România literară, ianuarie-martie 2001 (Anul 34, nr. 1-12)

2001-03-07 / nr. 9

Vînătoare de scriitori . CONFRUNTAREA cu istoria, scriitorii nu sînt nişte învingători. Dacă mentalitatea comună îi în­vesteşte cu o poziţie privilegiată (un fel de cavaleri atotputernici, cu mantie albă, coif şi lance), realitatea nu le oferă, ade­seori, nici o scăpare. Este nesfîrşita lista ce­lor care, într-o epocă sau în alta, dintr-un motiv sau din altul, au fost închişi sau exilaţi. Iată, de pildă, la o reconstituire sumară şi numai de un secol şi jumătate, numele scriitorilor români care au trecut prin închisoare: Nicolae Bălcescu, Gri­­gore Alexandrescu, Alecu Russo (la mă­năstire, la Soveja), Cezar Bolliac (la schi­tul Poiana-Marului), C.A. Rosetti, Iacob Negruzzi (la Berlin), Ioan Slavici (vezi închisorile mele), Tudor Arghezi (de două ori, a doua oară la peste 60 de ani), Liviu Rebreanu (la Văcăreşti şi Gyula), Geo Bogza (de două ori, ultima dată „la plîngerea Academiei Române“), Mircea Eliade (în lagăr la Miercurea Ciuc, alături de profesorul său Nae Ionescu), dintre fraţii Teodoreanu, Păstorel, dintre fraţii Cioculescu, Radu, Radu Gyr (douăzeci de ani), Dinu Pillat, Constantin Noica, Arşavir Acterian, N. Steinhardt (vezi Jur­nalul fericirii), Alexandru Paleologu, Sergiu Al-George, Vladimir Streinu, Nichifor Crainic, Nicolae Balotă, Vasile Voiculescu (la aproape 74 de ani), Sandu Tudor (moare în închisoarea de la Aiud), Paul Goma (vezi romanele autobi­ografice), Ion Ioanid, Ion Caraion (la Canal, Jilava, Gherla, Aiud şi în cîteva mine de plumb). Ar merita poate ca cine­va să scrie un Surveiller et punk­ autoh­ton, referitor numai la scriitori. După cum se vede uşor, lista sporeşte după 1948, în jurnalul lui Pericle Mar­­tinescu, 7 ani cu­ 70(Vitruviu, 1997), ca­re cuprinde perioada 1948-1954, socie­tatea scriitorilor se vede din cealaltă pers­pectivă, a „norocoşilor“, a celor care n-au fost închişi. Drama scriitorilor de peste 40 de ani­­e cumplită. Ei sînt sfîşiaţi de teribila dilemă dintre conştiinţa că fiecare vers sau frază a lor încredinţată tipa­rului comunist e o trădare şi conştiin­ţa ca a se menţine dîrji înseamnă­ a­­­ăce un martiraj inutil. Trădători sau martiri - două perspective la fel de­­ sumbre. Se va găsi oare cineva, cînd­­va, sâ înţeleagă drama lor şi să o ju­dece în chip imparţial ? (22 decem­brie 1953) , la comandă. Unul dintre primii recu­­peraţi­ răstâlmâciţi a fost, cum era de aşteptat, Eminescu. Prilejul îi oferă cen­tenarul Eminescu, la 15 ianuarie 1950, sărbătorit la Ateneu şi la care Pericle Martinescu asistă ca simplu martor. Portretul poetului d­e drapat cu pînză roşie, drapele sovietice şi drapele cu noua ste­ma RPR. în dreapta, un citat din Lenin, în stînga unul din Stalin. în loje: Liuba Chişinevschi, Mihai Roller, Ofelia Manoie, N. Goldberger „şi alţii ejusdem farm­acie. în loja oficială: Ana Pauker, Petru Groza, Iosif Chişinevschi, ambasa­dorul sovietic etc. Din Comitetul jubiliar fac parte vreo 40 de scriitori şi activişti culturali, plus delegaţiile străine de scri­itori comunişti. După discursul lui Sado­­veanu, adresat „tovarăşilor şi tovară­şelor“, alcătuit din citate eminesciene, „fără comentarii şi fără consideraţii per­sonale“, au urmat discursurile omagiale ale comuniştilor străini (sovietici, unguri, bulgari, cehi), variaţiuni pe aceeaşi temă: „Trăiască lagărul luptei pentru pace care căleşte prieteniile! Trăiască măreaţa Uniune a Republicilor Socialiste Sovieti­ce, care stă în fruntea luptei pentru pace şi pentru o cultură adevărată!