România literară, ianuarie-martie 2001 (Anul 34, nr. 1-12)
2001-03-07 / nr. 9
Vînătoare de scriitori . CONFRUNTAREA cu istoria, scriitorii nu sînt nişte învingători. Dacă mentalitatea comună îi învesteşte cu o poziţie privilegiată (un fel de cavaleri atotputernici, cu mantie albă, coif şi lance), realitatea nu le oferă, adeseori, nici o scăpare. Este nesfîrşita lista celor care, într-o epocă sau în alta, dintr-un motiv sau din altul, au fost închişi sau exilaţi. Iată, de pildă, la o reconstituire sumară şi numai de un secol şi jumătate, numele scriitorilor români care au trecut prin închisoare: Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo (la mănăstire, la Soveja), Cezar Bolliac (la schitul Poiana-Marului), C.A. Rosetti, Iacob Negruzzi (la Berlin), Ioan Slavici (vezi închisorile mele), Tudor Arghezi (de două ori, a doua oară la peste 60 de ani), Liviu Rebreanu (la Văcăreşti şi Gyula), Geo Bogza (de două ori, ultima dată „la plîngerea Academiei Române“), Mircea Eliade (în lagăr la Miercurea Ciuc, alături de profesorul său Nae Ionescu), dintre fraţii Teodoreanu, Păstorel, dintre fraţii Cioculescu, Radu, Radu Gyr (douăzeci de ani), Dinu Pillat, Constantin Noica, Arşavir Acterian, N. Steinhardt (vezi Jurnalul fericirii), Alexandru Paleologu, Sergiu Al-George, Vladimir Streinu, Nichifor Crainic, Nicolae Balotă, Vasile Voiculescu (la aproape 74 de ani), Sandu Tudor (moare în închisoarea de la Aiud), Paul Goma (vezi romanele autobiografice), Ion Ioanid, Ion Caraion (la Canal, Jilava, Gherla, Aiud şi în cîteva mine de plumb). Ar merita poate ca cineva să scrie un Surveiller et punk autohton, referitor numai la scriitori. După cum se vede uşor, lista sporeşte după 1948, în jurnalul lui Pericle Martinescu, 7 ani cu 70(Vitruviu, 1997), care cuprinde perioada 1948-1954, societatea scriitorilor se vede din cealaltă perspectivă, a „norocoşilor“, a celor care n-au fost închişi. Drama scriitorilor de peste 40 de anie cumplită. Ei sînt sfîşiaţi de teribila dilemă dintre conştiinţa că fiecare vers sau frază a lor încredinţată tiparului comunist e o trădare şi conştiinţa ca a se menţine dîrji înseamnă aăce un martiraj inutil. Trădători sau martiri - două perspective la fel de sumbre. Se va găsi oare cineva, cîndva, sâ înţeleagă drama lor şi să o judece în chip imparţial ? (22 decembrie 1953) , la comandă. Unul dintre primii recuperaţi răstâlmâciţi a fost, cum era de aşteptat, Eminescu. Prilejul îi oferă centenarul Eminescu, la 15 ianuarie 1950, sărbătorit la Ateneu şi la care Pericle Martinescu asistă ca simplu martor. Portretul poetului de drapat cu pînză roşie, drapele sovietice şi drapele cu noua stema RPR. în dreapta, un citat din Lenin, în stînga unul din Stalin. în loje: Liuba Chişinevschi, Mihai Roller, Ofelia Manoie, N. Goldberger „şi alţii ejusdem farmacie. în loja oficială: Ana Pauker, Petru Groza, Iosif Chişinevschi, ambasadorul sovietic etc. Din Comitetul jubiliar fac parte vreo 40 de scriitori şi activişti culturali, plus delegaţiile străine de scriitori comunişti. După discursul lui Sadoveanu, adresat „tovarăşilor şi tovarăşelor“, alcătuit din citate eminesciene, „fără comentarii şi fără consideraţii personale“, au urmat discursurile omagiale ale comuniştilor străini (sovietici, unguri, bulgari, cehi), variaţiuni pe aceeaşi temă: „Trăiască lagărul luptei pentru pace care căleşte prieteniile! Trăiască măreaţa Uniune a Republicilor Socialiste Sovietice, care stă în fruntea luptei pentru pace şi pentru o cultură adevărată!