România literară, aprilie-iunie 2006 (Anul 39, nr. 14-26)

2006-06-23 / nr. 25

George Radu: Stimate domnule Ştefan Cazimir... Ştefan Cazimir. Dragă George, nu cred că trebuie să ascundem vechea noastră prietenie, datînd din anii facultăţii şi ai armatei. Hai să părăsim formulele protocolare! G.R.: De acord, dragă Cazi! Ai fost de-a lungul timpului, concomitent sau succesiv, om al catedrei, om al scrisului, om al cetăţii. Care din aceste ipostaze ţi-a oferit cele mai vii satisfacţii? Care din ele , cele mai mari dezamăgiri? Şi. Că, înainte de a încerca să răspund, aş observa că este vorba, în toate cele trei cazuri, de forme ale dialogului: dialog cu studenţii, dialog cu cititorii, dialog cu cetăţenii. Iar calitatea oricărui dialog depinde, cum bine ştim, de ambii factori care îl poartă. De aici pot izvorî atît bucurii, cît şi decepţii. Dacă, bunăoară, atenţia amfiteatrului se menţine sau nu trează. Dacă, ecoul unei cărţi este sau nu pe măsura aşteptărilor. Dacă un mesaj civic se bucură sau nu de răspunsul adecvat, în toate aceste situaţii, succesul ori insuccesul comunicării poate fi atribuit atît emiţătorului, cît şi receptorului. Mai înţelept ar fi, desigur, să-ţi asumi tu răspunderea eşecurilor. Dar nu întotdeauna ai tăria s-o faci... După această - poate prea lungă - paranteză, revin la întrebarea care a provo­cat-o. Nu mă simt apt să stabilesc o ierarhie a superlativelor. Deşi, dacă mă gîndesc bine, cele mai intense trăiri, fie ele pozitive sau negative, ţi le oferă totuşi politica­ ,­inînd seama mai ales de împrejurarea că e, pentru noi, o beţie inedită, care ne-a devenit accesibilă numai după revoluţia din decembrie. G. R.: înainte de '90 n-ai fost implicat în viaţa politică? Şt. G: înainte de' 90 n-am avut viaţă politică! La noi, timp de peste patru decenii, politica încetase să mai existe. Nu mai aveam oameni politici, ci exclusiv dictatori şi lachei. Dictatorul însuşi nu e un om politic, politica însemnând dialog şi controversă. După decembrie' 89, această îndeletnicire a renăscut; ea străbate, de atunci încoace, o copilărie impetuoasă şi turbulentă, marcată de toate răzgîielile şi maladiile. Cea mai vizibilă şi mai nocivă dintre ele este, zic eu, diletantismul. G. R.: Care ar fi notele definitorii ale diletantului politic? S. C: Faptul de a se angaja pe un drum fără a şti unde duce, faptul de a comite gesturi sau acte fără a le cîntări consecinţele, faptul de a sacrifica ziua de mîine în favoarea zilei de azi... Maxima omului politic adevărat ar trebui să fie adagiul latin: „Quid­ quid ages, prudenter agas et respire finem” (tot ce faci, fă cu prudenţă şi gîndeşte-te la urmări). Şi spunînd „omul politic”, îl separ cu hotărire de politician; acesta din urmă este mînat de interese personale, pe cînd primul încearcă să se pună în slujba interesului public. G. R.: Dar interesul public poate­­ el însuşi conceput în moduri diferite. Şt. C: De acord! Lucrul acesta n-ar trebui totuşi să devină motiv de dezbinare, ci îndemn la căutarea punctelor de convergenţă şi la găsirea unor soluţii comune. Pentru asta se impune însă să reînvăţăm arta dialogului. Ambianţa civică a ultimilor ani, cu toate meandrele şi tensiunile cunoscute, arată că normele schimbului firesc de idei au fost, în bună parte, uitate. Operăm prioritar