România literară, ianuarie-martie 2007 (Anul 40, nr. 1-12)

2007-02-16 / nr. 6

um arată Caragiale, contemporanul nostru? De fapt, întrebarea ar trebui să fie alta. Cum de reuşeşte el să fie, în orice epocă din istorie, contemporanul nostru?­ ­ n biblioteca mea volumul care arata cel mai râu, făcut ferfeniţă, este I.L.Caragiale, Momente, Schiţe, Notiţe critice, Bucureşti, Minerva, 1983, ediţia lui AL Rosetti, Şerban Cioculescu şi Liviu Călin. L-am scos de atâtea ori din raft, am căutat de atâtea ori în el, am pus atâtea semne şi am făcut atâtea sublinieri, l-am luat de atâtea ori cu mine, încât coperta e detaşabilă, iar paginile zboară şi nu se mai aşazâ bine înapoi. Nu-l pot înlocui, pentru câ numai pe acest exemplar sunt însemnările de care am nevoie. Iar a-l da la legat ar fi nepractic, acum mă duc la curs la facultate cu câte un mic „fascicul” sau chiar cu o singura filă din cele 512. într-un fel, imaginea aceasta rupta în bucăţele a lui Caragiale e emblematică pentru receptarea lui. Sunt mulţi oameni care jura pe Caragiale ca pe Biblie, adică îl socotesc un argument de autoritate absolut. Părerea lui e luata ca reper în judecarea omenirii, a omului în varianta românească în orice caz. Uneori fac şi eu parte dintre aceştia şi tocmai de aceea, alteori, încerc să mă detaşez de model şi să-l redescopăr, din portretul primit de-a gata, pe dificilul, pe complexul, pe nu întotdeauna dreptul Caragiale. Avem pentru Caragiale, ca pentru toţi clasicii, de altfel, un frumos portret-robot la purtător. Nimic nu se mai poate schimba aici. In primul rând, omul, „nenea Iancu”, ins între doua vârste, apropiat, un fel de rudă simpatica a tuturor, inocent, „băiat bun”, la urma urmei un Mitica, ceva mai deştept şi mai scriitor. Iubitor de vorbe şi de prieteni. Plin ochi de umor, în al doilea rând viaţa, evenimentele biografice socotite reprezentative, extrase cu penseta din biografia lui: prieten cu Eminescu, autor dramatic neînţeles de contemporani, junimist, ins a cărui valoare n-a fost recunoscută (refuzat la Premiile Academiei), hărţuit cu procese, astfel încât, până la urmă, a fost nevoit să se exileze la Berlin. în al treilea rând, spiritul caragialian în acord cu opera lui: ochi critic („simt enorm şi văz monstruos”), ureche cu pâlnie, luciditate (a cunoscut ca nimeni altul defectele noastre). Iubitor de ţărani, vezi insomnia din timpul răscoalei din 1907, plus nuvela cu pricina Şi tată al lui Mateiu Caragiale, căruia-i arata creştetul turtit, amintindu-i că strămoşii lor purtau tava cu plăcinte pe cap, adică un ins cu picioarele pe pământ, fără fumuri de aristocraţie, în esenţă rămân deci, în fotografie, cumsecadenta, umorul, firea prietenoasă şi spiritul critic. Cam puţin, totuşi, pentru cel care ştia să vadă atât de multe la contemporanii lui. Nenumăraţi critici sau iubitori de Caragiale, de la Şerban Cioculescu la Alexandru George, de la Florin Manolescu la Mircea Iorgulescu, de la Ştefan Cazimir la Liviu Papadima sau de la Dan C. Mihailescu la, cel mai recent, Andrei Pleşu au încercat sa dea prin relectura şi regândire, o versiune mai vie şi mai actuală a clasicului. Totuşi, ca întotdeauna, locul comun triumfă în marele public, iar demonstraţia o fac chiar oamenii din scrierile lui Caragiale.­um arata Caragiale, contemporanul nostru? De­­ fapt, întrebarea ar trebui să fie alta. Cum de reuşeşte el să fie, în orice epocă din istorie, contemporanul nostru? Cu o excepţie - şi aici e paradoxul omului şi a operei lui Caragiale: a fost cel mai puţin contemporan cu oamenii secolului 19, mai precis cu spiritul secolului la jumătatea căruia se născuse, împuşca francul, era schimbător în politica, era un egoist genuin într-o lume mai degrabă altruista, profund cinic într-o lume de entuziaşti. Prietenul Eminescu îl numeşte „Satyr scârbos”, Maiorescu îl socoteşte de caracter îndoielnic - enorma acuză în vremea în care marile caractere, oamenii dintr-o bucată sunt mai frecvenţi ca niciodată apoi. E numit în corespondenţa unora dintre cei mai importanţi junimişti „canalie”, într-un secol în care nu exista cuvânt mai încurcat de dispreţ. îşi acuza destul de rapid foştii prieteni junimişti care-l apăraseră la greu, (Gâşte şi gâşte literare), într-un veac al solidarităţii şi al recunoştinţei până la moarte. Râsul din scrierile lui Caragiale seamănă a bătaie de joc, e „al dracului”, distrugător şi, mai ales, pentru oamenii de secol 19, profund jignitor. Mult mai jignitor decât satira eminesciana, de pilda. De ce? In versurile prin care Eminescu îşi judecă fără milă contemporanii există întotdeauna