“ Rolul sălii este numai sâ aplaude după fiecare lozincă, pînâ la epuizare. în presă, Eminescu a devenit luptător „împotriva bestiilor burghezo-moşiereşti“, ceea ce a fost simplu de „aranjat“. România liberă din 15 ianuarie 1950 a publicat o pagină întreagă de caricaturi, cu legende din poeziile eminesciene. Combinaţiile sunt de un grotesc care depăşeşte orice imaginaţie, deşi erau date ca serioase. Caricaturi politice antiamericane sunt comentate prin versuri de dragoste. Astfel, desenul cu Truman, în fruntea unor „aţîţători la război“, mergînd după un neamţ cu o bombă în mîna are următorul comentariu din Lasă-ţi lumea: „Vin cu mine, rătăceşte/ Pe cărări de cotituri/ Unde noaptea se trezeşte / Glasul vechilor păduri“. Sau „Unchiul Sam“ din capul căruia ies panglici pe care scrie: Minciuni, Provocări, Război rece, Şantaj atomic elev e însoţit de două versuri din Calm: „O, tu erai cu barba-n noduri ca şi cîlţii cînd nu-i perii,/ Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii“. Dintre exemplele pe care le dă Pericle Martinescu, cel mai cumplit comic mi s-a părut următorul: o nevastă de speculant (?!) priveşte către fereastra zăbrelită îndărătul câreia se află închis bărbatul ei şi spune: „Pe aceeaşi ulicioară/ Bate luna la fereşti/ Numai tu de după gratii/ Veşnic nu te mai iveşti“. Am căutat, pentru comparaţie, în jurnalul lui Virgil Ierunca Trecut-au anii... cum a fost sărbătorit Eminescu la centenar de către scriitorii din exilul parizian: „în ciclul comemorării lui Eminescu la Salle des Sociétés Savantes, două conferinţe: N.I. Herescu şi Leontin Constantinescu. Primul vorbeşte cum e, al doilea, cu o puternică vocaţie de a strînge laolaltă toate clişeele oratorice («golgotha istoriei» e cel mai decent). Au luat parte la discuţii abatele Morel, Michel Carrouges, Aimi Patri, Eric Weil. A asistat - spre uluirea mea - şi Eugen Ionescu care face eforturi să se împace cu Eliade (şi Eliade cu el)“. Deşi se pare că sărbătorirea lui Eminescu nu e posibilă fără clişee, indiferent de loc şi de timp, cît de benefice par unele în comparaţie cu celelalte şi cît de reconfortante obişnuitele conferinţe şi discuţiile libere faţă de cele controlate strict de către partid.*Bm comuniştilor le reuşise din plin centenarul lui Eminescu, peste doi ani, în 1952, sărbătoresc în acelaşi mod centenarul Caragiale, tot la Ateneu, tot prin discursuri. După conferinţa lui Calinescu, judecată de Pericle Martinescu drept „obiectivă“, au urmat, ţinîndu-şi discursurile în limba lor (cu traduceri realizate dinainte), scriitori sovietici, chinezi, mongoli, polonezi, cehi şi, în fine, un bulgar cu această inedită contribuţie: „Opera lui Caragiale este strîns legată de trecutul de suferinţe al poporului bulgar. Căci demascînd regimul burghezo-moşieresc din România, Caragiale a demascat şi regimul burghezo-moşieresc din Bulgaria“. Dacă ne gîndim bine, Bulgaria există, într-adevâr, în opera lui Caragiale, în vreo două schiţe şi, mai ales, în replica nedumerită a lui Pampon: „Ce căuta neamţul în Bulgaria ?