România literară, iulie-septembrie 2004 (Anul 37, nr. 26-38)

2004-08-11 / nr. 31

în seria de „Opere fundamentale" coordonată de Eugen Simion la Academia Română şi tipărită de Editura Univers enciclopedic (pe care am mai comentat-o în rubrica noastră), clasicii noştri (re)apar în integralitatea operei lor, cu unele segmente de adaos faţă de ediţiile anterioare. Ediţiile - toate patru însoţite de studii introductive semnate de Eugen Simion, ale căror idei ar merita o discuţie separată - Eminescu (7 volume), Creangă (un volum) şi Caragiale (4 volume) s-au încheiat, ediţia Slavici (din care au apărut până acum 4 volume) continuă. Relev pe scurt dinamica acestor apariţii, calitatea ştiinţifică a editării, organizarea sumarelor şi noutatea documentară.­­ Eminescu esenţial este cuprins în primele trei volume, cu a căror­­ apariţie se deschidea în 1999 impresionantul proiect al ediţiilor girate de Eugen Simion. Textul de bază îl constituie ma­rea ediţie academică Perpessi­­cius. Misiunea selecţiei a fost asumată de D. Vatamaniuc şi desfăşurată astfel:­­ Poezii­­ publicate în timpul vieţii şi din manuscrise, cu note şi comen­tarii restrânse, fără variante, 1000 p.; volumul are la început o cronologie riguroasă a vieţii lui Eminescu, o listă a manu­scriselor de la B.A.R. şi o lămuri­toare notă asupra ediţiei, iar în final indici alfabetici ai poeziilor. // Proză. Teatru. Literatură popu­lară, cu note şi comentarii, indici şi altă notă asupra ediţiei, adec­vată conţinutului, 1262 p.; Hr. Publicistică. Corespondenţă. Fragmentarium, plus notele şi comentariile aferente şi o secţiune finală, mult prea redu­să, de mărturii despre poet şi re­ferinţe critice despre operă, 1264 p. Aceste prime trei volu­­me îl redau în întregime pe poe­tul, prozatorul şi dramaturgul cunoscut din ediţia Perpessi­­cius, în textele finisate sau în fragmentele autonomizate, însă fără magma manuscriselor şi fă­ră fervoarea atelierului de crea­ţie, adică fără bogăţia variante­lor. Sacrificarea acestora, ca şi a comentariilor critice şi istorico­­literare mai extinse, e un risc asumat, particularizator. Specia­liştii, exegeţii, cercetătorii vor trebui să se ducă, bineînţeles, la ediţia-etalon. E regretabil că D. Vatamaniuc nu acordă în primul volum nici o importanţă cerce­tărilor lui Petru Creţia, care au evidenţiat poeme necunoscute în revista Manuscriptum nr. 1 din 1991, devenit un reper de neocolit în eminescologie. E foarte interesantă şi foarte utilă ca orientare selecţia realizată de D. Vatamaniuc în volumul ///din publicistica şi corespondenţa lui Eminescu, din reflecţiile frag­mentare păstrate în manuscrise, ca o hartă rezumativă a opiniilor sale politice, a formaţiei şi a pre­ocupărilor intelectuale. E­diţia Eminescu a suferit­­ o modificare radicală,­­ odată cu clarificarea în­tregului proiect al ediţii­lor de „Opere fundamentale", în sensul cuprinderii (pe cât posi­bil) integrale a scrierilor. Ediţia selectivă Eminescu din 1999, ce era încheiată în cele trei volume descrise, se transformă în 2000 î­ntr-o ediţie integrală, ceea ce obligă în primul rând la reluarea publicisticii, adică a tuturor arti­colelor mari şi mici, inclusiv a notaţiilor mărunte. Astfel că apar masivele volume IV şi V (1846 P.