cu mijloace vehemente, nu dăm atenţia cuvenită persuasiunii. Instalaţi prea ferm în adevărul propriu, nu mai percepem argumentele celuilalt. Sîntem prea convinşi pentru a fi şi convingători. Vocile noastre ar putea deveni mai credibile nu prin răceala cu care resping, ci prin cordialitatea cu care întîmpină. G. R.:în ce măsură ai reuşit să o faci, sau măcar ai încercat, prin lansarea Partidului Liber-Schimbist? S. C.: Partidul Liber-Schimbist n-a fost lansat de mine, ci de Octavian Andronic, prin publicarea, în ziarul Libertatea,­­ a manifestului de la 6 februarie 1990, actul de naştere al insolitei formaţiuni politice. Eu am aderat prin telefon a doua zi, fiind ulterior ales preşedinte al comitetului provizoriu în adunarea de constituire de la 18 februarie, respectiv preşedinte al Consiliului Director în congresul de la 8 aprilie. In alegerile de la 20 mai, Partidul Liber-Schimbist a obţinut 47017 voturi pentru Cameră, iar preşedintele a devenit deputat. Faptul reprezintă o premieră mondială, ţinînd seama că, nicăieri şi niciodată, un alt partid cu asemenea fizionomie n-a izbutit să pătrundă în parlament. G. R.: Care a fost graniţa dintre glumă şi seriozitate în acţiunea Partidului Liber-Schimbist? Şi. CE o întrebare ce ni s-a pus frecvent, mai ales în faza începutului, dovadă că respectiva,,graniţă” fusese ascunsă destul de bine. Era, pentru fondatorii partidului, un motiv de satisfacţie: puţină ambiguitate nu strică dacă vrei să atragi atenţia. Lucrurile, mai apoi, s-au limpezit şi oamenii au înţeles că, sub ambalajul glumei, se află un miez extrem de serios. Protejaţi de scutul umorului, am putut rosti multe judecăţi incomode: „En faveur du badinage, faites grâce à la raison”. Ştefan Cazimir: „Sîntem prea convinşi pentru a fi şi­­ convingători" G.R.: De ce totuşi a dispărut P. L. S. de pe scena politică a ţării? Şt G: Motivul conjunctural a fost introducerea, în 1992, a pragului de 3%, pe care nu l-au putut trece nici formaţii mult mai puternice. Nu trebuie însă uitat nici motivul de adîncime. Biografia Partidului Liber-Schimbist se consumă la graniţa dintre existenţial şi estetic, tinzînd să o estompeze pînâ la disoluţie. O realitate a descins din ficţiune, dar a conservat integral nostalgia originii sale. în asemenea condiţii, o posibilitate mereu deschisă, sinonimă în definitiv cu fatalitatea genetică, este parcurgerea drumului invers, adică întoarcerea riului la izvor. Istoria Partidului Liber-Schimbist este o amplă notă de subsol la o replică a Scrisorii pierdute. Destinul operei lui Caragiale, la peste un secol de la plămădirea ei, înregistrează astfel un avatar unic, pe care nici o altă operă nu l-a trăit pînâ astăzi şi e improbabil că-l va trăi în viitor. G. R.: Fiindcă tot vorbim despre Caragiale, n-ai impresia că privirile se îndreaptă astăzi mai mult spre actualitatea scriitorului şi mai puţin spre arta lui? Şi G: Observaţia mi se pare întemeiată şi faptul explicabil: realitatea politică actuală este o reeditare halucinantă a celei fixate de dramaturg. Am auzit recent o butadă ingenioasă: „Sărmanul Caragiale, e alcătuit numai din citate!” A-i invoca obsesiv, ,actualitatea’ ’ înseamnă totuși o falsificare a perspectivei. Se sugerează, involuntar, nu provizorat. Este ca şi cum am spune: e actual