valuri de scriitori în tabloul sau, inclusiv pe cei mai mult sau mai puţin fideli literaturii an­gajate, poeţii Veronica Porumbacu, Maria Banuş, Nina Cassian, A.E.Baconsky sau Nichita Stânescu (“poeta di molto talento sebbene ineguale”) etc. Mai toţi, dacâ nu toţi aceşti comentatori ai literaturii române ştiu şi accepta implicit ca, dacâ adevărul nu se poate spune întreg decît dincolo de Cor­tina de fier, destinul literaturii române - cum arata Sanda Golopenţia într-o carte splendida apărută în U.S.A. înainte de 1989 - tot la București se hotărăște. Mircea Anghelescu (Continuare în pag. 14) XMUCVSA --V T­rse »3?VSCA Ci«iw’ -•'* irrstx hatim /«»• •is 5lV****.CA :.%mw .-Kirvxfyi vm­ vs*'v StJASE setyry**? issi.-iAr­t3i vMWJik i. SjtATtAVr: f. 33U&Ki. «VS «««c’ei 4e Tii VSX&Xf ;k- STAMAÍ1Í .u IViKX. t:x coesSiiWm. wmtjaxs. y »wsk.«^. %w annfl*c*or5<|B isk-wa .\«, aiws«w ,. ,. . fftoWi.CRRTCE *»*«£«;« v®*“ WmíA Sm4* £TtXAf6K, AUx«»» ;X»k*NESCl;. .v,^ <3SVMsi«3a.\ tr r<i?.nKWL>sj&7b(*x cjM&fftmstsTssixz! SOZA YÁÍíR$:í.í'i5t VRH>U CA^«iU:«. £EM)£ íííSiacc.öí »».íuGatóf®

Next