România literară, iulie-septembrie 2000 (Anul 33, nr. 26-38)

2000-08-23 / nr. 33

CALENDAR 28.07.1904 - s-a născut Mary Polihroniade-Lazǎrescu (m. 1984) 28.07.1932 - s-a născut Ioan Şerb 28.07.1940 - s-a născut Ion Chirie 28.07.1970 - a murit Aurel­­ Bănuț (n. 1881) 28.07.1985 - a murit Valeria Sadoveanu (n. 1907) 28.07.1991 - a murit Oltea Alexandr-Epuneanu (n. 1930) 29.07.1851 - a murit Ion Cătină (n. 1827) 29.07.1895 - s-a născut Victor Ion Popa (m. 1946) 29.07.1897 - a murit Ștefan G. Vârgoli­ci (n. 1843) 29.07.1912 - s-a născut N. Steinhardt (m. 1989) 29.07.1976 - a murit Octav Dessila(n. 1895) 29.07.1992 - a murit Lucia Demetrius (n. 1910) 29.07.1993 - a murit Nicolae Costenco (n. 1913) 30.07.1887 - s-a născut Franyó Zoltán (m. 1978) 30.07.1893 - s-a născut Mihail Celarianu (m. 1985) 30.07.1894 - s-a născut Păstorel (Al.O.) Teodoreanu (m. 1964) 30.07.1918 - s-a născut Ursula Șchiopu 30.07.1935 - s-a născut Traian Dorgoșan 31.07.1910 - s-a născut Grigore Popa (m. 1994) 1.08.1883 - s-a născut Pan Halippa (m. 1979) 1.08.1884 - s-a născut Florian Cristescu (m. 1949) 3.08.1927 - s-a născut Beke György 3.08.1932 - s-a născut Ion Pascad((n. 1979) 3.08.1943 - s-a născut Aurel Turcuș 3.08.1943 - s-a născut Cornel Ungureanu 4.08.1889 - a murit Veronica Micle (n. 1850) 4.08.1908 - s-a născut Sidonia Drăgușanu (m. 1971) 4.08.1915 - s-a născut C.S.Anderco (m. 1975) 4.08.1931 - s-a născut Nicolae Ciobanul(m. 1987)­­ 4.08.1941 - s-a născut Cezar Ivănescu 5.08.1867 - s-a născut Iuliu Valaori(m. 1936) 5.08.1922 - s-a născut Marin Preda (m. 1980) 6.08.1887 - a murit George Crețeanu(n. 1829) 6.08.1912 - s-a născut Ion Marin Iovescu (m. 1977) 6.08.1915 - s-a născut Al. Voitin (m. 1986) 6.08.1935 - a murit George Vâlsan (n. 1885) 6.08.1938 - s-a­ născut Serafim Duicu 6.08.1941 - a murit Izabela Sadoveanu (n. 1870) 6.08.1982 - a murit Cristan Păncescu (n. 1908) 7.08.1848 - s-a născut Ieronim G. Bariţiu(m. 1899) 7.08.1907 - s-a născut Ion I. Zambrescu 7.08.1917 - s-a născut Horia Lovinescu (m. 1983) 7.08.1922 - s-a născut Aurel Mihale 7.08.1931 - s-a născut Emilia Căldăraru (m. 1988) 7.08.1941 - s-a născut Amatol Gherman­schi 8.08.1892 - s-a născut Mihail Sevastos (m. 1967) 8.08.1902 - s-a născut Sașa Pană (m­. 1981) 8.08.1911 - s-a născut Orest Masichievici (m. 1980) 8.08.1912 - s-a născut Liviu Bratoloveanu (m. 1983) 8.08.1926 - s-a născut Horia Stancu (m. 1983) 8.08.1975 - a murit Mihai 1.08.1895 - s-a născut I. Valerian (m. 1980) 1.08.1913 - s-a născut Coca Farago (m. 1974) 1.08.1921 - s-a născut Izsák József 1.08.1927 - s-a născut Ioan Meițoiu 1.08.1933 - s-a născut Constantin Turturică 1.08.1939 - s-a născut Al. Covaci 5.08.1923 - s-a născut Sabin (n. 1935) 1.08.1939 - s-a născut Suzana Deleiu Gheorghe Suciu( m. 1995) 5.08.1926 - s-a născut 9.08.1907 - s-a născut 1.08.1943 - s-a născut Gheorghe Bejancu Virgil Fulicea (m. 1979) Radu Cange 5.08.1929 - s-a născut 9.08.1921 - s-a născut 1.08.1948 - s-a născut Titus Hajdú Győző Claudiu Moldovan (n. 1996) Vîjeu 5.08.1937 - s-a născut 9.08.1934 - s-a născut Viorel Cacoveanu Romulus Cojocaru 2.08.1864 - a murit Ioan 9.08.1947 - s-a născut Maiorescu (n. 1811) 2.08.1915 - s-a născut Gellu Naum 2.08.1927 - s-a născut Gertrud Gregor-Chiriță 2.08.1928 - s-a născut Veronica Șuteu 2.08.1928 - s-a născut Cornel Bozbici 2.08.1937 - a murit Pavel Dan (n. 1907) 2.08.1950 Condurache s-a născut Val Marcel C-tin Runcanu (m. 1987) 