România literară, aprilie-iunie 2003 (Anul 36, nr. 13-25)
2003-04-09 / nr. 14
14 România literară nr. 14 9 -15 aprilie 2003 IN diagnosticul atât de exact şi de surprinzător asupra operei literare pe care Ion Negoiţescu îl stabilea de obicei, se putea desprinde şi o particularitate a formulei sale de analizâ. Ea se rezuma în exclamaţia: “Et in Arcadia ego” (Am fost şi eu în Arcadia). Nu era doar revendicarea unei prezenţe, a unui pionierat într-o regiune nu prea explorată; în cazul lui, călătoria pe tărâmul visat al fericirii se concentra într-un spaţiu aparte, un loc pentru iniţiaţi, până la marginile înţelegerii, cutreierat cu voluptăţi care decurgeau şi din suferinţa. Scriind despre autori moderni sfâşiaţi, criticul semnala câ şi el a trecut pe acolo, câ a cunoscut ţinuturile descrise în carte şi câ poate depune mărturie despre ele, aşadar vorbeşte în cunoştinţa de cauza. Lăsând sa se presupună o complicitate, el nu o etala însă ostentativ, făcând mărturisiri directe, se ferea sâ se autodivulge, sugera doar extrem de discret câ împărtăşeşte pe unele trasee un destin. Ca în filmele lui Hitchcock când într-o secvenţa apârea chipul jovial al regizorului rătăcit pe treptele spre ascensor sau fluturând pe peronul unei gări o pălărie. Semnătură pe pelicula era un corp străin, ea rămânea în afara subiectului propriu-zis, se putea oricând şterge. Dăinuie, fireşte, şi alte moduri de indicare a unei angajări personale, interferenţe de adâncime, greu de deslipit de întreg. Auzind un gâfâit difuz, ai bănuiala ca în urma autorului singuratec, avid de necunoscut, fuge şi criticul, străbătând coridoarele insalubre ale subteranei sau încercând so decoleze cu aripile întinse spre cer. Era clar ca observatorul, adică Ion Negoiţescu, îşi alegea subiectele şi în funcţie de opţiuni interioare tulburătoare şi în comentariul critic se implica fiindcă nu se detaşa de subiectul investigat, nu păstra o neutralitate. Când a răsturnat imaginea despre Eminescu şi a dezvelit latura nocturna, enigmatica, peste care domnea nostalgia somnului şi unde lipsa de fixaţie reflecta fluiditatea fiinţei, simbolizata şi de îngerul fârâ sex precizat, androgin, se putea bănui câ exegetul pătrunzător şi pătimaş relateazâ în ultimă instanţa şi despre sine. La fel probabil procedează în capitolul consacrat lui Mateiu Caragiale din Istoria literaturii române, volum foarte important de sinteza, care a atras totuşi prea puţin atenţia. Voi reveni la caracterizarea Crailor de Curtea- Veche, pentru câ mi se pare că în acele pagini se deschide o poartă de intuire a fondului de Profil modernitate în literatura autohtonă. Poziţia de pe care Negoiţescu judecă arta nu o obţinuse prin uzurpare, el fusese acceptat de la sine ca un legatar testamentar al faimoasei promoţii de critici interbelici (N. Lovinescu, G. Calinescu, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, S. Cioculescu) care a impus etalonul esteticului. Răsărit mai târziu, aşezat oarecum între pârtii, Negoiţescu provenea din aceeaşi matrice, nu pierduse şi nu trădase ştafeta lor. în împrejurări istorice vitrege, prins în vârtejul nâvâlirilor plebee, Negoiţescu putuse greu sâ reziste. Fusese hărţuit de o haită care bântuia nânca, pusâ pe rele. în aceasta ambianţa eficacitatea se baza adesea pe presiune politica, pe impostura, pe trafic de influenţă. îi dăduse puterea sâ nu cedeze un blazon de nobleţe, era un aristocrat al gustului, nici duşmanii nu-i contestau autoritatea de arbitru în eleganţa stilului, fiind socotit un expert en titre. Luptând împotriva dictaturii, cu semidocţi, cu trivialitatea şi bâdârânia, Negoiţescu a avut de suportat probe dificile de umilire, dar a supravieţuit ca prin miracol. FIIND un text semnat de Aricel te izbea o alta percep(jaindiţie asupra literaturii, care refuza stridenţa, vulgaritatea, bătăile de tobă, punea accent pe recepţia