România literară, octombrie-decembrie 2007 (Anul 40, nr. 39-52)

2007-12-28 / 51-52. numărul

nr. 51-52/28 decembrie 2007 România literară i­t e r­a t­u r­ă - Dragă Șerban, socotindu-te, în calitate de kitscholog și nu numai, un succesor în linie dreaptă al unor autori precum Urmuz, Caragiale, Eugen Ionescu (nădăjduiesc să n-ai nimic împotriva perspectivei mele!), te in­vit la un dialog asupra comicului. Pentru început, cum îţi explici umoarea negativa (tristeţe, angoasă, simţământ al fatalităţii, criză morală) ce nu o dată se manifestă în fiinţa creatorilor percepuţi drept comici? Funambuli ai verbului, aceştia par a suferi de un rău ce le-ar contrazice, bizar, vocaţia. Cum aşa ?­­ Dragul meu interlocutor, dacă aş putea să-mi însuşesc întrebările ce mi le pui, făcându-le, adică, ale mele şi, apoi, punându-ţi-le eu, e cert că ai putea răspunde mult mai bine, la ele, decât am să fac eu în continuare. Ion Barbu disocia, intr-un articol (nu mai ştiu dacă matematic), între problemele pe care noi le punem şi acelea care ni se pun. Problemele pe care mi le pui şi/sau temele pe care mi le propui, în ocurenţă, sunt foarte dificile pentru mine, din, cel puţin, două motive: primul ar fi câ eu sunt „comic” neteoretic, ci spontan; al doilea, consecutiv celui dintâi, ca intuiţia prevalează, în cazul meu, asupra analizei. Lucrez cu emisfera dreaptă! E prima dată când regret ca nu sunt un estetician (ca răposatul Marino), ci doar un practician naiv. Să mă strădui, însă, a-ţi răspunde. Ei bine, tot dialogul nostru ar deveni cam fastidios şi, eventual, am amuţi oleacă, dacă ar fi posibilă, acum, reproducerea feţei lui Michel Simon la funeraliile lui Fernandel. Clovnul care plânge e, pesemne, cel mai întristător spectacol. Mutra urâta, dar bonomă sau comică, a lui Simon se transfigurează, într-o doară, prin plânsul ăsta fără lacrimi, prin hohotul inaudibil, printr-o sluţenie care cere milă. Nu, însă, pentru că e... slută, ci pentru câ-şi trădează rolul,­­ ce este unul de bufon, câ şi-l trădează lamentabil. Şi Rigoletto şi-l trădează, iar hohotind, e tot mai rigolo. De unde oare, te întrebi, „omoarea [mult prea] negativa” la comici, la aceia atitraţi? La, aşadar, aceia ce au făcut eroarea de a se da drept comici din vârsta cea mai crudă (şi carora onor. publicul nu le permite să fie şi altceva decât băieţi simpatici, mucaliţi, haioşi). Din însuşi faptul că rigida mască nu le îngăduie şi alte roluri. De unde, bovarismul dramei la comicii prin excelenţă. Un Nenea Iancu, de exemplu, ce se dă drept „sentimental”, —în nu mai ştiu ce situaţiune. Or, după D ’ale carnavalului, sa zicem. Năpasta e de-a dreptul o „năpastă”. Nu prea te ia nimeni în serios când nu mai eşti ce-ai fost: un neserios. Seriozitatea unui comic constă în propria-i neseriozitate. Ceea ce, în rest, se ştie bine... Ar mai fi şi altă explicaţie a amărăciunii acestor măscărici: un comic este mai lucid, de obicei, decât sunt autorii „gravi, gravi, gravi” (vorba poetului Charles Cros). Şi „câtă luciditate, atâta dramă”, vai, — ca să citez, cam aproximativ, din Camil cel fără de umor. Ceea ce e puţin mai straniu în cazul comicilor, însă, este ca simţul relativităţii, pe care-l au mai dezvoltat decât diverşii aghelaşti, îi fac, în ciuda zâmbetului sceptic sau a unui rictus Voltairian, nişte amar(nic)i pesimişti... Ar mai fi, în fine, vanitatea, mereu rănită, a acestor comici: tragicii sunt, dintotdeauna, mai preţuiţi decât sunt ei. Care sunt, totuşi, mult mai rari: în vechea Grecie, la un comic sunt trei tragici; în Franţa clasică, la unul, doi. E cu atât mai de bun-simţ concluzia pe care Ludovic al XIV-lea o trage dintr-o discuţie cu Boileau, după ce-l întrebase pe acesta care-i „dramaturgul nostru cel mai bun?”