9.08.1948 - s-a născut Radu Anton Roman 9.08.1977 - a murit Ion Marin Iovescu (n. 1912) 9.08.1991 - a murit Cella Delavrancea (n. 1887) 10.08.1910 - s-a născut Vladimir Caramali(m. 1966) 10.08.1921 - s-a născut Ion Negoițescu (m. 1993) 10.08.1925 - s-a născut Petre Stoenescu 10.08.1927 - s-a născut Barbu Cioculescu 10.08.1937 - s-a născut Dan Laurențiu (m. 1998) 10.08.1942 - s-a născut Nicolae Prelipceanu 10.08.1943 - s-a născut Ivo Muncian 10.08.1968 - a murit Eugen Schilem (n. 1916) 10.08.1980 - a murit I. Peltz (n. 1899) AUGUST I­OAN SLAVICI se stinge din viaţă la 17 august 1925, la Crucea de Jos (Panciu), în casa fiicei sale Lavinia. Se împlinesc în acest an trei sferturi de veac de la dispariţia unui scriitor cu destin literar eşuat în habitudini de percepţie. Nu e vina nimănui: pos­teritatea îşi înghite valorile precum Cronos, fiii. Celebritatea postumă a lui Slavici prinde contur după con­juncturi şi prejudecăţi ce schimbă, nu o dată, perspectiva: contaminări­le biografice îl ridică, aşezîndu-l imediat după Eminescu, Creangă sau Caragiale, vocile autoritare ale unor diriguitori de opinie în critica literară mai degrabă îl scad. Cel mai plastic o spune T. Vianu: “După fastuosul banchet al lui Eminescu, al lui Caragiale, al lui Creangă, Slavici ne invită la un ospăț mai sărac”. Adverbului de atenuare “mai” i se alătură “aproape”, un be­mol ce precedă elogii erodate de circumspecţie. Câlinescu vede în Mara aproape o capodoperă, iar Ion Breazu identifică împsihologia unor personaje “o amploare aproape dos­­toievskianâ”. Pînă şi longevitatea sa irită. A trăit 77 de ani fără folosul literar aşteptat. Acelaşi Câlinescu afirmă caustic: “Moartea înlesni apoteoza operei”. Izbăvirea creaţiei prin dispariţia sirianului oculteazâ însă publicistica (enormă!) şi-i aruncă în derizoriu amintirile de­spre lumea prin care a trecut. Sla­vici nu este doar un “mocan” cu percepţie strictă la cele ţărăneşti, după cum conchide, ritos, “divi­nul”. Flash-back-urile lecturii, eli­berate de eres, scot din bezna de­pozitelor non-literare (despre care Iorga susţine că nici nu merită a fi luate în discuţie) partituri cantabile, încă vii, cu sonuri proaspete, în ar­ticolul Ideografia, apărut în “Mi­nerva literară şi ilustrată” la 7 fe­bruarie 1910, Slavici porneşte de la anodinul “răbuş“ (răboj), pe care îşi înscria “tata bătrîn” (bunicul) socotelile gospodăreşti şi învoielile cu cosaşii, cu oamenii ce lucrau la cîmp cu ziua ori “cu ruptul”, cu por­carii, viţelarii, văcarii, stăvarii şi păcurarii, şi ajunge, pe nesimţite, la tîlcul hieroglifelor egiptene şi la ideogramele din scrierea chinezilor, “gîndiri bine lămurite asupra cărora nu există îndoială”. Copil mic, ştie a descifra pe beţele “răbuşurilor” înşirate pe sfoară toată averea fami­liei: “La păcurar, de exemplu, o tăietură dreaptă însemna o oaie, una piezişă un berbece, două tăieturi împreunate în unghi un miel, iar o cruce un lapte”. Ajuns la şcoală, nu pricepe de ce “jupîn învăţător” îl sileşte a memora semne fără înţeles. Nostalgia “răbuşului” cu crestături sigure, asemeni ideogramelor, îi trezeşte suspiciuni cu privire la deprinderea pe care ţi-o dă şcoala “de a rosti ori de a scrie cu toată li­niştea sufletească” vorbe nepă­trunse pe deplin. Tot din zona crepusculară a scrierilor de după 1900 (Slavici iese prematur din “cultura de perfor­manţă” în 1894, după apariţia ro­manului Mara), se iveşte dintre mî­­lurile