“ Rolul sălii este numai sâ aplaude după fiecare lozin­că, pînâ la epuizare. în presă, Eminescu a devenit luptător „împotriva bestiilor burghezo-moşiereşti“, ceea ce a fost sim­plu de „aranjat“. România liberă din 15 ianuarie 1950 a publicat o pagină întrea­gă de caricaturi, cu legende din poeziile eminesciene. Combinaţiile sunt de un grotesc care depăşeşte orice imaginaţie, deşi erau date ca serioase. Caricaturi po­litice antiamericane sunt comentate prin versuri de dragoste. Astfel, desenul cu Truman, în fruntea unor „aţîţători la război“, mergînd după un neamţ cu o bombă în mîna are următorul comentariu din Lasă-ţi lumea:­ „Vin cu mine, rătă­ceşte/ Pe cărări de cotituri/ Unde noaptea se trezeşte / Glasul vechilor păduri“. Sau „Unchiul Sam“ din capul căruia ies pan­glici pe care scrie: Minciuni, Provocări, Război rece, Şantaj atomic elev e însoţit de două versuri din Calm: „O, tu erai cu barba-n noduri ca şi cîlţii cînd nu-i perii,/ Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii“. Dintre exemplele pe care le dă Pericle Martinescu, cel mai cumplit­ co­­mic mi s-a părut următorul: o nevastă de speculant (?!) priveşte către fereastra zăbrelită îndărătul c­âreia se află închis bărbatul ei şi spune: „Pe aceeaşi uli­cioară/ Bate luna la fereşti/ Numai tu de după gratii/ Veşnic nu te mai iveşti“. Am căutat, pentru comparaţie, în jurnalul lui Virgil Ierunca Trecut-au anii... cum a fost sărbătorit Eminescu la centenar de către scriitorii din exilul parizian: „în ciclul comemorării lui Eminescu la Salle des Sociétés Savantes, două conferinţe: N.I. Herescu şi Leontin Constantinescu. Primul vorbeşte cum e, al doilea, cu o pu­ternică vocaţie de a strînge laolaltă toate clişeele oratorice («golgotha istoriei» e cel mai decent). Au luat parte la discuţii abatele Morel, Michel Carrouges, Aimi Patri, Eric Weil. A asistat - spre uluirea mea - şi Eugen Ionescu care face eforturi să se împace cu Eliade (şi Eliade cu el)“. Deşi se pare că sărbătorirea lui Eminescu nu e posibilă fără clişee, indiferent de loc şi de timp, cît de benefice par unele în comparaţie cu celelalte şi cît de reconfor­tante obişnuitele conferinţe şi discuţiile libere faţă de cele controlate strict de către partid.­­*Bm comuniştilor le reuşise din plin centenarul lui Eminescu, peste doi ani, în 1952, sărbătoresc în acelaşi mod centenarul Caragiale, tot la Ateneu, tot prin discursuri. După conferinţa lui Calinescu, judecată de Pericle Marti­nescu drept „obiectivă“, au urmat, ţinîn­­du-şi discursurile în limba lor (cu tradu­ceri realizate dinainte), scriitori sovietici, chinezi, mongoli, polonezi, cehi şi, în fi­ne, un bulgar cu această inedită con­tribuţie: „Opera lui Caragiale este strîns legată de trecutul de suferinţe al poporu­lui bulgar. Căci demascînd regimul bur­­ghezo-moşieresc din România, Caragiale a demascat şi regimul burghezo-moşie­­resc din Bulgaria“. Dacă ne gîndim bine, Bulgaria există, într-adevâr, în opera lui Caragiale, în vreo două schiţe şi, mai ales, în replica nedumerită a lui Pampon: „Ce căuta neamţul în Bulgaria ?“, la care Ciâcănel răspunde dezolat „Nu ştiu“.