România literară, ianuarie-martie 2006 (Anul 39, nr. 1-13)

2006-02-22 / nr. 7

Eros ori Ura w (un Prozator) ^ u ştiu cum se făcuse, dar sughiţul, lui Aristofan, îi trecuse. Eliximah, ca doctor, îi pusese în vedere să nu se mai ţină de comicării ca în piesele sale, unde îl atacase până şi pe Socrate, că lu iar o să-l apuce sughiţul. Ca personaj prezent în Dialogul nemuritor, I Sughiţul, comicul, în general, pătrunde şi el pe scena ideilor transcendentale, deşi în mod teatral. Astfel autoul Păsărilor, Lisistratei (atât de actuale şi astăzi, mai cu seamă când sunt combătute utopiile) deşi se arată de acord cu antevorbitori de talia lui Fedru, Eliximah Pausanias, vede în alt mod lucrurile... ca pe scenă. Comedianul mărește miza. El pretinde că sunt nu unul, doi Erosuri, două feluri de iubire, ci trei. Banchetul este plin de suspans. Ce fel de a iubi va triumfa din confruntare, dacă sunt trei?... Aristofan lămurește, cu Bezdechi. Mai întâi trebuie să aflaţi care e firea omenească şi păţaniile prin care a trecut (...), întâi şi întâi erau trei feluri de fiinţe omeneşti, nu două ca acum, bărbatul şi femeia, ci mai era al treilea fel, alcătuit din acestea două şi de la care ne-a rămas numai numele, măcar că lucrul a pierit. Atunci erau şi hermafrodiţi, androgini, neam aparte... un amestec din partea bărbătească şi cea femeiască. Acuma nu mai este, explică Aristofan, ci i-a rămas doar numele, şi acela... de ocară, înfăţişarea oamenilor de acest fel, spuse el mai departe, era a unui tot, dintr-o singură bucată (...) Aveau patru mâini, tot atâtea picioare, două feţe, patru urechi, două ruşini şi celelalte (...), tare îndrăzneţi, se luau la luptă şi chiar şi cu zeii,... încât aceştia i-au despicat în două, scurtez - să se înveţe minte. Sarcina aceasta, cu tăieturile şi cu lipiturile, îi revenise, bineînţeles, lui Apolon... Şi de atunci, rupţi în două cum erau, jumătăţile astea se căutau între ei, să se întregească. Iată amorul, ar fi încheiat autorul de comedii. * Mai rămăseseră să ia cuvântul, Agaton şi Socrate. Frumosul amfitrion, sentimental şicanat de Socrate, că după cuvântarea lui, el, bătrânul şi urâtul, nu o să mai aibă ce spune, mai întâi face un portret al lui Eros, cu totul diferit celui făcut anterior de majoritatea vorbitorilor, care spuneau că e mic, urât şi sărac, de aceea şi fiind atât de umblăreţ, întrucât doreşte mereu ce nu are, căutând ce-i lipseşte la alţii, pe lângă care se dă, că e un fel de cerşetor amărât ce umblă mereu pe după garduri. Agaton, chipeş, generos, cum e, iubit de toată lumea, îl vede altfel. Pe lângă că e tânăr şi gingaş, spune el printre altele, Eros este şi mlădios, căci n-ar putea să se strecoară peste tot, în orice suflet (...). Lucrul cel mai însemnat e că el nu vatămă pe nici un zeu şi nici pe oameni, iar la rândul lui nu poate suferi vătămare... Şi dacă suferă, nu suferă prin violenţă... O tuse câtuşi de puţin discretă se auzi în preajmă. Mai întâi se crezuse că era a lui Aristofan, cu giumbuşlucurile lui. Dar acesta nu era de faţă, ieşise pe afară cu o nevoie, probabil. Agaton, mai atent, ca orişice gazdă, descoperi îndată figura unui intrus, pe care nu-l mai văzuse niciodată, şi care părea picat drept din lună... Hazul era că picase, într-adevăr, dar nu din astrul nopţii, ci din secolul 21 după Cristos, un fel de înger tânăr-tânăr, efectiv decăzut, nimerind îndărăt, în altă epocă şi care vorbea greceşte, însă cu un accent trac... Fără ca toţi cei ce participau la Banchet să înţeleagă ceva, personajul, care ţinea la ureche un fel de scoică pârând a vorbi singur,... numai Fedru pricepuse, şi le traduse şi celorlalţi ce zisese tipul rătăcit printre ei; ciudăţenia de personaj zisese, dar nu lor, ci altora, care nu erau de faţă, cică...fără violenţă, auziţi?... habar n-au, că dacă n-ar fi ea, tocmai ea, de unde să ştie, sărmanii, şi emisiunea - fiindcă fusese una - se-ntrerupsese. ■ (va urma) 14 România literară actualitatea ntensitatea rîsului pare să fi stimulată dintotdeauna imaginaţia vorbitorilor, formele şi consecinţele actului de a ■ unde apar în extrem de multe structuri , cu valoare intensiv-superlativâ, multe fff clişeizate, permiţînd însă variaţia '7 sinonimică, substituţiile expresive în tiparul dat. Verbul a rîde e folosit ca atare în limbajul popular şi argotic; se schimbă doar expresiile care îl conţin şi care sînt adesea foarte marcate, hiperbolice, în română, la fel ca în multe alte limbi, excesul de rîs e prezentat ca o experienţă intensă şi de-a dreptul sinucigaşă. Sunt frecvente şi foarte diversificate construcţiile