şi o antiteză, un model constructiv, un ideal. Asta contemporanii lui Eminescu, educaţi întru bine, puteau înţelege. La Caragiale idealul lipseşte, toţi sunt o apă şi-un pământ, toţi din acelaşi aluat. Imaginea e nouă, neobişnuită în epocă şi nedreaptă. Eminescu suferă, când îşi vede contemporanii corupţi, e dezamăgit, se abstrage din lume, se pune pe sine în alt cerc. Caragiale, dimpotrivă, se adaptează, acceptă. Se plasează, aparent, în acelaşi „cerc strâmt” cu contemporanii săi, plini, pentru el, de defecte într-o lume plină, şi ea, de defecte. Se face personaj între personajele lui. De aceea nu e de mirare ca exista între autorul Caragiale şi cititorii săi contemporani cu el un imens malentendu. Astăzi, când apele critice s-au lipezit, când secolul 19 cu idealurile lui e atât de departe, îi judecam aspru pe cei care nu l-au înţeles şi nu l-au premiat pe Caragiale. De fapt, uimitor este altceva: că au existat oameni, ca Maiorescu şi cei din jurul lui, care i-au înţeles bine opera şi i-au judecat-o drept, elogios, încă de la apariţie, într-o lume în care accesul la ea era atât de dificil. Un lucru straniu, aproape inexplicabil, se întâmpla spre sfârşitul vieţii lui Caragiale, în plină „belle époque”, într-o lume senină şi stabilă, iar în ochii Europei „cel mai solid element de civilizaţie între statele balcanice, iubitor de pace şi bună înţelegere”, Caragiale se exilează. Şi nu din motive istorice, nu obligat de împrejurări, ca generaţia paşoptista, care-l precedase sau ca exilaţii din preajma lui 1947, care-l vor urma. Este un caz rar: scriitorul se exilează din proprie voinţa şi nu dă prea multe explicaţii: ,M-am exilat şi atâta tot. Aeul aici îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul viţii demne de compătimit” (apud I.L. Caragiale, Despre lume, artă şi neamul românesc, ediţie de Dan C. Mihailescu, Bucureşti, Humanitas, 1994). De fapt, la 1905 Caragiale fuge, se exilează nu atât din lumea românească a momentului, cât din lumea românească a Momentelor. Dovedind, oricum, câ, asemenea lui Eminescu, nu acceptă „cercul strâmt” al defectelor contemporanilor sai şi simte nevoia sâ puna o distanţa între el şi ei. Anul 1907 pare sa-i confirme opţiunea, iar agitafia lui se explica şi în acest fel: Caragiale avea nevoie de un eveniment istoric care sâ punâ în cauza lumea din care plecase, ca sâ n-o regrete. Ulterior universul scrierilor lui Caragiale şi-a arătat nenumărate valenţe, s-a actualizat mereu altfel, în funcţie de epoca istorică prin care a trecut România. Acest fond latent, gata sâ iasă la suprafaţă şi sâ se coloreze mereu altfel, în funcţie de context, este unul dintre secretele capodoperei. Nu exista un singur Caragiale şi poate de aici provine dificultatea de a-i găsi cheia, o cheie care să descuie toate drumurile de acces ale scrierilor lui şi sa lege opera cu omul. Caragiale a îmbătrânit frumos. Omul a îmbătrânit frumos şi opera lui a îmbătrânit frantos. Adică a dobândit, cu timpul, numai calităţi, pierzându-şi, tot cu timpul, defectele iniţiale. Aceasta dublă performanţa e poate, unica în istoria literaturii noastre. oare câ dacă aş fi obligată sâ aleg fragmentul care-mi­­ place cel mai mult din tot ce a scris Caragiale, fragmentul pe care-1 socotesc cheia lui umana si, mai ales, literara, acesta ar fi cel despre piramidă. Este textul care leagă la loc într-o bucata, bucăţelele de Caragiale. Prefer sâ-i povestesc din amintire, nu sâ-1 reproduc cu ghilimele, pentru câ orice cheie trebuie manevrata cu propriile forţe. întrebarea de la care porneşte Caragiale în pasajul meu favorit este: ce diferenţa se poate face între o piramida şi o musculiţâ, o efemeridă aflata lângă ea, o făptură care abia s-a născut şi trebuie sâ disparâ. Mârimea? Nu, îi spune Caragiale interlocutorului, desi musculita e cât un fir de nisip de la baza piramidei. Atunci durata, consistenta? continua el dialogul imaginar. Desigur, piramida rezista timp de milenii, iar musculita abia daca prinde un apus de soare. Piramida e din piatra, iar musculita e din ce-o fi. Totuşi nici acesta nu e răspunsul corect. Iar în impasul în care trebuie câ se aflâ interlocutorul în acest moment, cade răspunsul triumfător al scriitorului, diferenţa este viaţa. Oricât de nevolnica şi de măruntă şi de puţin vizibila ar fi, musculiţa, spre deosebire de piramida, trăieşte, în piramida pe care o reprezintă opera lui Caragiale, viaţa este valoarea cea mai preţioasă. ■ Preţul vieţii Gânduri despre I.L Caragiale România literară nr. 6/16 februarie 2007 Ioana Pârvulescu CRONICA PESIMISTEI i­teratura

Next