astăzi, dar n-a fost ieri sau nu va mai fi mîine. Prezumţii, evident, absurde, dar ele sînt generate spontan prin simpla rostire a cuvîntului respectiv. Astfel stînd lucrurile, e mai potrivit să vorbim nu despre „actualitatea” lui Caragiale, ci despre perenitatea lui, care este de acelaşi tip ca perenitatea Parthenonului sau a Glossei lui Eminescu. „Adevărurile spuse de el astfel - aprecia G. Călinescu - sunt eterne şi suave, în vreme ce, spuse de alţii altfel, sunt confuze şi triviale”. G. R.:L-ai pomenit pe Eminescu. De ce unii simt nevoia să-l pună în antiteză cu Caragiale, evident­­ în defavoarea celui din urmă? Şt. C: E la mijloc o prejudecată, pe care un ochi limpede o reduce la neant In realitate, cei doi sînt mult mai apropiaţi decît se crede şi decît se spune. Ambii sînt preocupaţi, în adîncul artei lor, de problema raportului dintre esenţă şi aparenţă Eminescu, ca poet liric, de misterioasa lor logodnă, Caragiale, ca autor satiric, de divorţul dintre ele. Eminescu este marele nostru profesor de visare, Caragiale - dascălul nostru de luciditate. De aceea, poate, Caragiale rămîne, în domeniul lui, mult mai izolat decît Eminescu într-al său. în vecinătatea lui Eminescu îi putem invoca pe Arghezi și pe Blaga. Ce nume să cităm în vecinătatea lui Caragiale? G. R.: Preocuparea ta pentru Caragiale, căruia i-ai dedicat trei cârti-Şi C. Patru! Caragiale-universul comic, I. L. Caragiale faţă cu kitschul, De ce, nene Iancule? şi Caragiale e cu noi!, reunite, în 2002, în volumul intitulat Caragiale recidivus. Unii, din grabă sau neatenţie, citesc Caragiale redivivus... Dar nu e vorba de reînvierea lui Caragiale, care n-a,,murit” niciodată, ci de recidivele mele în abordarea subiectului. G. R.: Voiam să spun că preocuparea susţinută pentru Caragiale a umbrit întrucîtva explorarea altor orizonturi, în cărţi precum Tensiunea lirică Stelele cardinale, Pygmand­ion, Alfabetul de tranziţie. Care ar­e numitorul lor comun? Şi C: Mi-ar fi greu sâ-l descopăr şi poate că nici nu exista, în afara faptului că toate reprezintă,deşiri din Caragiale”. (Un volum mixt, publicat în 1984, se intitulează Nu numai Caragiale) Ceea ce se poate remarcă privind lucrurile de sus şi din afară, e diversitatea genurilor abordate. Tensiunea lirică este o încercare de sistematizare a lirismului din unghiul dualităţii lui esenţiale. „Nu se face poezie în sînul unei unităţi - spunea Gaston Bachelard - unicul nu are proprietate poetică” Stelele cardinale este un eseu despre Eminescu, căruia îi descoperă patru metafore primordiale: gîndirea visul, cîntecul şi plînsul. Cu egală îndreptăţire le-am putea numi metafore ultime, deoarece prin ele amplexiunea lirică a universului descrie orbitele cele mai largi. Pygmand­ion, cu bizarul său titlu, e un eseu de mitologie comparată, ai cărui protagonişti sunt Pygmalion şi Meşterul Manole. în fine, Alfabetul de tranziţie îşi fixează atenţia asupra perioadei 1830-1860, cînd ţările române părăsesc modelul oriental în favoarea celui occidental, iar amploarea fără precedent a schimbărilor cuprinde toate sferele vieţii sociale. Titlul cărţii nu acoperă strict decît una din secţiunile ei, altminteri justificîndu-se doar în sens figurat. G. R.: Ţ­inînd seama de diversitatea semnalată, o noua întrebare ar putea­­ următoarea: