România literară, ianuarie-martie 2005 (Anul 38, nr. 1-12)

2005-01-26 / nr. 3

Jk­m găsit acest text, pe care Ioana Postelnicu­­ mi l-a încredinţat cu cîteva luni în urmă. în anii­ aceştia ultimi, cînd nu mai putea scrie 1 'cu mîna ei şi-şi dicta textele, obişnuiam să ne vedem dimineaţa să-mi recite ce inventase peste noapte, texte întregi repetate cu stăruinţă în ceasurile de insomnie, destinate a fi dictate a doua zi. Din păcate, nu o dată, primeam seara un telefon disperat ca să-mi spună cu lacrimi în glas, n-a venit, n-a venit, şi uit textul Aşa cum, continua să o strige pe Roza, din obişnuinţă, deşi ea o părăsise pentru un joc mai bine remunerat. Sau citeam împreună textul dictat, ea dorind să-mi afle părerea, să confirm că merită să trimită ce-a scris spre publicare. Pentru că iubea şi respecta scrisul, lucrarea ei de o viaţă, chiar sensul­ vieţii ei, aşa cum familia a fost a doua ei mare grijă. La aproape 95 de ani, se socotea încă răspunzătoare de soarta familiei ce rămînea în urma ei. Scumpa mea , într-un cuvînt, așa îmi hotărîse să-i spun, într-o noapte de confesiuni, după ce fusese pentru prima oară să viziteze casa lui E. lovinescu, de la Fălticeni - era cutremurată de declinul fizic pe care-l constata în fiinţa ei, cu fiecare zi ce trecea, şi de declinul umanităţii, urmărind toate evenimentele la radio sau sonorul la televizor. Nu mă proteja, mi-a strigat, atunci cînd am vrut să ocolesc discuţia despre cumplitele execuţii din Irak. De fapt ştia tot. Mai putea desluşi literele doar cu lupa, chiar după operaţia la ochi, pe care a avut curajul să o suporte în primăvara anului 2004. Dar avea o dorinţă nesecată de scris. Era felul ei de a se împotrivi sfîrşitului, presimţindu-i aproape, încercînd să-l amine. Ultimele luni, de chin al neputinţei, m-au făcut să uit de aceste pagini. Mi s-a părut un mic semn faptul că le-am descoperit, parcă puse la îndemînă, în Bogdana, romanul ei de debut Fie ca marea călătorie, începută în 28 noiembrie 2004, să stea sub semnul acestui text. Elena BULA) România literară 14 Inedit / Ioana Postelnicu Osana! Mereu mirată de cele ce descopăr în fiinţa mea, nici o dată de cele ce ea vede în afara ei şi înăuntrul ei,în clipa acestei zile începute sub boarea unei stări de stranie limpezime şi tulburare, a ţîşnit de pe buzele mele un strigăt, rostit cu glas tare: Doamne! Mare eşti! Năvălise din gîndul meu un­ puhoi de întrebări răspîndite ca spori dintr-o capsulă ce plesneşte sub forţa strînsorii captivităţii ei. Cum a făcut puterea Ta să inventeze calea gîndirii omului, să poţi citi sfînta alcătuire a celor ce sălăşluiesc sub fruntea lui? Să poţi cerceta şi înţelege sinele tău şi pe al celui de lîngă tine, să-l închipuieşti şi să nimereşti în ceea ce este esenţial? Să poţi scrie gîndirea ta sau a altcuiva, mînuind o pană de gîscă, un cui sau o daltă? Să se transforme tainica comoară închisă sub fruntea fiinţei pe care ai creat-o, în glas, în vorbe, în sunet, în forme, în iscodiri de înţelesuri aşternute pe papirus, pe hîrtie, ori în piatră? Sunete să capete glas, înţeleşi Să deschidă porţi spre lumi ce nu le cunoşti, umplîndu-ţi fiinţa de mirarea celor ce descoperi. Mare este Domnul! în această dimineaţă am trăit mai mult decît