România literară, ianuarie-martie 2006 (Anul 39, nr. 1-13)

2006-03-17 / nr. 11

O CARTE PE sAptAmAnA O lectură completă a lui Mateiu I. Caragiale personajului său, definit ca termen al unui încordat raport tată-fiu: „După propriile-i mărturisiri, pe la 15 ani, heraldica, disciplină cu multiple ramificaţii, nu mai avea secrete pentru el [ . . Ca o încoronare, artistul în formare desena blazoane pe caietul de fizică, exersându-se în arta miniaturisticii, în care va şi deveni un mic maestru. . .. Stupefacţia părintească faţă de specializarea fiului, tălmăcită prin necruţătoare batjocuri, a adâncit ireversibil neînţelegerile, l-a împins pe Mateiu să-şi caute mai abitir strămoşi celebri, nobili. Pentru Ion Luca Caragiale, originea umilă era stindardul unei reuşite numai prin sine, reprezenta un manifest, o pârghie. Odrasla îi va fi părut nu numai deplasată, dar şi primejduită. Răceala în relaţii sporea orgoliul fiului, care-şi zidea personalitatea prin opoziţie. Rezultând însă din materiale neconcludente, alcătuită prin reacţie, personalitatea lui Mateiu va rămâne etern legată de aceea a tatălui, de care va căuta cu disperare să se descotorosească, până în cele din urmă clipe ale existenţei, şi va fi una polemică, angajată în ruinătoare ceremonialuri de faţadă. De unde suprasolicitarea, oprimarea lucidităţii, intoleranţa, în luptă cu acea înrudire de sânge, producătoare de fatale asemănări.“ Şi urmează o caracterizare foarte inspirată a operei care a rezultat din această situare în lume: „Modulată pe similitudine, încleştată în neadeziune şi şlefuită pe neaderentă, personalitatea lui Mateiu I. Caragiale s-a împroprietărit pe serele unei vaste singurătăţi, pe care a stăpânit-o ca un adevărat despot, până la golirea de orice conţinut.“. Barbu Cioculescu, De la Mateiu citire..., Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2005,316 pag. Dinastii literare albu Cioculescu nu are dreptate atunci când susţine că în istoria literaturii române există o singură dinastie literară: II. Caragiale—Mateiu­s Caragiale. în realitate mai există cel puţin una şi anume aceea reprezentată de el însuşi şi de tatăl său, Şerban Cioculescu. Poate nu întâmplător, Şerban Cioculescu este cunoscut, printre altele, ca exeget al lui I.L. Caragiale, iar Barbu Cioculescu— ca exeget al lui Mateiu I. Caragiale. Acestui al doilea Caragiale, nu prea iubit de propriul lui tată şi în general neînţeles de contemporani (dar având parte de o glorie postumă pe care probabil numai el însuşi a prevăzut-o), Barbu Cioculescu i-a consacrat o monografie bine documentată şi elegant scrisă, De la Mateiu citire... (după ce i-a dedicat şi un „dosar critic“ Mateiu I. Caragiale, Receptarea operei, Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2004). Barbu Cioculescu nu este, cum se întâmplă în alte cazuri, doar fiul lui Şerban Cioculescu, ci şi un autor cu o identitate literară. Cărţile sale de versuri şi proză scurtă, de o desuetudine intenţionată şi rafinată, ediţiile critice şi traducerile pe care le-a realizat cu competenţă (şi voluptate) de filolog şi mai ales articolele de o ironie fină despre stilul de viaţă din România de azi îl prezintă ca pe un scriitor experimentat, greu de confundat cu alţii. Ştiind bine ce înseamnă literatura, studiind-o şi practicând-o, autorul monografiei este în măsură să descifreze până la cele mai discrete nuanţe semnificaţiile vieţii şi operei lui Mateiu I. Caragiale. Remarcabil este, de la început, portretul psihologic şi moral pe care îl face România literară . critică literară e Călătorie în timp­ ­ însuşi un autor livresc, adept convins al stilului scriptic (care utilizează oralităţi doar sub forma unor „citate“ sau a unor parafraze), Barbu Cioculescu gustă retorica vetustă— prezentată ca „manierism arhaizant“ — a poeziei lui Mateiu I. Caragiale. Referindu-se la sonetele din volumul Pateie, monografistul se distanţează de exegeţii anteriori (printre care Perpessicius, G. Călinescu, VI. Streinu), care le consideră o „creaţie secundară“, un simplu „exerciţiu de poetică parnasiană“ şi le evidenţiază... modernitatea, într-un mod convingător: „Or, din plin izbitoare este, la Pajere, calitatea lor estetică nouă, rezultând din fuziunea originală a unor materiale prea puţin valoroase în sine şi dintre cele mai uzitate. Poetul deţine o zicere proprie, un ritm inconfundabil, suveran, care topeşte materialele, dându-le o rezonanţă nouă, generatoare de satisfacţii muzicale, în aceeaşi măsură în care creează atmosferă. Cu epitete din largul bagaj poetic, Mateiu I. Caragiale creează portrete statice de o imperială majestate, viziuni cromatice atât de pregnante, încât au putut fi apropiate de tehnicile expresionismului şi o «curgere» poetică de o inefabilă muzicalitate, întărind viziunea, completând-o. Arta, prin urmare, a unui mare poet. Dintr-o concepţie descendentă a istoriei, preluată­­de la cronicari, slujită de o estetică vetustă, artistul a realizat o operă care ni se impune, astăzi, prin modernismul ei.