+1924 p.), numai de Publicistică, domeniu în care D. Vatamaniuc este expert, un spe­cialist inegalabil. Sunt reluate astfel integral, dar în miniatură, volumele IX-Xlll din monumen­tala ediţie academică. Pentru a nu se repeta faţă de volumul Hi din actuala ediţie Eminescu, unde exista o selecţie din pub­licistică, D. Vatamaniuc este nevoit să sară articolele culese anterior şi să menţioneze aceste omisiuni din volumele IZ-V - ceea ce dă un aspect ciudat ediţiei. Mai mult, pentru ca edi­tarea lui Eminescu să fie cu ade­vărat integrală, la opera origi­nală tipărită în cele cinci volume menţionate se mai adaugă două în 2003, cu următorul cu­prins: VI Dicţionarul de rime. Traduceri. Transcrieri. Note de curs. Note de lectură. Excerpte. Corespondenţă, însoţite de un argument al îngrijitorului ediţiei, de note şi comentarii, 1620 p.; Vii, în continuare alte Traduceri. Transcrieri. Note de curs. Note de lectură. Excerpte, 1550 p. - ceea ce înseamnă preluarea materialului (intrat în fondul pasiv al operei eminesciene) din volumele­ X­V-XV din marea ediţie academică. Există, totuşi, o noutate faţă de ediţia Per­­pessicius: preluarea corespon­denţei cu Veronica Micle, des­coperită recent şi tipărită în 2000 la Editura Polirom. Care sunt consecinţele reconsiderării din mers a planului iniţial al ediţiei Vatamaniuc? Două sunt mai importante: caracterul ne­sistematic, datorat segmentării sectoarelor de publicistică şi co­respondenţă, care îşi pierd astfel unitatea, şi caracterul derutant al îmbinării dintre două moduri de a gândi o ediţie, pornită după principiul selectivităţii în primele trei volume, e continu­ată în alt fel, după principiul in­tegralităţii, prin adaosul altor patru volume, neprevăzute ini­ţial. Ceea ce face, în fond, şi sin­gularitatea acestei ediţii, singu­laritate transformată într-o ciu­dăţenie. Oricum, semnalând în­călcarea caracterului sistematic, nu pot să nu subliniez calitatea ştiinţifică a îngrijirii textului, datorată unui specialist al do­meniului. La o reeditare, pentru înlăturarea inconsecvenţei, so­luţia simplă ar fi redistribuirea materialului antologat în volu­mul iii în compartimentele core­spunzătoare din volumele IV-Vii ici ediţia din 2000 de Opere Ion Creangă (CXIX+1396 p.) nu este una fundamental nouă. Nu ar fi avut cum, dacă apre­ciem ediţia critică Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş, apărută în 1970 la Editura Minerva, ca una impecabilă filologic şi ştiinţific. A fost de atunci de foarte multe ori reeditată. E un model de ediţie cu adevărat critică: la 476 de pagini, câte are opera lui Creangă, se adaugă 400, de note şi variante, un glosar, 300 de pagini din dosarul receptării critice, 200, de bibliografie actu­alizată, extrem de minuţioasă­­ la a căror redactare şi comple­tare a contribuit substanţial Fă­­nuş Băileşteanu, însă şi alte de­talii au fost de retuşat. Grigore Brâncuş a intervenit cu mici revizuiri ortografice (mai ales în sensul actualizării) şi cu adăugiri ...scandaloase, introducând în sumar cele două poveşti licen­ţioase. A făcut şi alte completări: poezia Oltenii în Iaşi, plus cinci scrisori. Cu un aparat critic îm­bogăţit, cu adaosurile impuse, chiar împotriva pudibonderiei, actuala ediţie academică Ion Creangă este una excepţională. Nec plus ultra. Ediţia I. L. Caragiale este şi ea, ca şi ediţia Creangă, rodul perfecţionării celei mai bune ediţii anterioare, ediţia critică Zarifopol­ Cioculescu. Rezultatul se datorează triumviratului Stancu Ilin, Nicolae Bârna şi Constantin Hârlav, funcţionând eficient în primele două volume, apărute în 2000 (­ Proză literară, cu o cronologie, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, 1836 p.; // Teatru. Scrieri despre teatru. Versuri, cu note de istorie literară şi