frumosului ca un ritual, recepţie neviciată de ideologie. în operaţia de discernare a semnificaţiilor în care excela, criticul participa ca un vânător cu puşca la ochi aţintit cu toate simţurile asupra vânatului în extaz. Nu putea fi indiferent, birocratic, un executant al concluziilor altora. Adevărata revelaţie în critica, pe care o căuta în chip dramatic, era înlesnită când adulmeca apropierea de un spirit fratern. Cu autorul Crailor de Curtea-Veche s-a simţit visceral solidar, salutând nesupunerea la norme, propensiunea spre exagerare şi prisos pe linie comică sau onirică, urmărind accesul spre infernul patimilor. Pasul criticului însoţeşte pasul scriitorului, se poate deduce fără efort că amândoi au parcurs etape similare, neintroducând privirea în faţa panoramei nebuloase, în care regulile erau încălcate şi riscul aventurii avea prioritate. Gândurile erau transpuse mai întâi lucid, violentând tabuuri, apoi se intra în transă. De aceea nu suna discordant pe alocuri tonul solemn, de beatitudine, performanţa în artă solicita un vocabular adecvat. Pricepem ca în paginile criticului e comprimata şi o autospoveda Complicele nie, ca momentele de comprehensiune sunt şi rezultatul propriilor tatonări în lumea dezintegrării, cu conştiinţa pacatelor de care s-a făcut şi el vinovat. Un simţământ al toleranţei, care a alungat grimasa morală, a permis pătrunderea în zona tainei. Asistăm la o luare în posesie a literaturii, pe criteriul unor vase comunicante, al unei identificări de substanţa. Despre fenomenul ivirii lui Mateiu Caragiale, deci: “Bineînţeles, tocmai aparenta lipsă de construcţie îl face moder ca şi înşelătoarea viaţă a personajelor sale, care, dureroase hipostazieri ale năzuinţelor lui tăinuite, liric demascându-l, îl autentifică. Nu există personajele lui Mateieu Caragiale, nu există nici Pantazi, nici Paşadia, nici Pirgu, nici Amotenii adevăraţi, doar autorii lor complexat, compensat prin estetism, iar obiectiv există acea realitate abject înnobilată pe care o numim balcanism şi care din proza aceasta mirifica înalţa cel mai amăgitor cântec de sirene”. Criticul tremura vestind situaţia de excepţie, căci trăieşte senzaţia unei descoperiri, fiind exploratorul unei lumi abia mijite, cel care înalţă la vedere obiectul desfoliat, fără a-l curăţa de zgură, de sângele caracteristic unei naşteri. Sentinţa cade definitiv. “Limba lui Mateiu Caragiale este de o inflorescenţă purulenta, ce o aşeaza lângă poezia colcăind de miasme a lui Jean Genet, orchidee înăbuşită de purpura soarelui-râsare mocnindu-şi parfumele, pâlpâindu-şi jăratecul unanim şi ucigător, cu grijă întreţinut prin veacurile depravării, crimei şi lâncezirii prospere. Rareori în literatura româna o opera s-a bucurat de un mai grabnic, mai ezoteric succes precum Craii de Curtea- Veche. După avalanşa de metafore insolite (inspirate de porţiuni ale realului divergente la extrem si fuzionate prin alăturarea poetica) se face o pauza ca sa se înceapă după aceea coborârea spre cea mai elementara simplitate a stilului, care măreşte parcă amploarea contactului. Ni se comunica alb, telegrafic ca “scriitorul acesta a tulburat apele”. Negoiţescu extrage din lectura lui Mateiu Caragiale nu doar un “sfâşietor lirism”, o “spovedanie mult maternă”, “un stil narcotizant”, ci şi un urcuş spre altceva care vizează specia în întregime. “Cu Mateiu Caragiale avem în fine o literatură care nu se mai exprima pe sine, ci de sunet sângeros nostalgiei unicităţii, prin strâmtimea personal revelatoare: clasicismele răsfrâng legea - anticlasicismul asigurâ drept de cetate cazului”. Cine mai e capabil sâ oficieze atât de adecvat în critica, sigur pe ceea ce ştie şi deschis cu fascinaţie ineditului? Fârâ depozitările de cunoştinţe n-ar fi putut înainta. A străbătut căile raţionalului, îndopat de cunoaştere, dar a învăţat sâ privească şi dincolo spre