. Răspunsul criticului: „Moliére, Sire.” Riposta Rigai-Soare: „Aşa? N-aş fi crezut. D-ta, însă, te pricepi mai bine.” - Scria Gide „Cu cât e mai inteligent, cu atâta un umorist are mai puţina nevoie să deformeze realitatea ca s-o facă mai semnificativă". Nu ţi se pare un pic obosită o atare cogitaţie? Care crezi că e relaţia dintre sensificăţia estetică (fie şi în cheie umoristică) şi realitate (fie şi „inspiratoare")?­­ Ai, evident, dreptate: Gide face o confuzie, cred, între umoristic şi satiric. Genul dintâi e mult mai gratuit sau, cel puţin, mai fără de crispare, decât al doilea, mereu sarcastic (zâmbetul căruia e rânjet sau, baremi, un surâs sardonic), consanguin al genului didactic, în sens de moralizator şi punitiv. Pamfletul, diatriba ş.a.m.d. nu sunt vocaţia unui umorist. Care le poate practica accidental, precum acelaşi Nenea Iancu, berlinezul, în satira-i din 1906, la adresa regelui „Ca­rol” (!), sau în broşura-i din 1907, concepută sub oblăduirea maximalistului Cristian Rakovski... Umorul e, altminteri, după Wilde, o formă de (suprema) politeţe: aceea a disperării.­­ Sub flamura artei cu tendinţă, s-a speculat mereu asupra unui rol pragmatic al comicului, echivalat cu dăscăleala, cu o cenzură cu o puniţiune. Moliere, Goldoni, Gogol, Caragiale deveneau nişte manechine costumate în pedagogi severi, cu o nuia în mînă. E o exagerare a unui factor ce, până la un punct, poate fi validat sau avem a face pur şi simplu cu o eroare? L-am putea oare disocia pe Chamfort, care credea că „gluma trebuie să facă dreptate şi să îndrepte toate năravurile" de „realist-socialiştii" noştri care-l socoteau pe autorul Scrisorii pierdute un „critic nemilos al orânduirii burghezo-moşiereşti”?­­ Parţial, răspunsul a fost dat în paragraful anterior. Fără a fi, neapărat, o „dăscăleala”, satira aduce a „cenzură” şi, uneori, o „puniţiune”. Cum întrebarea-ţi de acum se referă doar la (patru) dramaturgi, trebuie spus câ nu contestă nimeni câ teatrul este şi o „şcoală”. „In el năravuri îndreptaţi,/ Daţi ascuţiri la minte...”, — vorba u­zului pe jumătate (sau pe-o treime?) a lui Caragiale. Una „a râsului” (ca să fac uz de un truism), în cazul celor patru amintiţi. Numai cu râsul ăsta, la autorii comici, nu-i identic. Al lui Goldoni, după Calinescu, ar fi „cordial” prin excelenţă. Al lui Moliére, de regula, amar şi, in extremis, mizantrop (ca al însuşi ipochimenului său). Al lui Gogol, propriu-zis satiric. Al lui Caragiale, care „critică şi înfierează” (vorba manualelor copilăriei noastre), echivoc,­­ pe jumătate inclement, pe jumătate complezent. (Scuză-mi, rogu-te, stupida rimă!) în genere vorbind, el e indecidabil (de unde, multele interpretări contradictorii, care, de la Mircea Iorgulescu la N. Steinhard, au să se bată cap în cap). Râsu-i, oricum, e mai benign decât se crede, Caragiale agreîndu-şi, în secret, personajele, în, cel puţin, măsură în care le antipatizează. De unde şi umanitatea lor. Ele pot fi (şi sunt) şarjate, fără să fie marionete; fac schime, dar schematice nu sunt. Ele se poartă foarte natural, fără teamă că, din stal sau de la loja, se râde în exces de ele, în interiorul lumii lor, acestea nu prea au nimic rizibil. Râsul este de natură exogena, după cum însăşi ironia are, aşa-zicând, statul ierarhic şi se exercita de sus în jos. Critici literari, ca şi regizori de cea mai bună reputaţie, se