România literară, octombrie-decembrie 2005 (Anul 38, nr. 39-52)

2005-12-07 / nr. 48

PREPELEAC Ungureşte !Am mai scris o data că având prilejul, pe vremuri, / se călătoresc în Siberia, cu mai mulţi confraţi, ajunserăm cu toţii sus de tot, la uiguri... Nu mai ţin minte dacă era chiar vorba de populaţia nordică / unde, asaltaţi de nişte ţânţari cât vrăbiile, ni se oferise să mâncăm icre negre cu polonicul vârât în nişte găleţi de tablă roşii şi întinse cui vrea şi de câte ori vrea de nişte cumetre zdravene din partea locului, în cizme soldăţeşti, cu basmale pe cap, mi-aduc aminte, verzi... Ce nu am uitat şi ce am ţinut bine minte a fost o aşezare foarte izolată, un fel de pustă cu furte, unde un confrate ungur, intrând în vorbă cu localnicii, a constatat că se înţelegea perfect cu ei, aceia vorbind un dialect asemănător cu limba maghiară... vizet... dieneret... balaton... şi eu, care făcusem liceul în Ardeal, înţelesesem imediat toate cuvintele, inclusiv numărătoarea ungurească: eghi... chetiu, három... neghi, cunoscuţii mei maghiari să nu se supere că transcriu la nimereală, pe româneşte, cele auzite cu urechile mele... Confratele maghiar era în culmea entuziasmului şi repeta înnebunit cele patru cifre, sigure, cum am zice noi... unu... doi... trei... patru! - şi, într-adevâr, era o senzaţie să auzi, în Siberia, că nişte bieţi siberieni vorbesc limba ta. Era mai tare decât ce auzise răposatul Paul Anghel, povestindu-mi că, aterizând la Lisabona şi trecând printr-un sat, auzise o ţărancă portugheză ţipând tare la altă portugheză: ...unde e vaca? - aproximativ. Europa însă este Europa. Pe când, Siberia... La întoarcere, în avion, confratele nostru budapestan, un tânăr simpatic, plin de umor, ne înnebunise pe toţi în timpul zborului lung, lung, din când în când, de plictiseală, venind la noi cu nişte coame de reni pe cap, primite în dar şi strigând prin vuietul motoarelor: eghi... chetiu... harom... neghi! Spun drept, după aceea, în Bucureşti, zile la rând, dacă mă duceam la piaţă, făcând socoteala, mă pomeneam cu un indelebil uigur eghi, chetiu, harom, neghi... Repet întâmplarea deoarece, zilele trecute, recitind Istoria ţărilor româneşti, cronicarii munteni, Stolnicul Constantin Cantacuzino, în încercarea de a lua pulsul stilului românesc, în devenirea lui gen analiştii politici de ieri şi de azi dau de următoarele pasaje din capitolul intitulat: Hunii, au cum le zic alţii Unii, den care ungurii să trag şi sunt şi până astăzi. De unde au pogorât şi cum au descălecat Ţara ungurească, şi ce voievozi întâi au venit cu dânşii. * ...Mulţi dovedesc şi cu aceasta cum de la cea lagră sunt; că viind oameni de aceia şi grăind multe cuvinte zic că se potrivescu cu ale acestor unguri, numai mai stricate şi mai varvare li se pare aceste cuvinte, macară că nu ştim carii mai fireşti limba îşi vorbeşte a cestea ce prin ceste părţi lăcuiescu, carii s-au amestecat cu alte multe feliuri şi limbi, au ceia, căci tot în locul lor acolo să află, însă orice va fi de aceasta nu ştiu. Iar cum mult mai varvari sunt acei de acolo, adevărat iaşti şi pentru starea şi tăria locului aceluia, pentru că departe sunt de oamenii cei politici şi mai iscusiţi. Unde dară, precum sunt aceia, aşa şi limba mai vârtoasă (adică grosolană, n.n.) şi mai varvară le va fi... M (va urma) Grevele din ultima lună au reactivat în discursul public românesc cîmpul lexical al profesiei didactice. Termenul profesor e, desigur, cel preferat în cele mai diferite tipuri de texte, pentru că este neutru din punct de vedere stilistic, lipsit de conotaţii pozitive sau negative. Singurul său dezavantaj e o anumită ambiguitate între sensul generic şi cel specializat, între numele profesiei şi cel al funcţiei: profesorul e „cel care îi învaţă pe alţii“, dar şi, în ierarhiile meseriei, o treaptă distinctă (profesor faţă de învăţător, profesor faţă de conferenţiar etc.). Din punct de vedere ierarhic-administrativ, ambiguitatea se evită prin alegerea altui termen generic, sintagma cadru didactic. Aceasta e totuşi prea marcată de apartenenţa la un anume stil birocratic, oficial, greu de adaptat unor situaţii de comunicare mai puţin formale. Limbajul jurnalistic actual a preferat o altă soluţie: folosirea ca termen generic a vechiului dascăl, alegere marcată stilistic, ca şi alte cuvinte vag arhaizante, dascăl