România literară, ianuarie-martie 2006 (Anul 39, nr. 1-13)

2006-02-22 / nr. 7

Critica ediţiilor Bis repetita placent­ ă o cred în adevărul enunţat de aforismul citat şi a ■ nu-mi place deloc nota lui imperativă, ca de altfel l\W nici-un imperativ. Dar, pentru că un articol - I ■ conform uneia din prejudecăţile curente - trebuie I ^ să aibă un titlu, iar titlul este recomandabil sâ fie frapant, l-am ales din mai multele la-ndemână, pe cel înscris, de două ori frapant, pentru câ-i pe latineşte şi pentru că spune pe un ton categoric, caracteristic zicalelor, un neadevăr clasic. Nici-un lucru repetat - cu excepţia Poeziei! - nu place nicânuia, nici scriitorului - pentru că de lucruri scrise-i vorba în versul horaţian de unde a fost extrasa maxima din titlu -, şi cu atât mai puţin cititorului. Dar, câteodată, fie nepâsarea, fie neatenţia celor cărora li te-ai mai adresat cândva - e adevărat, mai pe ocolite -, te obligă sâ revii, să insişti, mai de-a dreptul, asupra câte unui subiect profesional în adevărurile căruia crezi. Cu alte cuvinte, să te repeţi, sperând că repetarea, insistenţa vor contraria, vor intriga şi astfel vor stârni curiozitatea şi vor provoca, poate, reflecţia asupra subiectului propus şi reacţia pozitiva aşteptată a celor cărora li te-ai mai adresat şi altădată, dar care, prin tăcerile lor consecvente, au contribuit din plin la întemeierea sentimentului zădăr­niciei, ce-ţi urmăreşte, şerpuind insinuat, orice iniţiativă ideală, ca de pildă critica ediţiilor. După o viaţă de­ o durată aproape îndestulă pentru formarea unor convingeri deduse din observaţii directe, sunt sigur ca România este teritoriul european cu cel mai mare număr de indivizi al căror principiu existenţial - conştient sau instinctiv - este indiferenţa faţa de toate cele ce se petrec în juru-le şi nu privesc direct parvenirea de/în orice teapă şi superbunas­­tarea lor materială imediată, dobândită rapid, prin indife­rent ce mijloace, ca sub ameninţarea presimţită a unei inevitabile schimbări nefavorabile, potrivnice. S-ar putea să avem de-a face cu o genă infiltrată în psihologia generaţiilor anterioare şi transmisă sub imperiul năvălirilor de toate soiurile şi al succesiunii instabilităţilor ce domină istoria noastră plină de discontinuităţi. Dar, în sfârşit, despre ce a fost şi ar mai fi sa fie,­­ încă o dată, vorba? Deocamdată, pe scurt, ba chiar pe foarte scurt - pentru că timpul şi spaţiul acordat îmi limitează intenţiile critice -, dar cu toată deferenţa cuvenită, despre indiferenţa multor istorici literari faţă de valoarea filologicii deci faţă de respectarea sau nerespectarea formei autentice a tex­telor clasice în cărţile pe care le comentează, le prefaţează sau din care citează în manualele didactice de literatură română. " Nu mâ­ndoiesc de ceea ce afirm, pentru că, fiind, cândva, în anii liceali, „sufleul secund” la Teatrul Naţional din Craiova şi îndrăznind sâ-l „corectez” în timpul unei recitări, mi-am câştigat, după încheierea festivalului - căci despre un festival de poezie era vorba -, o mustrare severă din parte-i. 2) Cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu [vol. V], Analiza. Eminescu în timp, Bucureşti, Fundaţia Pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1936, p. 19-20; I. Funeriu, Al. Macedonski, Hermeneutica editării, Timişoara, Editura „Amarcord”, 1995, p. 1£-19. 3) G. Călinescu, Opere, [ vol.] 13, Opera lui Mihai Eminescu, [Bucureşti], Editura Pentru Literatură, 1969, p. 391. 4) A publicat-o de mai multe ori până acum, răspândind lecţiunea greşită în mii de exemplare, ultima dată prin cartea Tudor Arghezi, Pagini alese. Versuri şi proze. Ediţie îngrijită şi tabel cronologic de Mitzura Arghezi şi Traian Radu. [Bucureşti], Editura „Tudor Arghezi şi Regis“, (2005). 51 Cf. Ion Simuţ, Corecturi în reeditarea poeziei argheziene, în România literară, nr. 42, 26 octombrie-1 noiembrie 2005, p. 13. 6) în loc de: negul. literatură Nesocotirea calităţii filologice a textului clasic citit şi citat îşi are originea - presupun pe temeiul unor observaţii nemijlocite, adunate ca elev, student şi meseriaş cărţar, profesionist­­ într-o foarte veche şi comodă părere a majorităţii dascălilor din licee, că textele corecte ale versurilor lui Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, Arghezi ş.a. sunt cele care se citesc şi se recită din clasele primare până la bacalaureat, şi chiar şi după aceea, că textele corecte ale prozelor lui Costache Negruzzi, Odobescu, I.L. Caragiale, Creangă, Slavici ş.a., ca de altfel şi cele ale pieselor dramatice aparţinând lui Alecsandri, Caragiale şi altora sunt cele din manuale şi din antologiile şcolare. Această părere tradiţionala - căci despre o părere şi nu despre o opinie tradiţionala-­ vorba - este cultivată nu numai de dascălii liceelor, ci şi de admiratorii culturali ai cărţilor tipărite pe hârtie de bună calitate, în condiţii grafice deosebite şi înzestrate cu coperte frumoase, atrăgătoare. Deci la ce şi cui folosesc pedanteriile câte unui critic care, prin articolele lui, denigrează