“ Examinarea, în continuare, a nuvelei Remember, a romanului neterminat Sub pecetea tainei, a romanului Craii de Curtea-Veche, a scrisorilor şi însemnărilor de jurnal, îi prilejuieşte lui Barbu Cioculescu desfăşurarea unei erudiţii fastuoase. Nu sunt mulţi criticii de azi care să poată face atât de multe şi subtile legături între viaţa şi opera unui scriitor­­şi aceasta fără să alunece nici un moment în determinism, ci reacreditând de fiecare dată, cu şi mai multă claritate, specificul creaţiei literare). Textele lui Mateiu I. Caragiale sunt integrate, totodată, în atmosfera culturală a epocii, pe care monografistul o reconstituie până la cele din urmă detalii: „Motto-ul [romanului Craii de Curtea-Veche ]e din romanul Monsieur de Cupidon, Aristide Chamois, Paris, Victor Lecou, Éditeurs, 1854, pag. 133, şi conţine o replică a d-lui Mongeard către competitorul său mai tânăr, Berdiquet (Cap. XIII, Berdiquet et son romancier). Autorul este, astăzi, pe deplin uitat. Pasajul în chestiune e decupat din­tr-o suită dialogată, de-a lungul căreia Berdiguet este îndemnat să călătorească.“ etc. Fiecare personaj din celebrul roman (care s-a situat nu demult pe locul I în topul preferinţelor criticilor de azi, în urma unei anchete organizate, ne aducem aminte, de revista Observator cultural) este instalat de Barbu Cioculescu pe străzile Bucureştiului, pentru o deplină edificare a noastră asupra modului de viaţă din epocă, şi reinstalat apoi în ficţiune. Reconstituirea vieţii de fiecare zi dintr-o perioadă istorică mitologizată (inclusiv de Mateiu I. Caragiale) este realizată de Barbu Cioculescu cu o admirabilă artă de istoric şi prozator. Pentru a-şi înţelege mai bine personajul şi pentru a-i interpreta în deplină cunoştinţă de cauză opera, Barbu Cioculescu călătoreşte în timp, cu plăcere­­ca Ioana Pârvulescu, care, şi ea, dacă nu poate fi găsită vreodată acasă, se află — trebuie să presupunem — într-o vizită în perioada interbelică sau în secolul nouăsprezece). Barbu Cioculescu se numără printre cititorii ideali ai lui Mateiu I. Caragiale, situându-se din acest punct de vedere în descendenţa lui Ion Barbu şi a lui Tașcu Gheorghiu. Monografia sa constituie un exemplu fericit de lectură completă a unei opere literare dificile. Aplauze pentru Ion Caramitru I­on Caramitru a realizat şi lansat un CD, Eminescu... după Eminescu, care propune un nou unghi de înţelegere şi a operei eminesciene. Fragmente bine alese din texte dintre cele mai diferite (poezie şi proză, antume şi postume etc.) sunt juxtapuse astfel încât ilustrează o stranie interferenţă între filosofie şi nebunie, o rupere a­­ corzilor gândirii din cauza strădaniei supraomeneşti de a înţelege neînţelesul. O impresie puternică face­­ interpretarea acestui colaj de Ion Caramitru, care, cu vocea sa hamletiană, evidenţiază dramatismul gândirii eminesciene. CD-ul este însoţit de un mic şi elegant program de... sală al spectacolului virtual. (Iată şi datele tehnice ale acestui obiect multimedia, de mare interes cultural: Eminescu... după Eminescu, scenariu de Ion Caramitru după opera şi manuscrisele lui Mihai Eminescu, regia şi interpretarea: Ion Caramitru, muzica originală: Iosif Herţea, regia muzicală: Vasile Manta, fotografiile poetului şi imaginile din manuscrise aparţin arhivei Muzeului Literaturii Române, fotografii de Mircea Duşa cu Ion Caramitru din spectacolul Hamlet, concept grafic: Dragoş Buhagiar, fotografii: Dragoş Lumpan, editor texte: Maria Morar, tehnoredactare computerizată şi tipar: R.A. „Monitorul Oficial“, producător: Memorialul Ipoteşti— Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu, director: Valentin Coşereanu). Tot Ion Caramitru (în calitatea sa de director al Teatrului Naţional din Bucureşti) este cel care a reuşit să relanseze Conferinţele Teatrului Naţional, iniţiate în perioada interbelică de Ion Marin Sadoveanu. Inaugurarea noii serii a avut loc duminică 12 martie 2006 la ora 11, în Sala Atelier, printr-o conferinţă cu tema Războiul de 77 de ani (1914—1991), susţinută de Neagu Djuvara. Conferinţa a fost mai mult decât un succes, a fost un triumf. Vor mai conferenţia în această stagiune: Mircea Dinescu, Ştefan Cazimir, Nicolae Manolescu, Niculae Noica, Gabriel Liiceanu, Lucia Hossu-Longin, Dan C. Mihăilescu, Pavel Şuşară, Octavian Paler, Alex. Ștefănescu, Stelian Tănase, Theodor Baconsky, Adrian Cioroianu. nr. 11 / 17 martie 2006

Next