România literară, iulie-septembrie 2001 (Anul 34, nr. 26-38)
2001-09-19 / nr. 37
Mihai Nasta în franceză Hiraeneuttea limbajului /V INTRE Mihai Nasta şi Petru Creţia exista nu puţine asemănări. Amândoi sunt cunoscuţi iubitorilor de literatură rară - durabilă, dar nedestinată popularităţii prin câte o carte: Norii celui de-al doilea, Anatomia suferinţei a celui dintâi. Amândoi sunt ca formaţie clasicişti, amândoi şi-au extins cercetarea dincolo de marginea strictei lor specialităţi, venind către literatura română, Petru Creţia prin inestimabila lui contribuţie eminescologicâ, Mihai Nasta prin variate investigaţii. Se adaugă la marea capacitate de cuprindere a acestuia din urmă și un evantai bibliografic care merge de la cele mai specioase lucrări consacrate literaturii eline, miturilor sau arheologiei până la post-structuralism. Mihai Nasta a reunit de curând în volumul Les Stres de paroles. Herméneutiques du langage figuré (Rusia, Bruxelles, 2001) nouă studii - unele inedite, altele publicate anterior în reviste de prestigiu - referitoare, cum se explică autorul într-un cuvânt înainte, la textualizarea figurilor, în relație cu comportamentul simbolic și cu straturile de elaborare verbală. A tratat în ele, cu o enormă erudiţie pe deplin funcţională, ferită de morgă scolastică sau de ostentaţie, teme diverse: androginismul lui Făt Frumos, simbolistica fantasmaticâ a bobului de fasole, riturile imortalităţii, cultul lui Salmoxis, figurile transcendenţei, nivelele textului la Pseudo- Dionis Areopagitul, elaborarea textului la Dionis din Halicamas, caracteristicile versificaţiei orale, analiza unor poeme româneşti. Aşadar, studiile sunt datorate, în egală măsură, unui retorician, unui etnograf şi unui hermeneut. Cărturarul evidenţiază o serie de dificultăţi înfruntate în timpul investigaţiei sale. El constata o multitudine de sensuri în rituri sau în figuri, după cum şi în texte atribuite unor autori străvechi, dar îi este greu să stabilească dacă acele sensuri aparţin cu adevărat stratului originar, ori sunt produsul deformării unor surse în decursul procesului de înregistrare succesivă de către feluriţi copişti care, uneori, le-au adaptat propriei lor religii. El trebuie să distingă de aceste contaminări abuzive semnificaţiile rezultate din sincretism, adică din venirea în atingere a două culturi antice. Or, ne spune Mihai Nasta, a le distinge este de multe ori imposibil. Astfel, interpretul se găseşte în situaţia apotetică de a nu putea să aibă cunoştinţe sigure, deşi ipotezele hermeneutice ar trebui să se bazeze pe certitudini. Validitatea concluziilor sale mai este ameninţată şi de preluarea eventuală a unor decodări raţionaliste care atribuie înţelesuri anacronice unor fapte care au avut motivaţii cu totul diferite. Să luăm un exemplu din numeroasele oferite de volumul atât de dens pe care-l prezentam. Autorul precizează: “Potrivit vestigiilor culese de etnografi, influenţa zonelor balcanice septentrionale asupra sudului «elenizat» coincide cu transpunerea anumitor credinţe tracice sau iraniene în structurile conceptuale ale pitagorismului” (133). Lui Mihai Nasta îi apare evidentă “suprapunerea credinţelor în cultul lui Zalmoxis şi, pe de altă parte, în religia Marelui Zeu (Megas Theos) anonim din centrele elenizate...” (129). Totodată el observă că multe informaţii despre Zalmoxis, ulterioare lui Herodot, “poartă amprenta unor puneri în scenă ciclice şi transcoderii vechilor teme ale sacralitâţii” (129). Cu alte cuvinte, observa alterarea printr-o receptare deformantă a unor realităţi. Astfel, de pildă, ipoteza existenţei unui Kronostrac provine din lecturi fanteziste înregistrate de un lexicograf bizantin, în urma transcrierilor nesigure, au apărut versiuni interpretative lipsite de temei, cum ar fi şi punerea în relaţie a metempsihozei din pitagorism cu supravieţuirea sufletului din religia egiptenilor vechi. Confruntat cu asemenea obstacole, Mihai Nasta îşi propune o lectură plurală, o “încrucişare a privirilor interpretative” (180). Când înclină către o ipoteză, nu le exclude pe altele. Nu încearcă să treacă de presupuneri şi să enunţe convingeri când materia care îi stă la dispoziţie nu i-o permite. Studiile lui oferă, înainte de toate, o concepţie asupra cercetării şi o sumă de metode putând servi drept model. în chip semnificativ, unul dintre studii se referă la principii de analiză a versificaţiei orale. Cercetând caracteristicile versificaţiei epice, el încearcă să stabilească relaţia dintre formulările personale şi tradiţia orală la Homer, balanţa înclinându-se către aceasta din urmă. Punerea unor probleme de concepţie îi prilejuieşte autorului şi studierea ideilor lui Dionis din Halicamas asupra limbajului. E un capitol în care Mihai Nasta reconstituie etapele procesului în decursul căruia gândirea acestuia a evoluat dinspre retorică spre teoria literară. Totodată, este