România literară, iulie-septembrie 2003 (Anul 36, nr. 26-38)

2003-08-06 / nr. 31

IMIC nu reprezintă impietate din ceea ce intră în aura marilor personalităţi, mai ales, dacă e vorba de M. Eminescu. Iată de ce amintirea acestor două obiecte (ceasul şi inelul), care fac astăzi mândria expozi­ţiei muzeale a Casei „Vasile Po­gor” din Iaşi, pot interesa nu nu­mai pe vizitator, ci şi pe cititorul acestor rânduri. I.L. Caragiale în necrologul în Nirvana scria: „Peste câţiva ani a venit în Bucureşti fata lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afa­cere şi venise să-i cumpere Fiului haine şi ceasornic şi să-i deie «din viaţă» o sută de galbeni, partea lui de moştenire din ave­rea părintească. ” Iar Corneliu Botez, informat de Matei Eminescu, scria în 1909, la douăzeci de ani de la stingerea din viaţă a poetului: „Pe la începutul lui iulie 1881, Gh. Eminovici, tatăl poet­ului, a venit la Bucureşti ca să vadă pe poet, care se găsea în capitală. Cu această ocazie, a cumpărat şi dăruit poetului un ceas de aur cu lanţ, care l-a costat 40 de galbeni. ” In Scrisoarea I, există versul: „Doar ceasornicul urmează lung­a timpului cărare. ” Poetul i-a scris (17 febr. 1882) Veronicăi Micle la Iaşi: „Şi încă să mai ştii una. Mi­­am scos ceasornicul meu de aur de unde şedea cu chirie la părin­tele Strul A­vram şi mă fudulesc cu el. Ştii tu că el e pururea posi­bilitatea imediată de-a te aduce la Bucureşti cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricând capi­talul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iaşi, încât eu îmi imaginez următoarea consecuţiune în pre­zenţa celor două odoare ale mele: când tu vei fi aici, el poate lipsi, cînd tu vei lipsi, el va-ncer­­ca să vie la loc. Iţi poţi tu închi­pui a cui prezenţă o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiţi la el. Pe când cu tine? Câte nu facem noi de par ceasurile minute şi zi­lele sferturi de ceas?" în altă scrisoare din 21 mar­tie 1882 îi reamintea: „Deşi mi-am scos ceasornicul (...). ” Poetul şi-a amanetat ceasul de mai multe ori, după nevoi. Intr-o scrisoare, după grava boală din vara anului 1883, către A. Chibici-Revneanu din Viena - “Döbling 12/24 ianuarie 1884” menţiona: „Ceea ce aş voi să ştiu de la tine este dacă cărţile şi lada mea sunt în oarecare siguranţă şi dacă pot spera să le revăd, în ladă tre­buie să fi aflând şi ceasornicul pe care l-am fost scos de la Sim­­ţion. ” Ştim că poetul ţinea foarte mult la colecţia sa de manuscrise vechi, la manuscrisele şi cărţile sale, din care, împrumutându-le, nu i-au fost restituite. La îmbol­năvire (iunie 1883), de la I. Sla­vici, unde a locuit, lada cu ma­nuscrise şi cărţi, au fost duse la inginerul Constantin Simţion, aşa cum se da de înţeles din scri­soarea poetului «Iaşi, 20 octom­brie, 1884», adresată tot lui A. Chibici-Revneanu: „Te rog dar, să iei tu lada de la Simţion, dacă nu mai e cu putinţă să stea acolo De asemenea, la 13 mai 1884 de la Iaşi, Petre Missir îl înştiinţa pe T. Maiorescu despre starea sănătăţii poetului, scriind: „Regret că n-are biblioteca lui lângă dânsul; îi spun să scrie el, să i se trimeată sau să scriem noi; el ne obiectează însă că de­geaba scriem, că s-a împrăştiat totul şi nu se mai ştie ce s-a fă­cut. ” De la ing. Const. Simţion, lada cu manuscrise şi cărţi au fost transportate direct acasă la T. Maiorescu (str. Mercur nr. 1), care le-a păstrat până în 1902, când le-a donat Academiei Ro­mâne, în jurnalul său, însemnări zilnice, T. Maiorescu a notat: „Luni 15/27 august 1883. Am fost la Sanat. Soutzo să văd pe Eminescu. Deliriu necontenit. Nu m-a cunoscut. Trist aspect. Venise fratele său [Matei] la mine - a profitat de ocazie ca să ieie ceasornicul de aur a[i] săr­manului nebun. Şi tatăl său a ve­nit la mine. ” (Text reprodus şi în: I. E. Torouţiu, Studii şi docu­mente literare, vol. IV, p. 185). „Astăzi [am] vizitat un mi­nut împreună cu Wilhelm [Krem­­­nitz] pe M. Eminescu, alineat, la Dr. Şuţu (...). Acum 2 zile a fost la mine tatăl său (anecdote din societatea moldovenească de odinioară) şi după aceea Batele său, locotenentul [Matei], care s-a folosit de această ocazie spre a-şi anexa ceasornicul alineatu­lui său Bate. ” După câţiva ani, dintr-o scri­soare a