ediţiile şcolare recente de literatură clasică româna, susţinân­­du-şi observaţiile cu câte o literă sau câte un cuvânt schimbate sau absente pe ici pe colo, sau cu omiterea sau modificarea câte unei sintagme ori a câte unei fraze? Omul (cititorul adică) înţelege oricum despre ce este vorba în „bucata” respectivă, cu alte cuvinte, „ce a vrut să spuie autorul”. Deci de ce mai este nevoie de atâta lingvistică, de vreme ce talentul scriitorului se vede oricum şi nu stă în asemenea amănunte?! Desigur, pedanterii, lingvistică, amănunte... Marele actor George Vraca a recitat, în stilul său cam retoric, o viaţa-ntreagă, Satira (Scrisoarea) III, spunând „Darie al lui Ispas”0, şi nu s-a prăbuşit nici Universitatea şi nici Academia Română, şi nu se vor prăbuşi nici dacă greşeala lui va fi „preluată” de un alt mare actor sau recitator. La urma urmelor, pe majoritatea celor care ascultă poemul la un festival popular de poezie, nu-i interesează dacă Eminescu a scris „Darie al lui Ispas” ori „Dariu a lui Istaspe”, iar Istaspe li se pare mai „strain” decât Ispas. Şi nu s-au prăbuşit nici Universitatea şi nici Academia Română pentru că G. Călinescu a citat greşit, în excepţionala sa monografie dedicata operei lui Eminescu, un cuvânt din prima strofă a poemului Memento mori: “Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur, Când a nopţei întunerec, înstelatul rege maur, Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc, Iară luna argintie, ca un palid, dulce soare, Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare, Când în straturi luminoase basmele copite cresc”. Evident, lecţiunea corectă a ultimului vers ar fi fost: “Când în straturi luminoase basmele copile cresc”. G. Călinescu nu numai că a citit greşit acest vers, dar a şi amplificat lecţiunea greşită prin următorul comentariu, dovedind, fără să vrea, ce efect absurd poate avea o asemenea eroare şi desconsiderarea acestui tip de erori: „Scena însă e de o mare umflătură barocă. Basmul este văzut ca un animal fabulos în continuă generare, contemporan cu ninsoarea stelelor, metaforă minunată, prin chiar greşeala prefacerii lui cresc în verb tranzitiv, din raţiuni poetice, fiindcă metric se putea foarte bine zice «basmelor copite cresc»”* * 2’. Lecţiunea greşită (“copite” în loc de „copile”) figurează şi în „versiunea modificata structural de autor în 1947” şi, ulterior, prin studii separate, ca şi comentariul citat, cu numai câteva deosebiri formale, şi în ediţia operelor lui G. Călinescu, tipărită sub îngrijirea corectă a lui Andrei Rusu, unde lecţiunea greşita, „copite”, este modificată, într-o paranteză unghiulara (­ …), în „„copile”3’. Bineînţeles că nici d-l Funeriu, nici subsemnatul nu am avut şi nu avem intenţia meschină de a diminua prin evidenţierea lecţiunii greşite citate şi a comentariului câlinescian adiacent valoarea excepţionalei monografii a lui George Călinescu, ci doar de a sugera, accentuând-o, importanţa transcrierii corecte a textelor autentice. Şi, în ceea ce mă priveşte, mai mult decât atât, să le sugerez unor istorici literari contemporani ca nu trebuie sâ considere această întâmplătoare lecţiune greşită sau chiar opiniile potrivnice acribiei textologice exprimate în anii ’30 de Eugen Lovinescu și în anii ’60 de G. Călinescu, citate de mine în articolul Câte ceva despre altceva (cf. România literară, nr. 37, 22 august-2 septembrie 2004, p. 3) ca îndemnuri și justificări pentru proprii atitudini contrare strictei respectări a normelor filologice de transcriere a textelor scriitorilor clasici în formele lor originale, autentice, atât în ediţiile academice, cu variante şi adnotări, cât şi ediţiile „şcolare” şi în cele „populare”. Şi fără îndoială nu se va prăbuşi nici Universitatea şi nici Academia Română dacă succesoarea biologică a lui Tudor Arghezi, d-na Domnica Theodorescu, va reedita poemul Cimitirul Buna-Vestire în „varianta” d-sale publicată, în 1997, la Editura „Gramar”, sau dacă va reedita de mai multe ori î’ poezia Har cu lecţiunea greşită din ediţia academică, lecţiune semnalată de d-l Ion Simuţă’: “Cel-de-Sus şi din veac binevoieşte Să-şi scoboare sfintele scule Până la tubercule Şi pentru negrul­’ cartofilor cald Face descântece ca pentru zmarald”. Şi dacă aceasta ar fi singura eroare... îmi rezerv „plăcerea” de a semnala şi altele într-alte neplăcute şi zadarnice critici ale ediţiilor. Neplăcute pentru eventualii lor cititori şi neplăcute şi pentru autorul lor, căci este realmente neplăcut să scrii numai „de rău” şi niciodată sau numai foarte rar „de bine” şi să constaţi că observaţiile tale, justificate şi argumentate sunt zadarnice. Dar, din păcate, realitatea calităţii ediţiilor de literatură clasica româna, îndeosebi a ediţiilor de largă circulaţie, dar nu numai acestea, şi meseria, ale cărei exigenţe vreau sa le respect fără compromisuri conjuncturale, îmi impun adeseori comentarii negative şi perseverenţa în zădărnicia criticelor şi a speranţei că, poate, totuşi... (va urma) G. PIENESCU România literară 10 nr. 7 722-28 februarie 2006

Next