potecile misterului, inhalând aerul vrăjit. E simptomatic câ Negoiţescu cu Craii de Curtea- Veche s-a simţit mai curând în elementul lui, decât parcurgând spaţiile foarte terestre, stăpânite de tatal lui Mateiu. Alăturând cele două expertize, efectuate în Istoria literaturii române, înregistrăm o deosebire de tratament, întâmpinând cu o reverenţa pe autorul Scrisorii pierdute, criticul se abate însă de la un moment dat de la fidelitatea faţa de estetic şi introduce în discuţie şi alţi factori. ERITA invocata inflexibilitatea cu care Negoiţescu a rezistat ispitei de exaltare a duhului naţional, îl revoltase ideea de închidere, l-a supărat cruciada pornita de Noica împotriva Occidentului, văzut ca o sperietoare care ar periclita originalitatea destinului autohton. Noica se poticnise de autorul Scrisorii pierdute, nu agrease recea reţinere faţâ de sublim şi adulare. Pentru el râsul care are ca ţintă virtuţile neamului se cuvenea descalificat ca o impietate. Pe ce cururi neumblate s-a simţit subit Negoiţescu tentat de acelaşi rigorism etic, care l-a îndemnat sâ-l mustre chiar pe Caragiale? îmi amintesc câ la rugămintea sâ citesc în manuscris Istoria literaturii române am fost sedus de ingeniozitatea analizelor subsumate unei măsurători unitare, care deriva din postulatul estetic. în foarte puţine locuri mi-am îngăduit sâ exprim o nedumerire, intimidat mereu de forţa de cuprindere a prietenului, care mâ inhiba prin ştiinţa, rutina şi intuiţia lui. în capitolul închinat lui I. L. Caragiale m-a frapat o admonestare care contrazicea tabelul de axiome ce guverna restul cărţii. Brusc, criticul adopta aici o postură de dascăl acru, pus să apere un ideal etnic: “Câci, oricât ar detesta politic lumea creaţiei sale antiutopice, Caragiale se lăsa cu deliciu corupt de ea şi astfel, prin empatie, literatura lui devine, din adversară, complice cu antiutopia, influenţând pe români. Râsul caragialian atacă nu numai pe adversar, ci şi capacitatea morala a emitentu- I. Negoiţescu lui său şi poate în aceasta a constat cinismul unui scriitor atât de agreat şi atât de promiţător pentru noua critică românească”. Cinism? Mai curând se vrea laudata splendida consecvenţă a unui artist care nu părăsea canonul unui comic muşcător şi atunci când în raza reflectorului se ivea un exemplar uman cu care se înrudea. Contaminat pe neaşteptate de părtinire criticul reproşa artistului, ca se menţine credincios unei atitudini neutral estetice, dojenindu-l de pe o platforma vag cetăţeneasca: “Sâ-şi fi dat oare seama Caragiale, cu inteligenţa lui vizionară, de sensul trădător al comediei sale, când a profetizat: «râsul şi gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca alta data cu cele ce se vor petrece în lumea noastră româneasca. Copiii noştri vor avea poate de ce să plângă - noi am râs destul»?” Recapitulând cu mintea limpede, conchidem câ nu nemiloasa autosatirâ a slăbit verticalitatea naţiunii, alte chemări au acţionat devastator. Tocmai invers, artistul a vrut sâ împiedice detracarea conştiinţei colective, pledând pentru dreptul de afirmare a antiutopiei. Un principiu impur - ce e bun şi ce e rău, termeni distribuiţi prin prisma apartenenţei la propria etnie - erodeazâ aici sistemul de analizâ. Negoiţescu se revolta contra autorului clasic, făcându-l culpabil ca nu reprima niciodată şuvoiul caustic. Lui i se pare ca surprinde o insistenţa în negaţie, acolo unde nu se păstrează o măsură şi un echilibru (“puterea excesiva a grotescului”, “hiperbola deşănţată”, “nedreapta exagerare în caricatură”; apoi “absolutism”, “delirant”, “oglinda puternic deformatoare”). Ca îl dojeneşte pe autor nu pentru un cusur, ci pentru o virtute, indică o abatere de la criteriile suverane ale esteticului, între cei doi Caragiale, Negoiţescu a optat, lâsându-se călăuzit de o similitudine de ursită, de o preferinţă de complice. S. Damian