România literară, octombrie-decembrie 2002 (Anul 35, nr. 39-52)
2002-10-23 / nr. 42
SUBTILA alchimie a comicului caragialian se realizează printr-o perfecta proporţie între imaginar şi real, între verosimil şi absurdul împins până la grotesc. Replicile teatrului său au devenit formule pe care vorbitorii contemporani le utilizează în contexte variate, adesea complet diferite de situaţiile care le-au generat, semn al universalităţii lor şi perpetua infirmare a opiniilor privind perimarea operei lui Caragiale o data cu dispariţia cadrului istoric de care a fost inspirata. Vom încerca în cele ce urmează sa reconstituim contextul care a dat naştere unei celebre replici, nu pentru a-i reduce semnificaţia la momentul istoric şi politic în care a apărut, ci pentru ca, pornind de la posibila sursa de inspiraţie, să apară mai evidenta arta scriitorului de a selecta un aspect din realitate şi de a-i conferi o superioară forţa expresiva prin şarjare şi prin încadrarea în sistemul unitar al operei. Este bine cunoscut finalul discursului rostit de Farfuridi la întrunirea electorală din actul al treilea al comediei O scrisoare pierdută:“Din două una, daţi-mi voie: ori sâ se revizuiască, primesc! dar sâ nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!” Peremptoriul “am zid”, prin care infatuatul retor face aluzie la clasicul “ Dixi et salvavi animam meani, devine ridicol întrucât încheie printr-o alternativa absurda o expunere confuza. “Soluţia” lui Farfuridi în problema revizuirii Constituţiei este adesea citata pentru a exprima un nonsens ori evitarea unei rezolvări tranşante şi eficiente, însă majoritatea celor care o citează uita sau ignoră faptul ca atât revizuirea fârâ schimbare, cât şi schimbarea fârâ revizuire au constituit în epoca, la o distanţa de patru ani una de alta, propuneri foarte serioase de rezolvare a unor probleme care au agitat clasa politica şi opinia publica, înainte de a preciza când au fost făcute aceste propuneri şi ce prevedeau ele, sa ne referim la contextul politic al apariţiei comediei lui Caragiale. Reprezentată pentru prima data la Teatrul Naţional din Bucureşti pe data de 13 noiembrie 1884, O scrisoare pierdută trata un subiect de actualitate: campania pentru alegerile din aprilie 1883 pentru Parlamentul chemat a revizui Constituţia (“Dacă nu mâ-nşel, îmi pare câ suntem în anul de graţie 1883...“, precizează Caţavencu la întrunire.). Era a doua revizuire, în decurs de câţiva ani, a Legii Fundamentale din 1866. Cealaltă avusese loc în 1879, iar Caragiale, cu geniul sau şi cu dreptul absolut al scriitorului care creează literatură de ficţiune, a contopit în opera lui evenimente politice, idei şi discursuri din ambele campanii electorale: din 1879 şi din 1883. Şi pentru câ tot e vorba de Farfuridi, s-o luam şi noi de la... 1878 fix. în acest an, în urma războiului ruso-turc - la care armata româna avusese o contribuţie hotărâtoare - are loc Congresul de la Berlin, ce condiţionează (prin articolul 44 din tratatul final) recunoaşterea independenţei României de câtre puterile europene de revizuirea articolului 7 din Constituţie. Acest articol prevedea drepturi depline numai pentru cetăţenii de religie ortodoxa, iar statele participante la Congresul de la Berlin nu admiteau, pe buna dreptate, confesiunea religioasa ca piedica în obţinerea drepturilor. Principala categorie de populaţie vizata o constituiau evreii din România, a căror naturalizare o cereau implicit (şi justificat) puterile europene. Aceasta cerere de revizuire a fost percepută negativ, ca o ingerinţa a strainataţii în politica noastra interna, de o parte însemnată a opiniei publice şi a politicienilor, cu atât mai mult cu cât acelaşi Congres dăduse satisfacţie Rusiei, cedându-i cele trei judeţe din sudul Basarabiei, ce fuseseră retrocedate Principatului Moldovei de Congresul de la Paris din 1856. Chiar şi oameni politici lucizi care, precum Titu Maiorescu, recunoşteau ca articolul 7 avea o redactare “nechibzuită acceptau cu greu intervenţia puterilor semnatare ale tratatului. Au fost totuşi rare propunerile