comentarii, 1270 p.). Volumele Hi. Publicistică, 2001 (1238 p.) şi IV Corespondenţă, 2002, cu note şi comentarii utile (1190 p.), sunt îngrijite de Stancu Ilin şi Constantin Hârlav. Editorii se raportează onest la „eforturile înaintaşilor", preiau tot ce se poate prelua, cu circumspecţie, sub rezerva unei noi verificări a surselor, îmbogăţirea semnificativă a sumarului faţă de toate ediţiile anterioare a fost posibilă, după cum recunosc editorii, datorită explorărilor bibliografice întreprinse de un colectiv de cercetători de la Institutul „G. Călinescu", astfel că integrala I. L. Caragiale se rotunjeşte în secţiunea publicisticii recuperate din periodice la trei sute de articole, foiletoane şi cuvântări, dintre care peste 50 figurează pentru prima dată într-o ediţie completă - ceea ce amplifică spectaculos opera unui publicist mult mai activ decât se credea; corpusul corespondenţei sporeşte şi el cu aproape două sute de noi scrisori, rod al investigaţilor de arhivă. Acurateţea textelor, caracterul sistematic (tematic şi cronologic), istovirea surselor sunt alte calităţi evidente ale integralei I. L. Caragiale, care devine astfel cea mai importantă ediţie din opera satiricului nostru. Opera lui Ioan Slavici este disputată, în perioada postde­­cembristă,într-un mod profitabil pentru ea şi pentru scriitor, de doi editori: D. Vatamaniuc şi Constantin Mohanu, fiecare devenind iniţiatorul unei ediţii personale, după ce, iniţial, făcuseră parte din colectivul ediţiei critice apărute la Editura Minerva în 14 volume. Din proiectata ediţie integrală, Constantin Mohanu a făcut să apară în colecţia „Opere fundamentale" primele patru volume: /­// Nuvele, 2001 (1102 p.+1090 p„ cu cronologie, note şi comentarii, lll­ IV. Romane, 2003 (878 p.+­ 126 p.), deocamdată fără surprize. Le va rezerva publicistul Slavici, controversat şi uneori cenzurat, în ediţiile academice recente, foarte bune, Eminescu, Creangă­, Caragiale nu mai sunt exact aceiaşi ca în ediţiile anterioare. Sunt cu ceva mai mult. Sunt convins că şi Slavici va fi îmbogăţit. Şi sper să li se alăture Maiorescu, necunoscut într-o ediţie academică integrală. Clasicii - mereu aceiaşi c­ itim mereu altfel un text aparent identic -e un loc comun al teoriei lecturii. Clasicii, deşi ne dau fifm sentimentul imuabilităţii prin stabilitatea valorii,­­ nu sunt nici ei mereu aceiaşi. Dimpotrivă, SiptfT posteritatea ii verifică şi îi actualizează prin noi argumente sau accente inedite ale interpretărilor. Dacă despre Eminescu, Creangă şi Caragiale s-au publicat, în perioada post-decembristă, cărţi care au înnoit perspectiva critică, iar anumite secvenţe sau detalii ale operei au stârnit un interes mai acut. Slavici nu a beneficiat de o revivificare recentă a postumităţii. Mai ales în biografia politică a lui Eminescu şi Slavici există resursele unui trecut surprinzător şi polemic: deşi e cunoscut, totuşi e mereu interogat şi adesea reproşat. Creangă şi Caragiale mi se par egali cu ei înşişi in posteritate, pe când Eminescu şi Slavici sunt mai vulnerabili pe anumite porţiuni - nu cele mai importante - ale operei lor, tocmai acelea fiind mai expuse controverselor. E, desigur, problema criticii literare modul cum actualitatea îşi asumă clasicii prin interpretări noi. Pentru istoria literară contează, ca adevărate evenimente, dacă opera clasicilor se poate îmbogăţi prin texte noi, necunoscute sau mai puțin cunoscute. nr. 31 / 11-17 august 2004 cronica ediţiilor de Ion Simuţ România literară 13

Next