aluvionare ale Amintirilor o zi obişnuită în redacţia de la ‘Tim­pul”. Remarcabilă, cu arcul proze­lor scurte încorporat, copleşitoare prin verosimilitate, evocarea în­­cîntâ. Iatâ-l pe Eminescu, Caragiale şi Slavici odrăslindu-şi “gazeta”. Matinali, pe la opt sau chiar pe la şapte, vin “în pâr”, la “redacţiune”, fiecare avînd în buzunar “manu­script curat şi citeţ”. Dar ce folos! Zeţarii au de aşteptat pînă cînd cei trei, vorbitori de limbă culturală di­ferită, cercetează “impresiunea to­tală”. Erudiţia lui Eminescu, exi­genţa stilistică a lui Caragiale şi do­rinţa de accesibilitate a lui Slavici mută discuţia pe terenul eristicii. “Manuscript!” - cere băiatul de la zeţărie. “Stai, infamă creatură - îi răspunde Caragiale - nu vezi că fraze e râu construită?”. Urmează o lungă dispută pe seama sintaxei. Dar “Manuscript!” se aude din nou și “Ptiu, păcatele mele! - strigă Eminescu - nu vezi că vorba e rău declinată?” Nici nu apucă ei să se dumirească bine asupra genitivului feminin în “ei” sau “ii” că “Ma­nuscript!” strigă, exasperat, zeţarul. “Ai răbdare, băiete! - sare şi Slavici - mai avem cîteva vorbe râu aşezate, să le mutăm şi scapi de aici”. Dar nu. “Discuţiunile” vii şi variate continuă pînă tîrziu, pe amănunte, “frază cu frază, propo­­ziţiune cu propoziţiune, vorbă cu vorbă”. Şi fiindcă aşa mergeau lu­crurile, se înţelege că ele nu au putut dura. Intr-un studiu despre “limitele insului şi limitaţiile arheului”, C. Noica vede în Destin semnul limi­tei, iar în Ursită, expresia limitaţiei. Cine scapă de sub apăsarea Desti­nului, cine resimte şi îşi pune în transparenţă harul, uită de limite. Prin urzeala lumii, Slavici şi-a tre­cut, cum s-a priceput mai bine, firele sale, rostul său. Scriind despre Slavici şi gîndind la Gellu Naum, marele sărbătorit al începutului de august, pare de necrezut că cei doi au fost, fie şi numai pentru un deceniu, contem­porani. Ioan Slavici şi Gellu Naum, contemporani! Se sperie gîndul... între Mara şi Zenobia stă acelaşi miracol prin care, de pildă, aero­planul lui Vuia s-a transformat în supersonicele de astăzi. Şi cum urările de circumstanţă nu-şi pot avea aici locul şi rostul, să ne alăturăm Poetului în a iubi, pe mai departe, “într-un prezent perpetuu și uluitor de simplu, tot ce există”. Gabriela Ursachi (F 10 România literară Echilibru stilistic F­ORMULA de echilibru stilistic din scrisul lui N. Steinhardt - agreabilă în textele de critică literară, impresionantă în memorialistică, surprinză­toare în comentariile teologice - pare aproape fireas­că (şi riscă de aceea să treacă neobservată) în cores­pondenţa amicală. Secretul formulei stă într-un dozaj inteligent de sobrietate conceptuală, modernă şi neutră, de ornamente arhaice şi de îndrăzneli coloc­­viale, din cînd în cînd chiar argotice, introduse cu plăcerea ludica de a şoca, de a provoca. Performanţa stilistică bazată pe găsirea măsurii şi pe efectul de varietate e atinsă mai ales în predici (de pildă în cele din volumul Dăruind, vei dobîndi, 1994), în care abilitatea selecţiei şi a combinării registrelor produce efecte cu adevărat inovatoare faţă de tradiţia autoh­tonă a limbajului religios. Stilul lui Steinhardt oferă o reţetă de modernizare foarte plauzibilă, asociind vocabularul şi sintaxa arhaice, conservatoare, nu cu neologisme şocante, cu termeni birocratici aplati­­zanţi - ci cu oralitatea colocvială, deseori umoristică. De altfel, conştiinţa stilistică