consecutive care prezintă hiperbolic efectele devastatoare ale râsului: de m-am prăpădit; de m-am rupt; de m-am spart; de m-am stricat. „Am râs de m-am prăpădit când l-am citit” (cinemagia.ro); „am râs de m-am spart, sunt super” (motociclism.ro); „m-am râs de m-am stricaţi’ (gândul.info; în citat apare varianta populară a seunde, în care pronumele reflexiv e o marcă de intensitate, de participare); în momentul de faţă, verbul intensificator cel mai frecvent în registrul familiar este a se prăpădi, concurat de familiar-argoticul a se sparge. De fapt, în construcţia consecutivă se manifestă sinonimia foarte bogată a actelor de distrugere, care poate produce şi alte superlative, mai rare: „am râs de am crăpat’ (forum.itbox.ro), „valeeeu... am râs de-am pocnit’ (e-dragoste.ro), „am râs de m-am terminat la mesajul lui Stamper” (forum.cgarts.ro), „am râs de am leşinat’ (roportal.ro). Efectele deformatoare parţiale sunt nu mai puţin expresive: „nu pot să nu recunosc că am râs de m-am strâmbat" (forum.softpedia.com), „am râs de m-am cocoşat când l-am ascultat” (rocafe.ca). Expresivitatea este sporită de recursul la cuvinte sau sensuri regionale: „tipul care râde cu poftă (...) îşi reia acelaşi râs molipsitor (sau cum spun moldovenii noştri: „Am râs de m-am spintecat!”), (Familia 5, 2004). Consecinţele rîsului sunt alteori mai simple şi mai realiste, concentrate în mini-scenarii comice: „Am râs de am căzut pe jos” (forum.itbox.ro); „am râs de am căzut de pe scaun” (ro/şcoala părinţilor); „am râs de m-am dat pe spate” (indebara.ro); „am râs de-am picat pe spate” (jurnale.ro); „nu am cuvinte, am râs de m-am tăvălit pe jos” (pardafklan.3xforum.ro), „am râs de m-am răstit pe podele” (moldova.net). în mesajele informale de pe internet s-au multiplicat corespondentele grafice ale acestor mijloace lingvistice: emoticoanele transformate în desene (animate) destul de complexe, reprezentînd scene de rîs convulsiv şi contagios. Relativ realiste sînt descrierile unor efecte fiziologice ale rîsului; dintre cele decent citabile, mai obişnuite sínt durerea de burtă - „am râs de ne-a durut burta de un îlan’ înrăit care aştepta cu nerăbdare ritmul” (drumandbass.ro) şi mai ales lacrimile: „am râs de mi-au dat lacrimile... auzi la ei... performanţe...” (prosport.ro). Hiperbola cea mai banală recurge doar la construcţiile negative ale verbelor a putea, Am râs de nu mai puteam la multe dintre ele” (reţeteculinare.ro), „la faza asta... am râs de nu am mai putut’ (linux360.ro) şi a şti: „mă... am râs de nu mai ştiu ce-i cu mine” (runzu.com). Deşi consecutiva populară tipică e construită cu de, sunt posibile şi structuri cu valoare intensivă introduse de conjuncţia pînă, pentru toate tipurile semantice enumerate mai sus, poate chiar cu mai multă libertate descriptivă: „am râs până m-au durut fălcile” (desprecopii.com), „de-a dreptul genial. Efectele rîsului am râs până m-au durut obrajii și maxilarele” (drumandbass.ro), „am râs până am căzut pe jos” (forum.proarena.com), „am râs până am rămas fără aer” (xtrempc.ro) etc. O altă modalitate de a exprima intensitatea rîsului e cea care pune în prim plan consecinţa autodistructivâ - sau cel puţin perturbatoare -, urmată de indicarea cauzei: a muri de rîs, a se îndoi de rîs, a se zgudui de rîs. Există apoi descrieri tipice ale modalităţii rîsului intens - cu hohote, în hohote, cu lacrimi, cu sughiţuri, cu poftă-, intensificatori cantitativi bazaţi pe indicaţii temporale - „am rîs douăzeci de minute după ce am citit ultimul post” (ele.ro) sau unii mai atipici, construiţi prin comparaţie: „şi de restu am râs cât vaca” (botosani.ro). în genere, comparaţiile provocate de rîs transmit totuşi mai mult evaluarea negativă decît intensitatea: cineva rîde ca un prost (sau ca prostu ’), ca un fraier, ca un tîmp, ca un nebun, ca un bou, ca o capră, ca proasta-n tîrg etc. Se poate constata că evocarea rîsului intens şi devastator are mai multe funcţii: pentru vorbitor, rîsul propriu (am murit de rîs) e o formă de evaluare pozitivă a unui fapt comic, sau de evaluare negativă a celorlalte lucruri şi persoane (fundamental ridicole, deci inofensive). Rîsul celorlalţi e cel mai adesea interpretat ca semn de inadecvare şi insuficienţă mentală (rîde ca prostii ). Frazeologia rîsului reflecta poate ceva din caracterul subiectiv şi relativ al fenomenului, din ambiguitatea şi tensiunea sa profundă, pozitiv și negativ, manifestare de relaxare, plăcere, descărcare a tensiunilor, dar și formă de agresiune, de marcare a superiorității față de un adversar. ■ nr. 7/22-28 februarie 2006