“, la care Ciâcănel răspunde dezolat „Nu ştiu“.De aici la strînsa legătură dintre opera lui Caragiale cu aceea a suferinţelor poporului bulgar prieten nu mai e decît un pas mic pentru vorbitor, dar uriaş pentru comunism. Ieşind de la cantină, m-am întîlnit la uşă cu F. Aderca. Pleca şi el. L-am invitat să iasă înainte; el m-a invitat sâ ies eu întîi. Şi tot aşa, ne tot invitam - ca grecii la puşcârie - cînd apăru în urma noastră un alt scriitor, mai tînăr. „Ei, vă întreceţi în amabilităţi“ spuse acesta, vrînd sa para spiritual. La care Aderca răspunse cu o minunata prezenţa de spirit: „Noi facem parte din generaţia amabilit\\% februarie 1953). UPA ce revistele interbelice îşi obişnuiseră cititorii cu anchete literare vii şi ispititoare, Viaţa Românească reia în octombrie 1950 tradiţia, cu o anchetă pe tema: „Ce am învăţat din literatura sovietică?“. Răspund, standard (cu siguranţă că tăvălugul cenzurii a nivelat eventualele asperităţi): Cezar Petrescu, Eusebiu Camilar, Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Veronica Porumbacu, Dan Deşliu, Camil Petrescu, Aurel Baranga. Pericle Martinescu nu dă amănunte decît despre Camilar, care a învăţat sâ scrie, pasămite, datorită romanului Mama de Gorki. Despre ce vor fi învăţat însă din literatura sovietică cei doi Petrescu, Cezar şi Camil, e mai bine să nu ştim nimic. Atît în jurnalul lui Pericle Marti(ca mizeria Mitrea c dalii din k ^ zentativa a k titâ cu un subs bruarie 1951 Virg „Citesc cu multă curie*. ocorb românește. (Am văz* ucerea în limba franceză semn de Claude Semet.) Sadoveanu nu*mai e Sadoveanu, ci un multiplicator de slogane. Degradarea se vădeşte fără margini“. în genere, compromisurile literare se cunosc şi în privinţa lor jurnalul lui Pericle Martinescu nu aduce noutăţi, cu atît mai mult cu cît în cele mai multe cazuri abia astăzi se pot afla şi se pot spune circumstanţele (atenuante). Necunoscute sunt însă episoadele mărunte, cotidiene, pe care Pericle Martinescu le-a văzut cu ochii lui, toate acele mici gesturi prin care vechii scriitori încearcă sâ reziste şi sâ se opună dezastrului comun. Perpessicius, la o şedinţă a Uniunii Scriitorilor în care Novicov propune înfiinţarea unui curs de limba rusă pentru traducători, răspunde printr-o cerere de a se înfiinţa în paralel, şi un curs de limba româna, „căci nu e suficient sâ ştii ruseşte pentru a traduce din ruseşte“. Cezar Petrescu, prezent la masa festivă dată delegaţilor străini după „sărbătorirea“ lui Eminescu, „nu ezita nici o clipă sa declare că el e un «domn» şi că se află aici adus «cu forţa» de Zaharia Stancu“, Aderca îl pune elegant la punct pe un tînăr scriitor „ieşit de pe băncile U.T.M-ului“, Petru Comarnescu, muritor de foame, mărturiseşte că „ar intra chelner, dar nu-l primește nimeni“. Cu ocazia unei vizite pe care i-o face lui Câlinescu la mai bine de o lună dupâ centenarul lui Caragiale, Pericle Martinescu îl găsește pe critic cu telefonul smuls din priză. Motivul e legat chiar de Caragiale: lui Câlinescu i se ceruse să scrie o conferinţă despre scriitor (cum s-a văzut, Pericle Martinescu o apreciase drept „obiectivă“), dar, dupâ aceea, a fost bombardat cu telefoane pentru tăieturi şi adăugiri, pînâ cînd, exasperat, şi-a smuls telefonul din priză. Conferinţa a fost rostită în forma ei iniţială. Nimic eroic, desigur, dar în aerul irespirabil al epocii aceste detalii de comportament sînt adevarate guri de aerisire pentru toată lumea. Ceea ce te pune pe gînduri în acest jurnal al micilor şi marilor cedări este cît de rapid se pierd reflexele libertăţii formate în ani de zile. Nu am nici o