criticului către sora sa Emilia Humpel de la Iaşi, aflăm acelaşi lucru: „Bucu­reşti, Joi 4/16 iunie 1887”. „Frate-său, căpita­nul [Matei] Emino­­witz, a profitat de boa­la poetului pentru a-i fura ceasornicul de aur. Aceasta este singura uşurare ce a adus-o si­­tuaţiunii. ” E un ceas de aur, de buzunar, cu 3 capace: unul în faţă şi două în spate. Pe capacul din faţă e gravat un mo­nogram: E. H., desigur iniţialele vechiului proprietar. Pe capacul din spate, la mijloc, e repre­zentată o floricică. Pe verso, în interior: k/18 (18 karate); 21180; P. E Pe capacul din interior : 27780. Echappement a ancre ligne droite 15 rubis; Balancier Chronometre; Spiral Braguet. Pe verso: 21180. E un ceas cu cheie de 77 grame greutate și un dia­metru de 46 mm. * I­NELUL de aur al poetului are­­ în mijloc o piatră preţioasă de o culoare roşie, ovală, cu me­­lanogramul­ M. E., înconjurat de o ghirlandă. Inelul se despică înspre piatră în trei ramuri, cele exterioare au forma unor frunze. Piatra preţioasă, montată în aur, are un diametru de 9/11 mm; greutatea inelului e de două grame.* ESPRE ceasul poetului a dat informaţii şi Victor Eminescu, fiul lui Matei din prima căsătorie, din amintirile mamei sale (Omagiu, Galaţi, 1909, p. 197-198). Tot el a publicat un articol: Geneza primelor versuri ale lui Mihai Eminescu, [în] Mihail Eminescu - Literatură, Iaşi, 1904, nr. 6, p. 73-75. A fost ofiţer în armata română, ajungând până la gradul de colonel. De la Matei Eminovici, care şi-a schimbat numele în Emi­nescu, unele obiecte au trecut în posesia Aglaiei.. Matei a con­tribuit prin informaţii­­publicate în reviste) şi fotografii la realiza­rea Omagiului, Galaţi, 1909, dedicat poetului. După moartea lui Ioan Dro­­gli (în 1887), inspector şcolar districtual, Aglaia s-a recăsătorit cu căpitanul austriac Heinrich Gareiss (1859-1931) Edle von Döllizsturm, în 1890, avansat în timp până la gradul de colonel. După moartea Aglaiei în 1900, înmormântată în cimitirul din Cernânţi, obiectele au rămas în posesia soţului ei. Acesta s-a re­căsătorit şi a avut un fiu, tot cu numele de Heinrich Gareiss, ajuns medic chirurg, doctor emerit, în Câmpulungul Moldo­venesc, care, din familie, a deţi­nut în proprietatea sa, două dula­puri de haine, mobilă stil vienez (pe uşa unuia din interior stă scris: A Drogli), astăzi în Casa memorială „Mihai Eminescu” din Ipoteşti - Botoşani, ceasul de aur (fără lanţ) şi inelul de aur al poetului, astăzi la muzeul din Casa „Vasile Pogor” din Iaşi. Doctorul emerit a mai deţinut o vreme 4­ 5 scrisori de-ale poetu­lui adresate Aglaiei, care s-au pierdut în timpul celui de-al doilea război mondial, în bom­bardamentul de la Drezda. Ar­matele germane în retragere l-au luat forţat în Germania, de unde mai târziu a revenit. Tot el a donat muzeului din oraşul Câm­pulung Moldovenesc, înainte de al doilea război mondial, o foto­grafie a lui Gheorghe (George, Iorgu) Eminovici - locotenent şi un tablou bătut în ţinte, cu foto­grafia tatălui său, pe care acesta l-a primit în dar de la subalternii sâi cu ocazia pensionării, când Bucovina se afla încă sub stăpâ­nirea austriacă. Aceste obiecte se găsesc astăzi la Muzeul „Arta lemnului” din Câmpulung Moldovenesc. Doctorul emerit H. Gareiss a donat ceasul şi inelul poetului complexului muzeal din Iaşi, prin prof. Ion Arhip, atunci di­rectorul muzeelor ieşene, în schimbul obţinerii unui paşaport pentru Germania, unde se stabi­lise fiul său, tot doctor, şi voia să plece acolo. Personal am fost gi­rantul şi mijlocitorul acestor tranzacţii, cu bucuria de-a le fi ştiut rămase în ţară. Doctorul a primit prin organele în drept pa­şaportul şi a plecat. Tot în Câmpulungul Moldo­venesc s-a păstrat vreme înde­lungată fotografia originală a lui M. Eminescu, cea din 1887 (din cele trei executate în atelierul lui Jean Bielig în Botoşani). Pose­sorii ei au murit şi nu mai ştim ce s-a mai întâmplat. Am readus în memoria citi­torilor câteva episoade privind nişte obiecte în legătură cu M. Eminescu, rămase în patrimo­niul naţional, ca mărturii ale unui timp de mult apus. Graţian Jucan Ceasul şi inelul lui Eminescu Ceasul de aur al poetului Inelul poetului cu monogramul: M.E. nr. 31 • 6 - 12 august 2003 România literară 25

Next