­De aici la strînsa legătură dintre opera lui Caragiale cu aceea a suferinţelor poporu­lui bulgar prieten nu mai e decît un pas­ mic pentru vorbitor, dar uriaş pentru comunism. Ieşind de la cantină, m-am întîlnit la uşă cu F. Aderca. Pleca şi el. L-am invitat să iasă înainte; el m-a invitat sâ ies eu întîi. Şi tot aşa, ne tot invi­tam - ca grecii la puşcârie - cînd apăru în urma noastră un alt scriitor, mai tînăr. „Ei, vă întreceţi în ama­bilităţi“ spuse acesta, vrînd sa para spiritual. La care Aderca răspunse cu o minunata prezenţa de spirit: „Noi facem parte din generaţia ama­­bilit\\% februarie 1953). UPA ce revistele interbelice îşi obişnuiseră cititorii cu an­chete literare vii şi ispititoare, Viaţa Românească reia în octombrie 1950 tradiţia, cu o anchetă pe tema: „Ce am învăţat din literatura sovietică?“. Răspund, standard (cu siguranţă că tăvălugul cenzurii a nivelat eventualele asperităţi): Cezar Petrescu, Eusebiu Ca­­milar, Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Veronica Porumbacu, Dan Deşliu, Camil Petrescu, Aurel Baranga. Pericle Marti­nescu nu dă amănunte decît despre Ca­­milar, care a învăţat sâ scrie, pasămite, datorită romanului Mama de Gorki. Despre ce vor fi învăţat însă din literatu­ra sovietică cei doi Petrescu, Cezar şi Camil, e mai bine să nu ştim nimic. Atît în jurnalul lui Pericle Marti­(ca mizeria Mitrea c d­alii din k ^ zentativa a k titâ cu un subs bruarie 1951 Virg „Ci­tesc cu multă curie*. ocorb­ românește. (Am văz* ucerea în limba franceză semn de Claude Semet.) Sadoveanu nu*mai e Sadoveanu, ci un multiplicator de slogane. Degra­darea se vădeşte fără margini“. în genere, compromisurile literare se cunosc şi în privinţa lor jurnalul lui Pe­ricle Martinescu nu aduce noutăţi, cu atît mai mult cu cît în cele mai multe cazuri abia astăzi se pot afla şi se pot spune cir­cumstanţele (atenuante). Necunoscute sunt însă episoadele mărunte, cotidiene, pe care Pericle Martinescu le-a văzut cu ochii lui, toate acele mici gesturi prin care vechii scriitori încearcă sâ reziste şi sâ se opună dezastrului comun. Perpessi­­cius, la o şedinţă a Uniunii Scriitorilor în care Novicov propune înfiinţarea unui curs de limba rusă pentru traducători, răspunde printr-o cerere de a se înfiinţa în paralel, şi un curs de limba româna, „căci nu e suficient sâ ştii ruseşte pentru a traduce din ruseşte“. Cezar Petrescu, prezent la masa festivă dată delegaţilor străini după „sărbătorirea“ lui Eminescu, „nu ezita nici o clipă sa declare că el e un «domn» şi că se află aici adus «cu forţa» de Zaharia Stancu“, Aderca îl pune ele­gant la punct pe un tînăr scriitor „ieşit de pe băncile U.T.M-ului“, Petru Comar­­nescu, muritor de foame, mărturiseşte că „ar intra chelner, dar nu-l primește ni­meni“. Cu ocazia unei vizite pe care i-o face lui Câlinescu la mai bine de o lună dupâ centenarul lui Caragiale, Pericle Martinescu îl găsește pe critic cu telefo­nul smuls din priză. Motivul e legat chiar de Caragiale: lui Câlinescu i se ceruse să scrie o conferinţă despre scriitor (cum s-a văzut, Pericle Martinescu o apreciase drept „obiectivă“), dar, dupâ aceea, a fost bombardat cu telefoane pentru tăieturi şi adăugiri, pînâ cînd, exasperat, şi-a smuls telefonul din priză. Conferinţa a fost ros­tită în forma ei iniţială. Nimic eroic, desi­gur, dar în aerul irespirabil al epocii aces­te detalii de comportament sînt adevarate guri de aerisire pentru toată lumea. Ceea ce te pune pe gînduri în acest jurnal al micilor şi marilor cedări este cît de rapid se pierd reflexele libertăţii for­mate în ani de zile. Nu am nici