cîteva clipe de lumină, simţindu-mă deodată îmbogăţită de o înţelegere rămasă ascunsă. Parcă am perceput existenţa unui eveniment cu care de fapt am trăit nemijlocit dar nu l-am conştientizat. Miracolul! Valoarea celor ce ne încon­­joară şi ne ajută să ridicăm ochii spre cer şi să strigăm: Osana! Am deschis cartea ce se afla lîngă mine şi rîndurile citite au căpătat noi dimensiuni. Erau grele de conţinutul grafic al literelor, de ascunzişul din ele, dar se lăsau dezghiocate de privirile mele, mai mult decît oricînd. Am apăsat cu degetul pe un buton şi încăperea mea s-a umplut de glasuri, de cuvinte, de melodii cereşti. Ele se aflau în văzduhul lumii. Le-am captat îngereasca lor exprimare şi le-am sălăşluit în mine. Am pus urechea pe inima lor şi le-am înţeles. Tu, Doamne, ai creat în alcătuirea omului sublimul glas al gîndirii lui. l-ai dăruit puterea înşirării, forţării şi limpezimea înţelegerii, putinţa împlîntării în inima lui, trezindu-i o stare de fericire, pe care de-abia în această dimineaţă luminoasă o pătrund plenar. Fericirea că poţi auzi, că poţi citi, că prin aceasta se poate stabili o comunicare între esenţa vieţii tale şi Sfînta Existenţă ce se află dincolo de cupola cerului şi pretutindeni, care ţine în puterea ei tot ceea ce mişcă, trăieşte, gîndeşte şi există pe pămîntul pe care vieţuim. Doamne! Ai inventat omul, ai inventat sufletul lui, inima lui, durerea şi bucuria şi frumosul. Şi le-ai poruncit să se exprime. Să fie împărtăşite. Să fie nemurite prin sensul lor, prin sunete. Ce-am fi fost fără ele? Ce aş fi fost eu dacă n-ar fi existat scrisul de care mă folosesc în clipa de faţă, năpădită de starea de bine, de lumină, de echilibru, de un simţămînt de iubire care aruncă asupra drumului pe care mă aflu în oraşul în care m-am strămutat, reverberaţia unor raze ce netezeşte calea, risipind restriştea în care am zăcut timp îndelungat.în clepsidra vieţii mele, măsurătorul nisip­­al timpului meu s-a împuţinat. Am atîtea să spun, să scriu, să citesc, să aud, să aflu. Fără aceste putinţe, viaţa ar fi strivită de orbire. Pe toate le-am avut şi le am. Mi le­­ai dăruit, Doamne! Nu m-ai lăsat afară de sfînta Ta creaţie. Mi-ai dăruit o fărîmă de har, pe care m-am străduit să nu-l risipesc şi care mă face,în clipa aceasta de mărturisire, mai mult ca oricînd, să înalţ gîndul la Fiinţa Ta, la existenţa Ta, o existenţă eternă, risipită în văzduhul ce-l respir. O entitate ce o pot vedea, atinge, în faţa căreia cad în genunchi smerită şi fericită. Cum aş fi putut trăi fără darurile ce mi le-ai făcut? Starea mea sufletească e mai mobilă decît mersul norilor pe boltă. Pînă în dimineaţa asta zăceam într-o beznă şi iată, acum fiinţa mea a înflorit. Fără o carte pe care să o citesc, fără o unealtă cu care să scriu, fără să aud viaţa aş fi orbecăit, pierzîndu-mă pe căi fără rost, fără ecou, fără perspectivă, fără nădejde, fără acea lumină a harului, care apare în sufletul meu la răstimpuri, cînd îmi vine să chiui de fericire și-mi spulberă apăsătoare­le, periculoasele capcane. Oh! Ce frumos ai clădit totul... Cu suișuri, cu coborîșuri... Ca să ieșim pînă la lumină și să strigăm: Osana întru Cei de sus! ■ Fototeca „României literare" nr. 3/26 ianuarie -1 februarie 2005

Next