România literară, iulie-septembrie 2005 (Anul 38, nr. 26-38)

2005-08-31 / nr. 34

Sub zodia postmodernismului din înregistrarea sa legală, Partidul Liber- Schimbist a dobîndit ipso facto statutul de membru-observator în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. în ziua de 9 martie, Ştefan Cazimir şi-a ocupat locul în balconul central al aulei din Dealul Mitropoliei. Participarea la dezbaterea legii electorale i-a îngăduit să înţeleagă mai bine mecanismul distribuirii mandatelor şi îndeosebi dispoziţiile privind însumarea pe ţară a voturilor neutilizate şi repartizarea lor la nivel naţional. Concluzia era simplă: singura şansă a P.L.S. de a intra în Parlament consta în depunerea cît mai multor liste de candidaţi, voturile obţinute de ele urmînd a se transfera circumscripţiei aflate în frunte. Aplicînd cu elan această strategie, partidul a izbutit să depună candidaturi în 26 de circumscripţii electorale. Ales preşedinte al P.L.S. de congresul desfăşurat la 8 aprilie, Ştefan Cazimir a candidat pentru Adunarea Deputaţilor în capul listei de la Bucureşti. La alegerile din 20 mai au participat 71 de partide politice şi de uniuni ale minorităţilor naţionale, în Parlament au intrat 27. Partidul Liber-Schimbist s-a situat pe locul 13, iar preşedintele său a devenit membru al Camerei. Victoria depăşea cu mult valoarea unui succes personal. Deputatul P.L.S. putea, prin acţiunea lui ulterioară, să justifice sau nu încrederea acordată. Dar accesul în Parlament al formaţiei ce-i susţinuse rămînea un fapt cu semnificaţie inalterabilă, ţinînd seama că, nicăieri şi niciodată, un partid cu asemenea fizionomie nu izbutise acelaşi lucru. Caragiale, nu mai încape vorbă, îi purtase noroc. Laurii succesului îi aparţineau în întregime. Respectînd cu stricteţe „linia“ partidului, prestaţia parlamentară a lui Ştefan Cazimir apelează constant la mijloace neconvenţionale. El cînta la microfonul Camerei o strofă a romanţei Smaranda, anunţîndu-şi în acest mod decizia de a nu adera la nici un grup parlamentar. Altă dată, în cuprinsul unei interpelări, îl invită pe cel vizat la „o clipă de sinceritate“ fredonînd şlagărul Corinei Chiriac. Spre a preveni o reacţie ostilă la observaţiile sale critice, dăruieşte Guvernului, într-o şedinţă comună a celor două Camere, un exemplar al jocului „Nu te supăra, frate!“. Pe un ministru de Interne îl acuză, în plenul Camerelor reunite, de lipsă de virilitate şi cere fără zăbavă înlocuirea lui cu un bărbat. (Cu zece luni mai tîrziu, în septembrie ’91, Guvernul avea să cadă din cauza ignorării acestui imperativ.) Pe manifestanţii care cereau, spre sfîrşitul lui ’90, noi alegeri legislative, îi avertizează drastic: „Cine luptă cu Parlamentul luptă cu mine!“ Pariază cu televiziunea pe o ladă de bere că un discurs al său nu va fi dat pe post şi obţine astfel difuzarea alocuţiunii, în plină campanie pentru alegerile locale, plus un reportaj TV fixînd momentul achitării rămășagului. Cu prilejul unei vizite oficiale la Bruxelles, în mai 1992, îi conferă celebrului Manneken-Pis diploma de membru de onoare perpetuu al Partidului Liber-Schimbist. (Copilul de bronz din Rue de l’Etuve posedă un număr considerabil de costume, pe care le schimbă de vreo trei ori pe săptămînâ, în funcţie de diverse date festive. Cea mai ingenioasă idee a deputatului a fost înfiinţarea grupului parlamentar liber-schimbist şi pluripartit, format pe bază de afinităţi spontane şi a cărui componenţă se schimba de la o zi la alta, în virtutea unei hotârîri a Consiliului Director P.L.S., comunicată în plenul Adunării Constituante, toţi parlamentarii care îşi schimbaseră apartenenţa politică