România literară, ianuarie-martie 2000 (Anul 33, nr. 1-12)

2000-01-26 / nr. 3

România literară I.L. Caragiale, contemporanul nostru • La oglindă (pag. 10-11,15) • Mofturi virile (pag. 7) La o nouă lectură JB Ileana Mălăncioiu 'f­­ (pag. 12-13) Interviuri50© aaBamlifeO OQüsffaff© Iso Camartin: „Romanii au cu ce contribui la tezaurul european" (pag. 20-21) ]al­o Cortazar - © scrisoare către Qlenda Jackson ItCA^A. ^C/l^cteA, ÎÂ'i (pag. 2) (pag. 22) Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editor: Fundația România literară Director general Nicolae Manolescu 26 ianuarie -1 februarie 2000 (Anul XXXIII) .__________________ Bibliei jud ţeşnă ,­î­n re­ş tărgu-mureş de­­Nicolae Istentopescu Eminescu şi Caragiale ÎN plină lună (şi an) Eminescu, trece neobservată aniversarea lui Caragiale (30 ianuarie), mai tînăr cu doi ani şi neaflat în cifră rotundă. Dar chiar dacă s-ar fi aflat, sărbătorirea ar fi avut oare acelaşi fast? îndrăznesc să spun că nu. Caragiale nu beneficiază, nici pe departe, de emoţionalitatea care-i cuprinde pe români cînd e vorba de Eminescu. La mijloc nu e o problemă de spirit critic, ci de sensibilitate. Sînt ispitit să încerc o explicaţie. Eminescu e poetul naţional. Bună, rea, formula a prins. Nimănui nu i-a trecut în schimb prin minte s-o aplice dramaturgului şi proza­torului Caragiale, în ciuda caragialismului de care societatea ro­mânească dă mereu dovadă de un secol încoace. Pentru a fi ac­ceptat, caracterul naţional trebuie să fie valorizat pozitiv. Eminescu pare a întruchipa naţionalismul pur, curat şi ideal, în el plac măreţia şi eroismul nostru, grandoarea istoriei noastre. Din contră, la Cara­giale prevalează negativitatea, critica abuzului de naţional, batjo­corirea scumpelor noastre prejudecăţi, caricatura mîndriei patrio­tice. Cel din urmă a lansat expresia ironică "rromânii verzi". Celui dintîi, i-a aplicat-o Călinescu, în mod serios, în finalul biografiei din 1932. Eminescu era contra alogenilor. Caragiale se declara pe sine grec. N. Davidescu l-a numit "ultimul ocupant fanariot" si i-a con­damnat inaderenta la "rasa si spiritul românesc". Deşi, la început, Eminovici, poetul naţional n-a tras ponoasele de pe urma numelui său slav. I s-a trecut repede cu vederea. Ideea lui Iosif Vulcan de a-l româniza a fost una excelentă. In al doilea rînd, Eminescu este un idealist. In moralitatea lui înaltă şi abstrasă, românului îi place să se contemple ca Narcis în apa izvorului. Caragiale este realist. Oglinda pe care el ne-o pune sub ochi, în piese, ca şi în momente, nu ne convine. Nici ieri, nici azi, într-o tranziţie mereu reluată către civilizaţie. Nu limba emi­nesciană este limba vorbită de români, ci limba lui Caragiale. Dar cum să recunoaştem asta? O oarecare doză de emfază romantică ne flatează orgoliul naţional, anacoluturile, agramatismele şi eti­­mologiile populare din vorbirea eroilor lui Caragiale ni-l jignesc. In sfîrşit, Eminescu face figură de om serios, mizînd pe valori ab­solute, sarcastic la nevoie, dar fără umor, pamfletar teribil şi recon­fortant pentru toţi cei care-i împărtăşesc ideile. Omul a fost con­secvent în idei, în politică, în adversităţi. Caragiale e ludic, relativist, ironic, întorcînd-o adesea "ca la Ploieşti", mai cu seamă în adeziu­nile politice, încît omul simplu nu ştie de unde să-l apuce, e derutat şi confuz. La Eminescu accentul cade, indiferent de nuanţe, pe vene­raţie, pe iubire, pe ură, toate, sentimente puternice şi clare. La Cara­giale, pe deriziune, pe glumă, pe emoţii, aşadar mai puţin nete. Chiar dacă artistul din Caragiale e profund serios, temeinic, intrata­bil, ca şi acela din Eminescu, acest lucru e dincolo de pragul de per­cepţie comun şi nu cîntăreşte mai nimic în balanţă. Repetata tentativă de a-i considera pe Eminescu şi Caragiale complementari (ultima dată făcută de Dan C. Mihăilescu într-o scli­pitoare prefaţă la o ediţie de publicistică şi corespondenţă) eşuează sistematic. Eminescu e geniul nepereche. Caragiale e... Caragiale.

Next