dovedită de volumul de parodii cu care autorul a debutat (Ingenul... tinerilor, apărut sub pseudonim în 1934, reeditat în 1996), con­firmată sporadic de articole de comentarii lingvistice și stilistice, se manifestă într-una din predicile din Dăruind, vei dobîndi tocmai printr-o pledoarie pen­tru modernizare, împotriva tradiţiei monotone, încre­menite, a limbajului bisericesc exclusiv arhaic, hiera­tic, adesea prea puţin orientat spre comunicarea cu ascultătorii. Libertăţile de asociere a registrelor sunt însă mult mai fireşti şi practicate de mai multă lume în stilul epistolar, în scrisorile amicale. Scrisorile lui Stein­hardt din volumul recent apărut {Dumnezeu în care spui că nu crezi..., Scrisori către Virgil Ierunca, 1967-1983, Humanitas, 2000) sunt interesante tocmai pentru modul în care reafirmă o formulă stilistică personală, stabilă în aparenta ei diversitate. în cores­pondenţă, tonul variază, făcînd să alterneze umilirea, exaltările, curtoazia, autoironia. Citatele pioase şi tendinţa de minimalizare a suferinţelor ar risca să devină o manieră, să trezească suspiciuni asupra au­tenticităţii lor, dacă nu ar apărea din cînd în cînd şi izbucnirile afective, chiar invectivele (lipsite de vul­garitate) care sînt atenuate de scuze doar după ce şi-au purtat mesajul. Adesea indignarea estetică e în crescendo, cînd afirmă, de pildă, despre un roman contemporan “că e o carte artificioasă, plictisitoare — mai ales­­, că e o tîmpenie şi o porcărie” (p. 121). Tonul familiar glumeţ - “alde Cioran” (p. 39), “la alde mine”(p. 112), “praf gemacht, cum spun gagiii” (p. 178), “garsoniera mea, grav şubrezită şi paradită” (p. 213) - se integrează şi în scrisori discursului pe teme religioase: “peisajul (...) unei intimităţi cu blîndeţea marială şi taina tăcerii Domnului ce nu s-a mai văzut” (p. 37); “Nu-i aşa că le zice de ţi-e mai mare dragul?' (p. 45) “El nu intră în sufletul nostru cu anasîna şi otuzbirul' (p. 54), “Zădărnicie, zădăr­nicie, gioarse și chimval” (p. 179) etc. Pariul lui Pas­cal este evocat succint: “­7 faut parier sau laie ori bălaie” (p. 86). Limbajul familiar se legitimează prin spiritul caragialian, în trimiteri directe, în aluzii (o scrisoare e datată “8 august - ziua republicii de la Ploieşti” - p. 41) sau în parafraze, între mărcile dis­tinctive ale stilului lui Steinhardt aş include şi enu­merarea, exasperarea seriilor de sinonime: “tremu­­rînd de spaimă, năduşiţi de groază, porniţi în orice clipă să dea birul cu fugiţii, neîndemînateci, stupizi, buimaci” (p. 102); “nebunul, dobitocul şi caraghiosul de mine” (p. 111); “foc supărat, întristat, indignat, revoltat, amărît, cătrănit, mîhnit peste măsură, cu sufletul acrit şi răscolit de stilul ultimei tale scrisori - circumlocuţional, simandicos, obsecvios, fustiţios, năzuros, meandric, contabilicesc” (p. 165). O imagine mai exactă a varietăţii stilistice ar putea-o da doar citarea, imposibilă în acest spaţiu limitat, a unor pasaje mai lungi din aceste scrisori. Oricum, merită observat ce evită şi ce exclude în mod consecvent limbajul lor: duşmanii săi principali par a fi vulgaritatea şi prostia. E importantă şi cores­pondenţa dintre maniera stilistică şi ideile expuse de autor în repetate rînduri: permisivitatea stilistică se face ecoul unei atitudini generale asupra vieţii - făcută din îngăduință, surîs, acceptare a omenescului. PĂCATELE LIMBII de Modica. Nr. 33 • 23-29 august 2000 J

Next