au fost declaraţi membri de onoare ai Partidului Liber-Schimbist. S-a născut tot atunci ideea unor „trese“ care să-i evidenţieze pe migratorii fruntaşi, iar ulterior gîndul instituirii unei decoraţii, Ordinul Cangurului, cu plăci de rubin marcînd corespunzător numărul salturilor efectuate. Către sfîrşitul primei legislaturi, grupul liber-schimbist devine majoritar în sînul Camerei Deputaţilor (fapt consemnat în ziarul Adevărul la 29 mai 1992). Năzuinţa exprimată în Imnul P.L.S. - „Căci vrem să cucerim un loc în lume/ Şi cîte vom putea în Parlament“ - obţinuse, în doi ani de zile, o magnifică împlinire. Unicitatea experienţei va rămîne peste timp un izvor nealterat de mîndrie naţională, pînă cînd o tentativă similară nu va izbîndi pe alt meridian. Adoptat de liber-schimbişti ca patron spiritual, Caragiale le-a dădit o zestre inestimabilă; numele ei este ambiguitatea. Caragiale e cu noi! O întrebare s-a pus din capul locului: care este graniţa dintre glumă şi seriozitate în acţiunea insolitei formaţiuni politice? Faptul demonstra că respectiva „graniţă“ fusese ascunsă destul de bine şi le oferea fondatorilor un motiv de satisfacţie, însăşi deviza „Caragiale e cu noi!“ putea fi citită în două feluri, atît ca expresie a distanţării critice de o anume realitate, cît şi din interiorul amintitei realităţi, recunoscînd-o ca specifică şi de neocolit. Partidul Liber-Schimbist a declarat, ce-i drept, că militează pentru reducerea actualităţii lui Caragiale, lăsînd sarcina menţinerii ei în seama altor forţe politice. Este evident că un succes al acţiunii concepute astfel ar fi însemnat anularea partidului însuşi. Dar cum reducerea actualităţii lui Caragiale ţine de sfera utopiei, riscul asumat era unul pur teoretic. Aşa-zisa „compromitere“ a ideii de partid, imputată Partidului Liber-Schimbist, a însemnat de fapt o extindere a ei. După prăbuşirea sistemului totalitar, partidele politice din Europa de Est au renăscut sub zodia romantismului, prin reeditarea formelor şi formulelor mesianice practicate în secolul XX: lideri carismatici, agregare de sus în jos, retorică amplă, generoasă şi ardentă. împrejurările postdecembriste au favorizat puternic acest curs, riscînd chiar să-l acrediteze ca pe singurul posibil. S-a ivit totuşi o excepţie, menită nu doar „să confirme“ regula, ci şi să o pună sub semnul întrebării. Excepţia o constituie Partidul Liber-Schimbist, iar zodia ei este postmodernismul. Curentul numit astfel „reinterpretează trecutul dintr-o multitudine de unghiuri, de la cel dragostos-ludic la cel ironico-nostalgic, incluzînd atitudini sau stări de spirit precum ireverenţiozitatea umoristică, omagiul indirect, amintirea pioasă, citatul spiritual şi comentariul paradoxal“; el practică „aluzia şi comentariul aluziv, referinţa jucăuş deformată sau inventată, transpunerea, anacronismul intenţionat, amestecul a două sau mai multe moduri istorice sau stilistice etc. Ca urmare, estetica postmodernistă a fost descrisă drept esenţialmente «citaţionistâ».“1’ Sunt trăsături care se regăsesc plenar în fizionomia Partidului Liber-Schimbist. Ideea de a „reînvia“ un partid din secolul al XIX-lea, care nu existase decît în ficţiune, ilustra concomitent anacronismul şi parodia, aluzia şi paradoxul, ironia şi spiritul ludic. Unii comentatori au mirosit ceva cumva, bunăoară „anacronismul“ (Alexandru George) sau „citatomania“ (Cezar Tabarcea), dar slăbiciunea dioptriilor critice le-a interzis percepţia unitară. Rămîne meritul lui Mircea Nedelciu, exponent de frunte al postmodernismului literar românesc, de a fi înţeles cel dintîi adevărata semnificaţie a Partidului Liber-Schimbist şi de a-i fi acordat, în martie 1990, acolada lui fraternă: „Cei care doar aţi rîs cînd aţi auzit de înfiinţarea acestui partid vă veţi mai aminti de el în faţa urnelor şi mult timp după aceea.