aparţine clişeelor ambigue, uneori solemne şi poetice, alteori familiare şi ironice, în fine, stilul solemn foloseşte uneori şi termenul generic, nespecific, educator, care îşi poate restrînge sensul în funcţie de context, în permanentă căutare de sinonime, cu obsesia evitării repetiţiilor în text, stilul jurnalistic alternează puţinele posibilităţi existente, ajungînd să folosească pînă la saţietate termenul dascăl: „Peste 8.000 de dascăli au protestat ieri în Piaţa Constituţiei“ (EZ,19.11.2005, 3); „dascălii muncesc pe lefuri de mizerie“ (EZ 25.11.2005,3); „leafa medie a dascălilor va creşte cu 58,3 lei noi“ (EZ 28.11.2005, 1) etc. Ca termen familiar, dascăl intră în acelaşi registru cu leafă şi slujbă. Ca termen solemn-poetic, asumat la persoana I, „noi, dascălii...“, e posibil sâ-l găsim în contextul altor clişee ale meseriei: „exprimare aleasă“, „măiestrie“, „condei“, „a lumina minţile tinere“, „aceşti tineri minunaţi“, „tinere vlăstare“ etc.; în perioada dinainte de ultimul război mondial, în această zonă stilistică se plasau mai mulţi termeni de sursă religioasă, printre care de mare succes se bucurau „apostol“ şi „apostolat“. Dascăl e un cuvînt de origine greacă (didaskalos), intrat în română şi pe filieră slavă, prezent în cele mai vechi texte, cu sensul de „persoană care învaţă pe alţii“ şi chiar de „om învăţat“ (pentru Miron Costin, Ovidiu e „dascal Ovidie“); treptat, s-a specializat pentru semnificaţia „învăţător de ţară“, iar paralel s-a dezvoltat sensul bisericesc, de „cîntâreţ de strană“, „diac“. Cuvîntul are multe derivate, unele vag marcate peiorativ - verbul a dăscăli, substantivele dăscăleală şi dăscălime, altele neutre: dăscăliţă ; mai multe sunt ieşite din uz: substantivul dăscălie, adjectivele dăscălesc şi dăscălicesc. în Dicţionarul academic (Dicţionarul limbii române, D-de, 1949) avem surpriza de a găsi un număr foarte mare de diminutive, majoritatea cu sens depreciativ: dăscâlaş, dăscălel, dăscăluţ; cel mai pe larg e tratat dăscăliei, „dascăl mic, simpatic“, dar şi „dascăl prost, cu puţină învăţătură, un pîrlit de dascăl“. Valoarea depreciativă a lui dăscălime e tipică substantivelor colective (tratarea în bloc a persoanelor e adesea minimalizatoare), dar se asociază în primul rînd cu ironia lui Caragiale, din Scrisoarea pierdută , unde partizanii lui Caţavencu sînt, în vorbele lui Tipătescu, „dascâlimea, popa şi moflujii“. Utilizările jurnalistice actuale ale cuvîntului (inclusiv în texte publicate sau arhivate în Internet) sunt variabile: domină tonul familiarironic - „Dascalimea aburită. Dascălii au fost aburiţi de comisia condusă de vicepremierul Gheorghe Pogea...“ (servuspress.ro); „Se anunţă grevă în dăscălime “ (constantaonline.ro) - dar nu lipsesc nici formulările produse cu toată seriozitatea: „Sperăm ca Guvernul sâ nu ne lase să facem acest lucru şi ca pînă atunci sâ găsească toate soluţiile pentru această perioadă foarte grea pentru dăscălime...“ (telegraf.conpressio); „această declaraţie a surprins întreaga dăscălime, fapt pentru care reacţiile din teritoriu au fost foarte dure“ (gardianul.ro). în genere, dăscălime e un simptom al obositoarei manii a amestecului lingvistic, al preferinţei pentru pitorescul strident (nu rareori eşuat în improprietăţi lexicale): „învăţământul românesc se dă de ceasul morţii, pentru că însăşi dăscălimea română se află în căutarea propriei decenţe şi, de ce nu?, a identităţii“ (vlg.sisnet.ro; „în căutarea propriei decenţe“ e o insultă indirectă, formulată probabil în mod inconştient, din pură dificultate de a mînui limbajul). Dascăl mi se pare un termen convenţional, un clişeu lexical de evitat în orice ocazie; bineînţeles, e o opţiune stilistică personală, poate rezultatul unei simple idiosincrazii; în dăscălime, în schimb, latura peiorativă e atît de puternică încît cuvîntul e adecvat doar unui discurs polemic și pamfletar. Pînă la urmă, examinarea termenilor în cauză devine o pledoarie pentru un stil mai neutru, mai puţin sentimental, în care tot pluralul generic profesori s-ar potrivi mai bine. ■ actualitatea Dăscălime www.polirom.ro Alexandru Eeovoiu Sigma Robert Turcescu Fiare vechi Dileme cotidiene Elfriede Jelinek Exclusii Arturo Pérez-Reverie Harta sferică Suplimentul _ ÎCULTURA Li &&&»/»» cu fin tesi România literară 14 nr. 48 / 7 -13 decembrie 2005