urmărit modul cum argumentele abstracte se verbalizează, nu fără recurs la metaforă, și cum frazele se reunesc într-un text coerent ce surprinde prin intuiţii despre limbaj confirmate de teoriile moderne, în această carte destinată unor cititori de limba franceză Mihai Nasta recurge masiv la riturile dacilor, la folclorul românesc şi se ocupă într-un întreg capitol de versificaţia lui Tudor Arghezi comparată cu aceea a lui Ion Barbu. Din păcate, cercetătorul nu are cum să evite efectul previzibil: în versiune franceză versurile devin palide şi discursive, încât nici cel mai generos cititor nu ar putea admite că Arghezi şi Barbu ar fi mari poeţi. Este mult mai favorabilă imaginii propuse unui public neromânesc prezentarea lor sintetică întreprinsă de Mihai Nasta înainte de a proceda la confruntarea versificaţiei unuia cu aceea a celuilalt, prilej cu care ies la iveală nebănuite similitudini. In treacăt, cercetătorul se referă şi la literatura lui Mircea Eliade de care, însă, se simte mai puţin atras. Bazat pe convingerea lui că miturile străvechi se perpetuează în lumea modernă, prozatorul a revenit până la saţietate la mereu aceleaşi arhetipuri şi imagini simbolice. Desigur, istoricul religiilor Mircea Eliade este altfel apreciat, ca şi discipolul său Ioan Petru Cucianu. în aceeaşi ordine, a punerii în valoare a culturii române, poate fi evocată mărturisirea datoriei de recunoştinţă contractată de Mihai Nasta faţă de dascălii săi de la universitatea bucureşteanâ, mai cu seamă faţă de elenistul Aram Frenkian. Vitregia istoriei a vrut ca Mihai Nasta să nu poată interpreta până la capăt rolul său de strălucit continuator al acelor înaintaşi. Lectura acestei cărţi, ca şi a altor studii dificile, adresate specialiştilor, să precizăm - poate să suplinească, măcar în parte, marea pierdere produsă de absenţa profesorului, atâta vreme, de la Catedra de limbi clasice a Universităţii din Bucureşti. Alexandra Ciocârlie 10 România literară - Simona-Grazia Dima La ora câinelui La această oră, zisă "a câinelui", căzu magnific, adus de întâmplare. Avem, în sfârşit, pâine, meteoritul unei taine de nespus în cuvinte: ea se predă să fie savurată în tăcere, îşi aminteau de alt dar pe potrivă acum un mileniu; între acesta şi celălalt zăceau urne goale - ecranul incandescent, generatorul, refuza să le umple, capricios, abia trimitea câte una umplută cu surprize, cu bulgări, pocnitori și lave, dar nu pentru uzul Delfinului, ci-n zbârnâitul primejdios al penelor de arhanghel, garantul primejdiei, ca azi, când norocul nu vine sub bolţile princiare, din timp pregătite, degeaba-şi fac vânt esteţii cu pliantul pe alei, căci luminează-n plină stradă, printre cerşetori, porumbei şi oameni de afaceri, sub ropotul picioarelor mânjite de noroi alunecând pe coji de banane, la ora sfâşiată stelar de colții răpănosului câine. Cât extaz în supunere A-ţi asuma princiar periferiile orei, grafia stiharului de preot fără nume, hoinărind prin arterele nopţii, de la care n-aştepţi nimic, iar ele pulsează indiferenţe, pe când le culegi ştiinţa, în trecere de pasăre, ca un diamant din hoitul părăsit, a accepta să trăieşti între lucruri mutabile, de nerecunoscut, să vezi perfect de clar sciziunea lentă, culoarul vermicular dintre pietrele acre, câinii încolăciţi pe relicve, cât extaz în supunere, în tot acest curaj de-a te lăsa cuprins de viaţă, ai cercetat cu eleganţă şi această lume şi ai trăit intact în legile ei. Procesul Sunt chemaţi ofiţerii care nu l-au însoţit până la capăt pe general, călcându-şi jurământul militar. Suspect luceşte aerul a fir de blană stacojie, se-aude scâncet de fiară în sala de judecată, împricinaţii par cam adormiţi, cam tupilaţi, cam neatenţi şi puşi pe chefuri... Plini de vervă, se scoală totuşi în picioare , şi declamă cu voce de flaşnetă ce au văzut în cutare situaţie. Atât pot spune, mai mult urlând, răgind, făloşi sub cordoanele împletite de aur, şi se aşază. Se-aduc cu freamăt coşuri de jumări şi nuci, acuzaţii chirăie, întind, agile, ghearele, golesc proviziile. Judecătorii se destind, mănâncă piftie, se fac comozi. Cazul rămâne obscur. Sunt imposibil de elucidat locul unde au încetat să-l însoţească pe general (au uitat tot traseul) şi modul în care acesta a continuat lupta solitar. Vinovaţii nu sunt în stare să explice nimic nicicui. Sâsâie-ntruna: limbi de şerpi, de bursuci, de şopârle, de jderi sau de vulpi. Se ştie vag că generalul, fie singur, fie cu egali necunoscuţi, luptă şi-acum. Drumul lui, tot mai departe, mai sus, nu se mai poate limpezi. Nu acum, nu aici. Toropiţi, pârâţii nu-şi mai amintesc, nu mai disting nici scurta bucată parcursă de ei într-acolo. Se lasă, copleşiţi, din nou, pe băncile de lemn, spre-a digera cât de cât bogăţiile mesei. Judecătorii aproape-au uitat cauza în discuţie. Se-aşteaptă-n neştire pentru clarificări, un alt limbaj. Nr. 37 • 19-25 septembrie 2001