cum ia naştere o carte? Şi­i: Important este modul cum se naşte ideea; restul devine o chestiune de efort. Apariţia ideii constituie, pentru mine, un fenomen inexplicabil, cel mai adesea îndatorat hazardului. Bunăoară recitirea poeziilor lui Eminescu în ediţia Murăraşu, care nu mai separă postumele de antume, mi-a revelat pe neaşteptate recurenţa cîtorva termeni, prezenţi în cvasitotalitatea textelor. Şi cred că nu ajunsesem cu lectura departe cînd acest adevăr mi s-a impus cu stringenţă, oferind busola viitorului studiu. în cazul lui Pygmand­ion, ideea s­­a născut în parcul Zăvoi din Rîmnicu-Vîlcea privind monumentul închinat lui Barbu Ştirbei. E o compoziţie alegorică înfâţişînd un titan-sculptor care smulge din îmbrăţişarea pietrei un magnific trup de femeie. Impresia mea, din capul locului, a fost că e o variantă a legendei lui Pygmalion. Dar ghidul turistic al judeţului Vîlcea susţine că e legenda Meşterului Manole! Dilema se rezumă în două cuvinte: „înmârmurire” sau „dezmărmurire”? Întorcînd chestiunea pe toate feţele, am ajuns la concluzia unor mituri simetrice, ai căror protagonişti se separă prin opţiuni, dar se regăsesc prin nostalgii. Ideea, în fine, a Alfabetului de tranziţie s-a născut privind o gravura a lui A. Raffet, Obşteasca Adunare a Valahiei (1837), în care giubelele alternează cu fracurile precum slovele cu literele in alfabetul de tranziţie. G. R.: Dacă naşterea ideii stă, cum spuneai, sub semnul hazardului, elaborarea, desigur, se supune altor legi. Ce ne poţi spune în legătură cu asta? SL G: Am citit cîndvă nu mai ţin minte unde, că secretul de a duce o treabă la capăt este să mergi atît de departe încît să nu te mai poţi întoarce. Cred că, în cazul elaborării unei cărţi, regula s-ar traduce în epuizarea surselor documentare, sau măcar în acumularea unui volum de date capabil să asigure „masa critică” a decolării. Importantă e, apoi, filtrarea informaţiei. După experienţa mea, esenţiale sunt trei filtre: adversativ, concesiv şi extensiv. Fiecare idee din bibliografia problemei trebuie supusă acestor trei probe: dacă poate fi respinsă (da, dar); dacă poate fi admisă însă cu preţul unor rezerve (totuşi); dacă, în fine, poate fi lărgită (nu numai). Şi tot astfel, fiecare enunţ propriu va fi trecut prin aceleaşi site, cu scopul de a-i verifica rezistenţa şi de a preveni, în limita posibilului, apariţia unor fisuri. G. R.: Să înţeleg de aici că te conduci, în elaborare, după un plan foarte sever? Şt. C.: Nicidecum! Planul se construieşte de la sine, prin magnetismul intrinsec al ideilor. De adăugat că nu e obligatoriu ca diversele secţiuni ale unei cărţi să fie redactate în ordinea finală. Tot ce ni se prezintă ca idee fertilă trebuie notat şi dezvoltat pe loc. Există momente de inspiraţie, care se cer pîndite şi valorificate optim. Produsul final va dobîndi mai multă prospeţime decît un text scris da capo al­ene. Iar presupusul „plan” va fi gata numai odată cu terminarea lucrării. G. R.: Iată că ne apropiem şi noi de sfîrşit. Există vreo întrebare pe care ai­­ vrut să ţi-o pun şi pe care nu ţi-am pus-o? SL G: Este tocmai aceasta! Mi-a mai fost pusă de vreo două-trei ori, dar niciodată n-am ştiut să răspund. A consemnat George RADU nr.25/23 iunie 2006 • I­nterviurile r.l România literară 19

Next