de respingere de plano a ideii revizuirii, deoarece toţi politicienii responsabili îşi dâdeau seama de imposibilitatea de a nesocoti voinţa marilor puteri europene. ÎN ACEST context, Parlamentul ce urma sâ-şi înceteze activitatea discuta propunerea pe care s- o supună Constituantei ce avea sâ rezulte în urma alegerilor. Dezbatându-se problema dacâ propunerea de revizuire trebuia motivata sau nu, are câștig de cauzâ opinia lui P. P. Carp de a se propune revizuirea fârâ motivare, câci o astfel de motivare ar fi prefigurat implicit un râspuns în problema revizuirii, în vreme ce Camerele pe punctul de a se retrage nu voiau sâ îngrădească în nici un fel libertatea de opţiune a Corpurilor legiuitoare ce aveau sâ decurgă din alegeri. Important era aşadar sâ se afirme necesitatea revizuirii spre a nu ofensa puterile europene, vorba aceluiaşi Farfuridi: “Dacă Europa... sâ fie cu ochii aţintiţi asupra noastrâ [...]“. Aceasta condiţie fiind îndeplinita, se avea în vedere inclusiv posibilitatea ca dezbaterea de revizuire sa se finalizeze prin refuzul modificării articolului 7. Problema o prezintă Eminescu în articolul de fond apărut în ziarul Timpul la 20 februarie 1879: “ Trei păreri deosebite s-au ivit în sânul Adunărilor întrunite: centrul propunea revizuirea a patru articole din Constituţie, fracţiunea şi grupul Vernescu propuneau ca necesitatea revizuirii sa fie motivată, în fine conservatorii propuneau a se rosti pur şi simplu necesitatea revizuirii, fără nici un fel de motivare. Cu această din urmă propunere (a d-lui Carp) s-a declarat unit guvernul şi majorităţile amânduror Corpurilor legiuitoare...] Propunerea d-lui Carp are avantajul că nu prejudecă deloc cestiunea, câ din soluţionarea ei nu se face o armă de partid şi un program electoral, că ţara rămâne liberă a se rosti cum va voi, fie afirmativ, fie negativ.”2) Cu Eminescu este de acord cu acest punct de vedere, se vede şi din articolul de fond pe care îl va publica, tot în Timpul, o săptămână mai târziu, la 27 februarie 1879: “Propunerea de revizuire nemotivată am susţinut-o: întâi, pentru câ nu prejudecă cestiunea, ci lasă totul la discreţiunea Adunărilor de revizuire, caii sunt în drept de-a declara chiar că nu e defel caz de revizuire şi că mănţin intact art. 7[...]"! Iată, deci, ca revizuirea fără schimbare era o posibilitate serios luată în calcul în 1879. în cele din urma, Parlamentul avea să voteze, la 6 octombrie 1879, modificarea articolului 7 cu formularea: “Deosebirea de credinţe religioase şi de confesiuni nu constituie în România o piedică la dobândirea şi exercitarea drepturilor civile şi politice." In continuare articolul prevedea însă ca naturalizarea sa se acorde individual şi în virtutea unei legi, în calitate de gazetar la Timpul, Caragiale a fost și el implicat în dezbaterea problemei revizuirii (articolele din 24 mai, 15 și 17 iunie 1879, publicate de Șerban Cioculescu în volumul V din 1938 al operelor lui I. L. Caragiale). Ca ziarist la oficiosul conservator, scriitorul remarca aspecte care aveau sâ se regâseascâ, transfigurate, în O scrisoare pierdută. Astfel, într-un reportaj parlamentar publicat la 9 martie 1879, este relatat cu ironia tipic caragialiană discursul deputatului Misail, care evoca inutil veacurile trecute, aşa cum Farfuridi va aminti marile momente ale istoriei secolului al XLX-lea fârâ nici o legătură cu problema în discuţie: “ Cel dintâi care a luat cuvântul a fost d. Misail. D-sa avea intenţia să facă o disertaţie academică în regulă, să dovedească, precum expusese în exordul cuvântării d-sale, câ România a fost înainte mergătoarea civilizaţiei omenirii; astfel d-sa a început cu descâlicătoarea şi aşezarea românilor în ţările acestea, a vorbit despre românism în veacul al 12, în al 13, în al 14... La fiecare veac sala Camerii golindu-se treptat, d. Misail a intrat în al 14-lea numai cu biuroul Adunării şi cu câţiva motivişti intransigenţi şi cu puţini din majoritate “Să se revizuiască, primesc” (Pe marginea unei replici) {c&jÄüa® WseuMB 14 România literară nr. 42 , 23 - 29 octombrie 2002