strâduie să dezumanizeze această lume a lui Caragiale. Rezultatul e grotesc sau... vacarmatic. Textul se percepe în proporţie de 20—30%. Ambientul e de-a dreptul infernal: „frizuria” lu’ dom’ Nae Girimea, care, fiind una „model”, se presupune câ şi prin centrul capitalei, e strămutată între... Vulcanii Noroioşi, din voia directorului de (obscenă) scenă. Cine l-ar crede pe ferocele „sergent în garda civică”, Chiriac, capabil de trăirea (şi discursul) unui personaj eminescian: „Am vrut să mă omor adineaori în curte, dar ţi-am văzut trecând umbra peste perdeaua de la fereastră, ş-am vrut să te mai văz o dată.”­­ Politizat în anii jdanovişti, Caragiale este, din păcate, repolitizat fără măsură de-a lungul „iepocii dă aer”, ba chiar după, la modul şopârlistic cel mai jalnic. Una dintre sarcinile lui era la şcoala manu propria castanele din focul „evului aprins”... Faţă de Gogol sau Moliére, mereu satirici, Caragiale e, pe sfert, un umorist; iar acesta, chiar daca-i un „critic al societăţii”, nu-i cu totul „nemilos”. — Critica, oare, Topîrceanu, în „El major şi ea minoră”, co(n)ruperea de fete neajunse la vârsta majoratului, de către armata imorală „burghezo-moşiereascâ”?! — Am impresia că România cea „plină de umor" a avut nevoie, de la Anton Pann, Moise Cilibi şi Caragiale încoace, sa-şi reafirme condiţia cu ajutorul câte unui „comic de serviciu”, care s-a străduit a focaliza, după puteri, hazul naţional: G. Topîrceanu, Păstorel, Sorescu, până la strict actualul Dinescu. Ai mai curând afinităţi ori puseuri de distanţare faţă de aceştia? — Cu primii cinci, anume Anton Pann, Cilibi Moise, Caragiale, G. Topîrceanu, Păstorel, am unele afinităţi, pesemne, fără să mă bat, cu ei, pe burtă, — ca Marin Sorescu, de o pildă, cel familiar, chiar „var”, cu toată lumea: Ovidiu, Eminescu, Géricault, Bruegel (cel Bătrân), prorocul Iona, Mehmet al 11-lea, The Raven (al lui Poe), Les Chaises (ale știm cui), iproci, iproci. Cu Dinescu, în postura-i de Păcală, n-am, de asemenea, afinităţi. (Spiritul independent i-l admir, însă, părându­­mi râu câ n-o pot face şi în privinţa lui Sorescu, nonconformist cu linguriţa). — Trebuie sa-ţi spun ca Păstorel (a cărui operă orală constă, pesemne, şi în apocrife), mi se pare cel mai ataşant, prin umoru-i mai... moldav, oleacă „dulce”. Poantele lui pot fi picante,­­ mordante, însă, mai deloc. Păstorel e bun chiar când e râu. Ca sâ nu mai spun ca e un mare tehnician al versului sprinţar. De la Dimov aveam sâ aflu, acum vreo 40 de ani, „cea mai frumoasa epigrama româneasca, n-are mai mult de două vorbe,­­ luaţi aminte!”: „Treceau în sus/ Un rus şi-un tun;/ Şi tunul, rus ! Şi rusul, tun.” Păstorel (nu, totuşi, şopârliştii care, de revelion, pe sticlă, scoteau limba, iar pe pânza, o făceau pe activiştii PCR, — c-aşa e-n tenis!), el, aşadar, a fost, ani mulţi, „comicul nostru de serviciu”, ceea ce, finalmente, avea să-l coste scump... încă o epigrama (şi mă duc!). O ştiu de la cam ultimul „cerchist”, domnia sa Deliu Petroiu, — şi se refera la voiajul în avion, de-a lungul cerului sovietic, prin, pasămite, 1946, a unui tovăraş de drum cu pălărie: „De la Nistru la Amur,/ Petru Groza, în carlinga,/ Nu avea atâta cur/ Cât ar fi dorit sâ lingă.” — îţi propun să insişti asupra lui Marin Sorescu, un Gheorghe drigurcu în dialog cu {erban Foarţă ub flamura artei cu tendinţă, s-a speculat mereu asupra unui rol pragmatic al comicului, echivalat cu dăscăleala. Moliere, Goldoni, Gogol, Caragiale deveneau nişte manechine costumate In pedagogi severi. (Gh. Grigurcu)

Next