o îndoială, că indiferent de măşti (am încercat, în­­tr-un exerciţiu de-a dreptul masochist, sâ-i substitui pe cei de ieri cu scriitorii din lumea de azi), în condiţii istorice analoge s-ar juca strict aceeaşi scenă. Nr. 9­­7-13 martie 2001-------------­ - NU se înţelege foarte bine cînd se judecă scriitorii rămaşi în afara zidurilor de închisoa­re este că libertatea lor de a-şi hotărî viaţa, destinul literar, e inexistentă. Şi ei sunt, în felul lor, prizonieri. Odată por­nită, maşina totalitarismului funcţionează implacabil. Cedarea e numai o chestiune de timp, pînâ cînd e găsit punctul vulne­rabil al fiecăruia, în primul rind familia, apoi foamea şi mizeria, orgoliul, banii sau simpla dorinţă de publicare. Primii sînt păcăliţi cei cu reale înclinaţii de stin­gă sau care avuseseră de suferit în perioa­da interbelică. Şantajul acoperă toate formele cunoscute, iar frica­­ nu ştiu dacă a mai existat vreo perioadă aşa de lungă în istoria noastră în care frica sa fi atins asemenea intensităţi - e stimulată prin toate metodele. Mecanismul ameninţare - spaimă - ispitire nu dă greş, în majori­tatea cazurilor. E adevărat că în timp ce unii cedează greu şi numai aparent, alţii o fac uşor şi cu exces de zel. Prima măsură literară a fost interzi­cerea tuturor scriitorilor, fie ei clasici sau contemporani, fie ei români sau străini. A urmat, pas cu pas, „recuperarea“ unora dintre ei, prin pervertire, pentru autorii de mult dispăruţi, prin răstălmăcirea operei, pentru cei în viaţă, prin cenzura şi scrieri Declaraţie în legătură cu afirmaţiile prin care Gabriel Andreescu îl acuză pe Andrei Pleşu că ar fi fost colaborator al Securităţii: învinuirea făcută public de dl Gabriel Andreescu constitu­ie o lezare a demnităţii şi a imaginii publice a domnului Andrei Pleşu. Gestul pune grav sub semnul întrebării credibilitatea posturii domniei-sale de apărător al drepturilor omului şi pe cea de membru al Comitetului Helsinki. Ţinem sâ dăm expresie solidarităţii noastre cu Andrei Pleşu a cărui integritate stă, pen­tru semnatarii acestei scrisori, deasupra oricărei îndoieli. Considerăm că declaraţiile recente ale domnului Gabriel Andreescu impun o luare publică de poziţie din partea Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Fostei Secu­rităţi. Ni se pare necesar ca dl Gabriel Andreescu să probeze acuzaţiile grave aduse dlui Andrei Pleşu sau, dacă nu are probe, să-şi retracteze public afirmaţiile. Semnatarii: Vlad Alexandrescu, Maria Anghelescu, Teodor Baconsky, Alexander Baumgarten, Radu Bercea, Ştefan Borbély, Ioana Both, Ovidiu Caraiţini, Adrian Cioroianu, Cristina Codarcea, Simona Corlan-Ioan, Andrei Cornea, Ovidiu Cristea, Mihaela Czobor-Lupp, Dan Dediu, Am­eli Ute Gabany, Dakmara Georgescu, Florica Georgescu, Ștefan Ghenciulescu, Marina Hasnas, Alina Hera, Itván Horváth, Ioan Ica jr., Augustin loan, Jeny Iordan, Mihaela Irimia, Dana Jalobeanu, Kázmér Kovács, Marius Lázár, Marius Lazurca, Aurora Liiceanu, Mircea Miclea, Mariana Neţ, Alexandru Niculescu, Ioan Opriş, Anca Oroveanu, Radu Păun, Ioana Pârvulescu, Andrei Pippidi, Liliana Popescu, Raluca-Luria Râdulescu, Speranţa Râdulescu, Robert Doron ,Reisz, Valentina Sandu-Dediu, Elena Stupiur, Monica Spiridon, Carmen Strungaru, Alexandru Suter, Dorel Sandor, Ion Tânasescu, Nicolae Teodoreanu, Radu Teodorescu, Ioana Tudora, Mihai-Râzvan Ungureanu, Sorin Vieru, Ana-Maria Zahariade. România literară

Next