“2) Dimensiunea „citaţională“ a Partidului Liber-Schimbist “îl ataşează postmodernismului în chipul cel mai elocvent cu putinţă. Partidul ia naştere prin expansiunea unui citat („Da, suntem ultraprogresişti, da, suntem liber-schimbişti...“), platforma-program culminează cu un citat („Asta nu-i cea din urmă Cameră!“), imnul partidului freamătă de citate („lupte seculare“, „tot românul să prospere“, „trădare fie, dar s-o ştim şi noi“), iar discursurile liderului - profesor de literatură sunt o veritabilă beţie a citatelor: din Ion Neculce şi Iordache Golescu, din Anton Pann şi C. Negruzzi, din Cîrlova, Heliade, Gr. Alexandrescu, Bolintineanu, Alecsandri, din Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Coşbuc, din Delavrancea, Macedonski, Topîrceanu, Arghezi, Ion Barbu, din Shakespeare şi Napoleon, din Paul Valéry şi Freud, din romanţe şi cîntece de lume, din imnul regal şi o clipa de sinceritate... Citate introduse „clandestin“ în discurs, parodii şi parafraze, texte adaptate, transformate, „desfigurate“: „De-o fi una, de-o fi Malta... Ce e scris şi pentru noi,/ Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.“ Această horă a citatelor, păstrînd mereu vie nota ludicâ şi livrescă, constituie „brîul de siguranţă“ al partidului, care îi permite să pareze loviturile sau să se retragă elastic în spaţiul său originar. Biografia Partidului Liber-Schimbist se consumă la graniţa dintre existenţial şi estetic, tinzînd să o estompeze pînă la disoluţie. O realitate a descins din ficţiune, dar a conservat integral nostalgia originii sale. în asemenea condiţii, o posibilitate mereu deschisă, sinonimă în definitiv cu fatalitatea genetică, este parcurgerea drumului invers, adică întoarcerea rîului la izvor. Istoria Partidului Liber-Schimbist este o amplă notă de subsol la o replică a Scrisorii pierdute. Destinul operei lui Caragiale, la peste un secol de la plămădirea ei, înregistrează astfel un avatar unic, pe care nici o altă operă nu l-a trăit pînă astăzi și e improbabil câ-1 va trăi în viitor. Faptul că un rol modest în consumarea acestei experiențe a revenit unui exeget al lui Caragiale poate fi socotit o întîmplare. Dar o întîmplare care dă de gîndit. România literară 18 Abandonat şi înfiatre l-a împins în politică pe Ştefan Cazimir? Curiozitatea? Năzdrăvănia? Spiritul ludic? Poate ceva din fiecare, poate nici unul din aceste impulsuri, ci altul, încă rămas în umbră. Sigur apare faptul că, o dată intrat în rol, actorul l-a îmbrăţişat cu fervoare. I-a dăruit, cum se zice, tot ce avea mai bun. A luat lucrul în serios. A demonstrat, în îndeplinirea noilor obligaţii, o conştiinciozitate fără fisuri, egală cu a profesorului în activitatea la catedră. Dar ineditul îndeletnicirii postdecembriste a născut o stare de entuziasm cotidian, pe care rutina vieţii didactice îl tocise de multă vreme. Apariţiile în public ale deputatului respiră constant o dispoziţie fastă, un mirabil recurs al prospeţimii şi voioşiei. Este de presupus că o parte din simpatia concetăţenilor a fost acordată chipului zîmbitor, în contrast cu feţele crispate ale altora, în timp ce modul de exprimare făcea şi el notă aparte, întorcînd spatele retoricii vide, gesticulaţiei şi agramatismului. Vocea altor actori politici, iviţi din lumea academică şi literară, a răguşit destul de repede. A lui Cazimir şi-a păstrat timbrul iniţial...Partidul Liber-Schimbist, pe care l-a odrăslit din «ramura» lui nr. 34/ 31 august-6 septembrie 2005