îndoială, că indiferent de măşti (am încercat, într-un exerciţiu de-a dreptul masochist, sâ-i substitui pe cei de ieri cu scriitorii din lumea de azi), în condiţii istorice analoge s-ar juca strict aceeaşi scenă. Nr. 97-13 martie 2001------------- - NU se înţelege foarte bine cînd se judecă scriitorii rămaşi în afara zidurilor de închisoare este că libertatea lor de a-şi hotărî viaţa, destinul literar, e inexistentă. Şi ei sunt, în felul lor, prizonieri. Odată pornită, maşina totalitarismului funcţionează implacabil. Cedarea e numai o chestiune de timp, pînâ cînd e găsit punctul vulnerabil al fiecăruia, în primul rind familia, apoi foamea şi mizeria, orgoliul, banii sau simpla dorinţă de publicare. Primii sînt păcăliţi cei cu reale înclinaţii de stingă sau care avuseseră de suferit în perioada interbelică. Şantajul acoperă toate formele cunoscute, iar frica nu ştiu dacă a mai existat vreo perioadă aşa de lungă în istoria noastră în care frica sa fi atins asemenea intensităţi - e stimulată prin toate metodele. Mecanismul ameninţare - spaimă - ispitire nu dă greş, în majoritatea cazurilor. E adevărat că în timp ce unii cedează greu şi numai aparent, alţii o fac uşor şi cu exces de zel. Prima măsură literară a fost interzicerea tuturor scriitorilor, fie ei clasici sau contemporani, fie ei români sau străini. A urmat, pas cu pas, „recuperarea“ unora dintre ei, prin pervertire, pentru autorii de mult dispăruţi, prin răstălmăcirea operei, pentru cei în viaţă, prin cenzura şi scrieri Declaraţie în legătură cu afirmaţiile prin care Gabriel Andreescu îl acuză pe Andrei Pleşu că ar fi fost colaborator al Securităţii: învinuirea făcută public de dl Gabriel Andreescu constituie o lezare a demnităţii şi a imaginii publice a domnului Andrei Pleşu. Gestul pune grav sub semnul întrebării credibilitatea posturii domniei-sale de apărător al drepturilor omului şi pe cea de membru al Comitetului Helsinki. Ţinem sâ dăm expresie solidarităţii noastre cu Andrei Pleşu a cărui integritate stă, pentru semnatarii acestei scrisori, deasupra oricărei îndoieli. Considerăm că declaraţiile recente ale domnului Gabriel Andreescu impun o luare publică de poziţie din partea Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Fostei Securităţi. Ni se pare necesar ca dl Gabriel Andreescu să probeze acuzaţiile grave aduse dlui Andrei Pleşu sau, dacă nu are probe, să-şi retracteze public afirmaţiile. Semnatarii: Vlad Alexandrescu, Maria Anghelescu, Teodor Baconsky, Alexander Baumgarten, Radu Bercea, Ştefan Borbély, Ioana Both, Ovidiu Caraiţini, Adrian Cioroianu, Cristina Codarcea, Simona Corlan-Ioan, Andrei Cornea, Ovidiu Cristea, Mihaela Czobor-Lupp, Dan Dediu, Ameli Ute Gabany, Dakmara Georgescu, Florica Georgescu, Ștefan Ghenciulescu, Marina Hasnas, Alina Hera, Itván Horváth, Ioan Ica jr., Augustin loan, Jeny Iordan, Mihaela Irimia, Dana Jalobeanu, Kázmér Kovács, Marius Lázár, Marius Lazurca, Aurora Liiceanu, Mircea Miclea, Mariana Neţ, Alexandru Niculescu, Ioan Opriş, Anca Oroveanu, Radu Păun, Ioana Pârvulescu, Andrei Pippidi, Liliana Popescu, Raluca-Luria Râdulescu, Speranţa Râdulescu, Robert Doron ,Reisz, Valentina Sandu-Dediu, Elena Stupiur, Monica Spiridon, Carmen Strungaru, Alexandru Suter, Dorel Sandor, Ion Tânasescu, Nicolae Teodoreanu, Radu Teodorescu, Ioana Tudora, Mihai-Râzvan Ungureanu, Sorin Vieru, Ana-Maria Zahariade. România literară